Poezii din temnițele comuniste

[RappY]

Părintele Iustin Pârvu despre Sfinții Închisorilor:

Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea sfântului mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Acesta este de fapt un alt mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea.

Mai am o nelinişte: să îi văd pe aceşti martiri canonizaţi. Sfintele lor moaşte izvorăsc pretutindeni mireasmă şi vindecări, osemintele lor au ajuns la închinare până şi în Ţara Sfântă, la Sfântul Munte Athos şi în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinţi şi maici că sfinţii izvorăsc mir şi mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile noastre la închinare moaştele acestor sfinţi mucenici, că au ajuns să fie slăviţi peste hotare mai degrabă decât în ţara lor.

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.

În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.

Preluat din cartea: Din învățaturile si minunile Părintelui Justin din online

[RappY]

Nichifor Crainic:

Cele câteva poezii pe care le voi spune fac parte dintr-un ciclu, care alcătuieşte un volum, nescrise de mine, ci compuse în gând în 15 ani de constrângere în care nu se putea avea niciun chibrit în mână, necum un condei. Nu e nevoie să spun mai mult pentru că se poate înţelege despre ce e vorba. Vă voi citi întâi o poezie în care este vorba despre cei care au dispărut, fiindcă era un loc în care mai mult se dispărea decât se trăia. Poezia se intitulează Unde sunt cei care nu mai sunt?

Recitată de Nichifor Crainic: https://www.youtube.com/watch?v=DzVVcnQq_B0

Unde sunt cei care nu mai sunt?
de Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Sursă: https://www.marturisitorii.ro/2016/0...e-nu-mai-sunt/

[RappY]

Avem o ţară
de Radu Gyr

Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori.
Și unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.

Avem troițe sfinte, altare și icoane
Și candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi și prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt și viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Și azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credința dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iarași te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinți în temniți dați la moarte
Și aruncați în groapa neștiuți;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Și-acest pământ, de Sfinți și de eroi!

_________________

Interpretarea Tronos: https://www.youtube.com/watch?v=Ln3y1ICvEY8
Folosită și de Sorin Lavric aici: https://www.youtube.com/watch?v=L6kTskbOQKg

[RappY]

Dar de nuntă
de Virgil Maxim

Am căutat în toată lumea un dar
Să Ţi-l aduc, la nuntă, pentru Fiul Tău…
Şi n-am găsit Stăpâne, la nimeni…, nicăieri.
Un dar mai scump în lume, ca al meu…

De-aceea,
pe mine însumi m-am adus Stăpâne
Dar-Viu-de-Nuntă pentru Fiul Tău…
Pe mine însumi m-am adus în dar
Şi lasă-mă la urmă, de voieşti,
Să fiu surpriza celor de sub Har
Şi bucuria Oştilor-Cereşti…

Pe mine însumi m-am adus în Dar…

_________________

Sursă: https://manastirea.petru-voda.ro/201...oezii-inedite/

[RappY]

Astăzi se împlinesc șase ani de la trecerea la Domnul a mărturisitoarei Aspazia Oțel Petrescu. Arestată în 1948 pentru că a făcut parte din Cetățui (FDC pentru fete), ținută prin închisori până în 1962.

RostOnline a republicat interviul ei cu PS Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord: https://www.rostonline.ro/2024/01/sa...-bratele-tale/

Este desigur un interviu foarte bun, vorbind despre următoarele:

• Spovedania ne iarta păcatele, dar doar suferința ni le curăță să nu rămână urme.
• Frica de Dumnezeu este de o altă natură decât frica de satana: prima este nobilă și înălțătoare a doua este paralizantă și căzătoare.
• Momentul când a fost pusă în groapa de șobolani și a fost teleportata de Dumnezeu.
• Cadoul făcut lui Iisus Hristos care era întemnițat cu ei și minunea ce-a urmat.
• În libertate a avut mai multe căderi ca în temnițe.
• Nevoia ultimii dezlăgări la înmormântare pentru mântuire.

(...) cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători):

Când se uneşte grăunte cu grăunte,
O stâncă se‑nfiripă din firile mărunte
Şi ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,
Din loc nici urganul s‑o mişte nu‑i în stare…

Mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc.

