Frica de adevarul din noi!

Frate Iosif, intrebi de cine fugim; as zice ca mai degraba fugim de ceva anume.
Atunci cand omul se hotaraste pentru credinta intru Hristos, isi ia niste responsabilitati. El trebuie odata cu credinta sa schimbe multe lucruri din viata sa, sa-si schimbe comportamentul, sa isi schimbe modul de gandire, atitudinea fata de sine si fata de ceilalti. Este o hotarare grea, caci incet,incet acel om se transforma, incat oamenii, prietenii nu-l mai recunosc ca fiind unul de-al lor, "caci noi nu suntem din lume". Se schimba si persoana: din cea carnala devine om evlavios, preocupat de cele duhovnicesti, cu dorinta fierbinte de a se curati de pacate, de patimi.
Da, dar cine vrea sa se lipseasca de placerile de tot felul si cat de greu se realizeaza acest lucru?!?
De aceea as zice mai degraba ca teama izvoraste din frica de schimbare a unor rutine, de ajustare a noastra si de inlocuire a unei gandiri egoiste cu una altruista. Cine sa-l mai recunoasca pe cel vechi in cel nou? Cine sa-l accepte pe cel nou, daca nu incepem chiar noi sa o facem.

Exist intr-adevar si o frica de adevarul din noi. Acest adevar este dupa parerea mea, invatatura crestina din biblie si Sfintii Parinti, care stau la indemana ca indreptar pentru deciziile si faptele noastre. Frica consta din teama de a nu fi priviti de ceilalti ca fiind "inapoiati", de a nu primi reprosui ca nu gandim si ca folosim adevaruri perimate, etc. Daca ne facem insa un obicei din a cerceta acest "indreptar" in orice situatie ivita, atunci putem fi ceva mai siguri ca nu gresim, chiar daca nu vom ajunge fara greseala niciodata. Patericul mie personal imi e de mare folos in acest sens. Nu este greu; cu timpul devine un automatism, iar satisfactiile mari. Astfel ajungem la alte motive de bucurie si alte cauze de intristare; in loc de ras incepem a ne dori lacrimi. Lumea larga devine mica in comaratie cu universul interior. Obiectele nu mai au aceeasi valoare, putandu-ne lipsi de ele. In schimb acumulam alte valori inestimabile. Cata bogatie!

[cristiboss56]

Este poate si o frica a unui nou inceput, a unui drum necunoscut, a drumului spre pocainta. Mai este frica de a nu reusi sa te adaptezi si sa faci fata noului drum, care nu este usor de parcurs. Dar atunci cand ceea ce iti doresti sa realizezi, pui dragoste, multa dragoste, nimic nu-ti mai sta in cale si acea frica de inceput, dispare incet, incet, in locul ei venind rodul implinirii , satisfactia victoriei cu tine insuti. Incepem sa avem alte repere , iar cele din trecutul nostru, devin ridicole si fara de folos. Ma uit in urma si ma minunez de multe ori de schimbarea produsa cu mine insumi dandu-mi seama cati ani am irosit cu lucruri inutile si fara de folos, cat de cramponat eram de cele materiale. Poate si sant sigur ca nu sant nici la jumatatea drumului pe care mi l-am propus. Probabil si mai mult ca sigur la varsta care sant, nu voi reusi sa parcurg tot drumul, dar . . . .De asta imi este frica cel mai mult.

[iosif]

Cristi, unii parcurg intr-un an cati altii in zece. Nu iti fie teama de timp, alaturi de Dumnezeu deja am inceput sa traim in vesnicie! Sa iti fie teama de timp atunci cand nu esti impreuna cu Dumnezeu! INsa cu El, timpul deja nu mai este o problema asa de mare! E poate teama de a nu cadea cumva din credinta, din apropierea aceasta continua de El.

Anca, fugim de cineva si acel cineva suntem noi! In momentul in care ne cunoastem pe noi insine si ne recunoastem starea in spovedanie, atunci traim din adevar, din smerenie si din credinta! E un inceput nou

[cristiboss56]

În prealabil postat de iosif

Cristi, unii parcurg intr-un an cati altii in zece. Nu iti fie teama de timp, alaturi de Dumnezeu deja am inceput sa traim in vesnicie! Sa iti fie teama de timp atunci cand nu esti impreuna cu Dumnezeu! INsa cu El, timpul deja nu mai este o problema asa de mare! E poate teama de a nu cadea cumva din credinta, din apropierea aceasta continua de El.

