Poezii preferate...

În prealabil postat de dorinastoica14

Poţi scrie Mirela .Mă simt onorată ca poeziile mele să fie alături de cele ale marilor scriitori şi mă bucur că ţi-au plăcut.

Multumesc si eu, Dorina pentru un dar asa sensibil si frumos.

si acum, pentru cititori:

Pentru ca...

Pentru ca
n-am lasat ochii in jos,
Pentru ca
m-ai privit cald si curios,
Pentru ca eram singura,
iar sufletul meu
Refuza sa se lipeasca
de sufletul tau,
Iti daruiesc o parte din el
Si... iti mai daruiesc
tara visurilor mele
In care incap
cateva sperante,
luna si-un pumn,
doi de stele.

Te caut,
de Dorina Stoica

Caut in zi, caut in noapte,
Caut in rugaciuni spuse in soapte.
Caut in cei ce au plecat dintre noi,
Caut in mine si caut in voi.
Caut chiar si in cautare
Te caut, Doamne, cu disperare.
Te caut cu foame, Te caut cu sete
In toate icoanele atarnate in perete.
Te caut in oamenii plini de pacate,
Te caut in talhari si in desfranate.
Te caut in oameni credinciosi si cuminti,
Te caut in preoti si Te caut in sfinti.
Te caut in cel nou nascut si-n batran,
Te caut in omul cel rau si-n cel bun.
Te caut in cel neiertat, in cel neiubit,
Te caut in cel alungat si in cel prigonit,
Te caut in cel ce nu poate ierta,
Te caut in mine si in dumneata.
Te caut in cel ce barfeste si spurca,
Te caut in cel ce zideste si-n cel care urca.
Te caut in ingeri aparuti din lumina,
Te caut in cer si te caut in tina.
Caut in tarmul ce se scufunda,
Caut in moarte si caut in nunta.
Si obosita de-atata cautare
Caut odihna in cautare.

Esti cel ce Esti si Cel ce va veni,
Esti tot ce ma poate surpa sau zidi!
Esti plinul ce umple golul din mine,
Esti sensul cuvantului BINE.
Nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit,
Intre cei doi talhari din inima mea, RASTIGNIT.

(Din volumul "Daruri", Editura Cronica 2009)

În prealabil postat de mirelat

Multumesc si eu, Dorina pentru un dar asa sensibil si frumos.

si acum, pentru cititori:

Pentru ca...

Pentru ca
n-am lasat ochii in jos,
Pentru ca
m-ai privit cald si curios,
Pentru ca eram singura,
iar sufletul meu
Refuza sa se lipeasca
de sufletul tau,
Iti daruiesc o parte din el
Si... iti mai daruiesc
tara visurilor mele
In care incap
cateva sperante,
luna si-un pumn,
doi de stele.

Şi să mai spună cineva că acest forum nu este minunat!
Am cunoscut aici virtual şi apoi personal oameni de calitate,creştini -ortodoxi adevăraţi pe care îi voi păstra în sufletul meu ca pe nişte comori de mare preţ.
Pentru toţi acei pe care i-am cunoscut dar şi pentru acei pe care îi voi cunoaşte în viitor:
"Inima mea are numai intrări / cine întră în ea acolo râmâne .

Pe primul loc(in cazul meu)>Luceafarul(Mihai Eminescu).Marelui poet i-as dedica urmatoarele versuri,scrise chiar de el,prin intermediul carora a anticipat atat de bine mizeria celor care l-au ,,judecat" mai tarziu

,, Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit"

Si daca ma gindesc la felul in care am ajuns sa ne comportam>mai ca imi vine sa strig lumii cam asa:

,,,,Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"

[casiana]

Cint ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe.
Atit de sus ne-naltam citeodata...
Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
asa arde sufletul meu.
Cred in zine, in sfinti si minuni ;
prieteni, nu-mi impletiti cununi.
Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ;
ii banuiesc uneori puterea,
insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit
ingerului linga mine ivit.

Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti,
soptesc cu buzele reci, fierbinti,
despre saraci, despre copii si foame...
Si-n mijlocul cerestii mele spaime,
intrezaresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.

[casiana]

Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat
sa simti c-asemeni unui fir subtire
ceva frumos din tine s-a sfarmat.

Si nu mai stiu anume ce, si-anume cand,
caci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ti vine sa pornesti, de altii intreband
de-au fost aievea cele ce-au trecut.

[glykys]

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ţi tulbur somnul,
Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiţii întru Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfăşur, şi să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înţelept,
Ş-ale lumii toate parcă le văd limpede şi drept.
Cât de clare mi se-nşiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E uscat-acuma ţărna ce te copere, şi mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că eşti dusă pe vecie.
Uneori te ţin departe şi mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic căutând în cale-ţi, parcă tot aştept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea şi viaţa fără tine!

Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ş-aş voi atunci, aproape,
Faţă-n faţ-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuieşte, şi-n văzduh astrii îndreaptă,
Şi eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pământ
Fără ştirea şi voinţa ta, şi dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă?

De ce fulger cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită
Şi în ţăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april
Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti,
Şi, topindu-le în focul tinereţii, le urseşti
Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună,
Şi când se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună,
Din senin îţi vine-o toană: zvârli ţărâna peste una,

Iar pe cea stingheră neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.

Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai şti cât am iubit-o şi cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credinţa în dumnezeirea ta!

Era tânără, frumoasă. Vai, şi cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:
Ce te uiţi aşa la mine... M-am făcut urâtă... ştiu!
Şi-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinşi, sub alba-i frunte i se adâncise,
Şi pe vinetele-i buze un surâs încremenise.

Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morţii gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Îşi da duhul, liniştită, ca un Mesia pe cruce,
Am simţit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pân şi drojdia credinţei ce-o purtam fiinţei tale.
Şi mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieţii noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii şi nevoi

Singură se cârmuieşte. Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără ştirea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei iadul cu munci,
Îngeri, rai... o-nchipuire!...
Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de îngheţul morţii
Şi ieşii sub minunata boltă înstelat-a nopţii,
Luna galeşă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, şi-n aşa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Şi-mi zisei: E cu putinţă să fim tot dintr-o bucată?
Eu clipa de lut, şi dânsa veşnicia de lumină!
Eu urăsc şi plâng, ea trece zâmbitoare şi senină...
Eu mă târâi prin noroaie, ea pluteşte-n cer albastru...
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pân la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine

Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea

Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda şi mintea!
Şi adânc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii,
Slavă şi-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.

Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ţi tulbur somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul.

[o_tzaranca]

În prealabil postat de dorinastoica14

Şi să mai spună cineva că acest forum nu este minunat!
[/i]

Iti multumesc.
Poezia-rugaciunea a ta ..,,tu in cer /eu in noroi,,..face minuni.

În prealabil postat de o_tzaranca

Iti multumesc.
Poezia-rugaciunea a ta ..,,tu in cer /eu in noroi,,..face minuni.

Nu-mi atribui mai multe merite decât am!
Rugăciune aceia nu este scrisă de mine,eu doar am versificat-o pentru a fi mai uşor de memorat.

Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aţtept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.