[RappY]

O altă încercare ce a măcinat din temelii viața deținuților a fost foamea; foame redată cu autenticitate în poeziile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic; foamea cronică, insuportabilă, care a umilit, a degradat și a pus în situații de compătimit pe mulți dintre deținuții incapabili să suporte ceva ce depășea limitele răbdării. Cum era posibil ca, timp de 16 ani, să te roadă acest vierme neadormit, să nu te saturi niciodată și nici măcar să-ți potolești, cât de cât, foamea? Câtă voință, câtă răbdare, câtă înfrânare, le-a trebuit acestor deținuți, ca să supraviețuiască? Doamne! N-a fost o lună-două, un an-doi, ci 16 ani!

Ca fost student la medicină, cunoscând fiziologia și biochimia normală a omului, m-am întrebat întotdeauna care este limita de rezistență a omului la foame. Și mărturisesc că n-am găsit răspunsul.

Aș pune întrebarea și specialiștilor: este oare posibil ca timp de 16 ani, în interval de 24 de ore, masa să nu varieze decât între 600 și 900 de calorii (în ultimii doi ani ajunsese în jur de 1000 de calorii), iar în condițiile de pedeapsă, în jur de câteva sute? Cât privește valoarea nutritivă – hrana fiind alcătuită numai din deșeuri, ce nu se vindeau la aprozarele socialiste – comuniștii au găsit de cuviință ca ea să fie cum a fost…

Mâncarea era constituită din arpacaș, orz decorticat, rar fasole, varză, dovleci, gulii, cartofi, care nu se vindeau, și napi porcești. Iar carnea – resturi nevândabile: copite, bojoci, buze, pielițe și capete de animale care, în țările capitaliste nu s-ar fi dat nici măcar câinilor. Și toate acestea erau în bună parte alterate.

Îmi aduc aminte de un fapt pe care nu-l voi uita toată viața mea. Eram în curtea închisorii la Gherla, nu departe de bucătărie, când am văzut cum deținuții de drept comun scoteau din beciul secției a II-a capete de bovine intrate în putrefacție. Cu un băț lung introdus prin țeste, ca să fie ținute la distanță, – atât era de insuportabil mirosul – cărăușii fugeau cât îi țineau picioarele până la bucătărie. Aici le azvârleau într-un butoi cu apă, unde erau spălate și puse în cazane, pentru hrana deținuților politici.

Din „Mărturisiri din mlaștina disperarii” de Dumitru Bordeianu

Cântecul foamei
Nichifor Crainic

De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și renasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.
___________________________-

Recitată de Tudor Gheorghe: https://youtu.be/XPXimA-8qZ0?t=53 (0:53)

[RappY]

Astăzi se împlinesc 105 ani de la nașterea lui Ioan Ianolide într-o comună din Teleorman. Deși Ianolide nu a fost un poet, a scris poezia de mai jos, găsită dupa trecerea la Domnul a Pr. Gheorghe Calciu în America, alături de multe alte pagini care au fost editate în cartea numită „Deținutul profet” de Mănăstirea Diaconeşti:

Necazurile brutarului de cuvinte
de Ioan Ianolide

Ce de oameni s-au strâns, frăţioare!
Livizi şi supţi,
Desculţi şi rupţi,
Zgribuliţi aşteaptă în bătaia vântului,
Să le frâng în două, ca pe soare,
Pâinea rumenă a cuvântului.
O, Doamne!Dar eu sunt brutarul sărac!
Zadarnic flămânzii s-au strâns lângă vatră…
Pe foc nu mocneşte decât un crâmpei de arac,
Şi nici un pumn de faină-n covată nu este.
Ia, coc şi eu, acolo,
Sub ţestul vechi, o piatră,
Cum a făcut femeia săracă din poveste,
Să-şi amăgească ţâncii care plângeau, flămânzi.
Pe vremea aceea, pesemne, sfinţii blânzi
Mai colindau pământul
Şi pietrele – minune! – le preschimbau în pâini.
Hei, cin’ să fie, măre?
Sau poate numai vântul….
Şi ăi câini, ce latră-n uliţă a om străin…?
Sfinte Doamne, Sfinte Petre!
Spre bordeiul meu s-aud paşii cum vin…


În prefața cărții, Mănăstirea Diaconești scrie astfel:

Cu deosebire, el se preocupă de rostul Bisericii, pe care o socoteşte responsabilă de tot ce se petrece în societate: „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formulă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională”.

„Vremea stă sub semnul lui antihrist”, scrie autorul. Şi el, „brutarul sărac”, primind har de Sus, frânge pâinea rumenă a cuvântului pentru oamenii „livizi, desculţi şi rupţi” ai acestui veac de abundenţă materială şi foamete duhovnicească.