Anca, fugim de cineva si acel cineva suntem noi! In momentul in care ne cunoastem pe noi insine si ne recunoastem starea in spovedanie, atunci traim din adevar, din smerenie si din credinta! E un inceput nou

Ce ma bucur ca te aud din nou, frate Iosif.Ma bucur mult, sincer. Ai dreptate, timpul este putin important cat esti langa EL. Timpul este o conventie creata pana la urma de noi aici in asta lume, el disparand definitiv pana la urma. Da ai mare dreptate, frica caderii noastre este mult mai reala. Trebuie sa stam cu mintea treaza si sufletul deschis Lui , sa nu "atipim"niciodata .

[iosif]

Trebuie sa stim cu totii ca oamenii smeriti sunt oameni curajosi, cei carora nu le este teama sa vada si sa recunoasca si sa inceapa sa isi trateze bolile sufletesti. Sunt oameni cu bun simt, oameni care isi vad limtele, le accepta si incearca sa se incadreze acolo le este locul, nu pentru ca sunt autosuficienti, ci pentru ca isi inteleg chemarea si nu viseaza la alte lucruri decat cele pentru care au fost chemati.

Suntem prea mici sa cuprindem toate aceste taine, dar prea rai si indaratnici, prea mincionosi cu noi insine pentru ca sa putem deschide usa inimii si sa ne hotaram pentru Dumnezeu si pentru darurile Sale.

Frate Iosif, oare smerenia este inceputul sau constituie finalitatea? Cum este cea mai mare virtute, cand am ajuns la smerenie, nu mai avem pacate ci numai virtuti.Oare am inteles gresit?
Nu prea m-am lamurit cu fuga de sine. Daca eu nu stiu ce pacate am, nu am de ce fugi de mine, caci ma conider "virtuos", chiar daca ma innec in propriile mele pacate. Iar atunci cand aflu de pacatele mele, iar nu am cum fugi, caci intelegand ca sunt in pacat, voi avea dorinta si de indreptare. De aceea cred, ca in primul rand fugim de o schimbare a vietii noastre, adica schimbarea de la pacat la virtute.

Eu ma tem cel mai tare de mine insumi!! Sunt atat de slaba si nemernica ca ma "aplec" dupa cum ma bate vantul. Nu ma tem de vremuri, de secte, de masoni, ma tem de mine si de slabiciunile mele. Sunt atat de multe ca "celelalte" nici nu isi mai bat capul cu mine:( Doamne Dumnezeule fereste-ma de mine insumi si nu ma lasa sa pier.

[iosif]

Anca, orice om are habar de starea lui de pacatosenie, constiinta nu doarme! In sufletul fiecaruia se naste la un moment dat apasarea pacatelor, in viata fiecaruia se vede la un moment dat intristarea si dezbinarea pe care o aduce pacatul, e imposibil sa nu vezi. Si in momentul acela cand omul se gandeste catusi de putin la pacatele sale, ar trebui trebui sa se smereasca si sa mearga sa caute iertarea lui Dumnezeu si povatuirea Lui care vine prin Sfanta Biserica. Acesta este un prim pas spre smerenie!

Smerenia are si ea diferite grade, crestem si in smerenie. Smerenia nu este o virtute pe care o atingem doar la sfarsit. Unii pot dobandi smerenia de la inceput si prin aceasta cresc si in celelalte virtuti.

Fuga de noi insine inseamna a nesocoti glasul constiintei, a ignora starea noastra de pacat, a neglija starea noastra sufleteasca si a ne gandi doar la trup.

Multumesc, Iosif, acum inteleg la ce te referi. Intr.adevar orice om ar trebui sa aiba habar de starea lui de pacatosie, dar de unde sa stie,cand el nu stie ce e acela pacat, iar de constiinta nu asculta,caci i-a innabusit glasul de atatea ori, incat nu-l mai aude. Pacatul si patimile ne fac surzi si orbi. Totusi e nevoie de ajutorul de la Dunezeu pentru a ne vedea pacatele, nu? Iar frica trebuie sa ne fie numai de Dumnezeu.

[iosif]

Pai tocmai din cauza fricii de adevarul din noi, facem sa se stinga acel glas al constiintei care ne marturiseste adevarul. si astfel ne facem si mai rau! Putini sunt oamneii care raman sinceri cu ei insisi!