Pagină OrthodoxWiki despre Ianolide: https://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Ianolide

[RappY]

ASCOR organizează parastasul anual pentru Ioan Ianolide:

Dragi prieteni,

🕯️Pentru că luna aceasta se împlinesc 35 de ani de la nașterea în Ceruri a mărturisitorului Ioan Ianolide, ne dorim să-i aducem un prinos de cinstire, participând la slujba parastasului oficiată la mormântul său de către Pr. Prof. Gheorghe Holbea.

Sâmbătă, 6 februarie, începem ziua cu Sfânta Liturghie de la Mănăstirea Cernica. După aceea, ne îndreptăm pașii spre mormânt. De acolo vom înălța rugăciuni și imne patriotice, pentru a marca într-un mod deosebit momentul comemorativ.

📍În acest sens, ne întâlnim sâmbătă dimineață, la ora 8:00, la stația de metrou Pantelimon, de unde vom lua autobuzul spre mănăstire.

https://ascorbucuresti.wordpress.com...ioan-ianolide/

Frumos că fac asta, e bine că și tinerii respectă mărturisitorii. Să ne ajute Dumnezeu să fim demni să-i cinstim cum se cuvine.

[RappY]

Pe 31 ianuarie 2011, deci acum 13 ani, s-a dus la Domnul ÎPS Bartolomeu Anania, membru al Frățiilor de Cruce în tinerețe, apropiat al unor membri ai Rugului Aprins, deținut politic, și primul Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Pe lângă acestea, Bartolomeu a fost și scriitor, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România și lăsând în urmă mai multe volume de poezii.

Confessio
de ÎPS Bartolomeu Anania

Doamne, tinde-Ţi patrafirul
peste faţa mea de lut,
sufletu-mi neghiob şi slut
să-l albeşti cu tibişirul
când amurgu-şi toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osanda e păcat;
eu stau pe-un colţ plecat
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi şopteşti că m-ai iertat

Aciuiaţi pe-o vatră nouă
vom purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumina-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Şi-ncălţându-Te-n sandale
să porneşti pe drum stelar,
într-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
şi-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

[RappY]

Nu e vorba de un poet din temnițele comuniste, dar oricum un om iubit de oamenii din jurul său care s-a dedicat idealurilor românești. Poezia se potrivește temei threadului.

Unde-i tata?
de Gheorghe Băltean

Mamă dragă unde-i tata?
Spune-mi drept de ce nu vine?
Pare-mi-se, mamă dragă,
Că lui nu-i mai drag de mine.
Mamă dragă unde-i tata?
Spune-mi drept de ce nu scrie?
Pare-mi-se mamă dragă
Nu mai vrea de noi să ştie.
Mamă dragă unde-i tata?
De Crăciun ai zis că vine...
Ori atâta-s de departe mamă ţările străine?...
Spune, spune mamă dragă,
Pentru ce eşti întristată?
Şi porţi tot maramă neagră
Şi nu-i scrii ca altă dată?

Cine a fost acest Dascăl? Ce a făcut pentru sufletele din jur?

Iată întrebările la care merită să răspundem și merită toată lumea să știe că Dascălul Bălteanu a pus bazele ridicării în 1907 a noii biserici din Jdioara, județul Timiș, a ajutat la construirea școlii din această localitate, a sprijinit activ și a participat la activitatea renumitului cor bisericesc din sat, a scris poezii, peste 1400 de poezii religioase, în anul 1916 acest om curajos și iubitor de țară a fost condamnat de către autoritățile austro-ungare la 17 ani de închisoare pentru că a primit și găzduit soldați români din grupul ”Cerna”, G.B, așa cum se semna, rămâne însă neclintit în convingerile sale, fiind un om dârz, neînfricat, militant activ prin scris și acțiune. Dascălul nostru, topliceanul curajos și înțelept a participat la înfăptuirea marelui Act al Unirii românilor la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia în calitate de corespondent, trimis special al ziarului ”Drapelul” din Lugoj. Dascălul Gheorghe Băltean a continuat să desfășoare o intensă activitate cultural obștească și literar publicistică de-a lungul vieții sale, este animatorul acțiunii de adunare a fondurilor bănești și a materialelor pentru ridicarea Casei Naționale din Topleț, astăzi numindu-se Casa Culturală ”Gheorghe Băltean”, a fost președinte al Casei Naționale, secretar, casier și bibliotecar, el s-a străduit să atragă toți intelectualii satului la activitatea spirituală. A fost dirijor al Corului Casei Naționale, astăzi Căminului Cultural din localitate, a instruit corul muncitorilor și țăranilor care îl alcătuiau, a fost dirijor al corului bisericii din sat.

sursă