Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfinţii Alexandru şi Antonina erau din Asia Mică. Sfânta Antonina îşi ducea viaţa în curăţie şi pentru că era creştină, nevrând ea să se lepede de Hristos, a fost prinsă de dregătorul Festus şi dusă într-o casă de desfrânare. Prin descoperire dumnezeiască, în acea casă a desfrâului a intrat şi tânărul Alexandru, prefăcându-se că merge acolo pentru păcat. Acesta a scos-o afară pe Antonina, dar dregătorul i-a prins pe amândoi, le-a tăiat degetele de la mâini şi de la picioare, apoi, ungându-le trupurile cu catran, i-a aruncat într-o groapă cu foc, şi acolo şi-au luat fericiţii mucenici fericitul sfârşit. Prăznuirea lor se făcea la Mănăstirea Maximin din Constantinopol, unde erau aşezate sfintele lor moaşte. Tot astăzi pomenim pe Sfântul Mucenic Timotei, Episcopul Prusei, care a propovăduit cuvântul lui Hristos în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). Pentru viaţa sa curată, a fost binecuvântat cu darul facerii de minuni. Sfântul Timotei a fost prins şi întemniţat, şi pentru că pe mulţi i-a învăţat să creadă în Hristos, chiar şi atunci când era închis, din porunca împăratului i s-a tăiat capul.

[cristiboss56]

Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. La început a stat o vreme într-o mănăstire cu viaţă de obşte, din părţile Tebaidei, însă după pilda Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul a ieşit din viaţade obşte şi a locuit în pustie, nevăzând faţă de om timp de 60 de ani. Pe Onufrie l-a aflat Pafnutie, care a călătorit în toată pustia să cunoască şi să scrie viaţa celor mai mari bărbaţi ai pustiei. Umblând el 17 zile prin pustie şi ajungând la locul unde era Cuviosul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l-a rugat să-i povestească viaţa sa. Sfântul Onufrie a murit chiar când Pafnutie era cu el, deci l-a îngropat acolo, şi îndată a văzut prăbuşindu-se coliba, uscându-se smochinul şi secând apa izvorului care erau în preajmă.

[cristiboss56]

Biserica noastră Ortodoxă îl sărbătoreşte astăzi pe Sfântul Ierarh Metodie Mărturisitorul. De numele lui se leagă Sinodul din 843 de la Constantinopol prin care s-a restabilit cultul sfintelor icoane şi au fost condamnate toate ereziile, instituindu-se Duminica Ortodoxiei. În anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești, se cuvine să amintim contribuția sa la biruința Ortodoxiei în disputa iconoclastă.
Sfântul Metodie s-a născut în Siracuza (Sicilia), în ultima decadă a secolului al VIII-lea, într-o familie bogată, care l-a trimis la Constantinopol spre a-și continua educația și pentru a obține o funcție la curtea imperială. Când a ajuns la Constantinopol, Metodie a ales să urmeze viaţa monahală şi s-a călugărit la o mănăstire din insula Chios, unde mai târziu a devenit stareț.
În acele vremuri, Imperiul Bizantin era frământat de erezia iconoclastă, care își are începutul în timpul împăratului Leon al III-lea (717-741). Etimologic, iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeaşi acțiune de distrugere și de necinstire a icoanelor, uneori se vorbește de iconomahie, adică de lupta împotriva icoanelor. Născută din teama de a nu cădea în idolatrie, reținerea față de cinstirea icoanelor a evoluat spre o dispută pregnant hristologică, care a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri teologice timp de mai bine de un secol. Această dispută a început cu dinastia isauriană (717-802) și s-a încheiat în anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentanți ai Dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726, se încheie în timpul împărătesei Irina și al fiului ei, Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul, la începutul secolului al IX-lea, și se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din Dinastia de Amorium, sub tutela mamei sale, Sfânta Împărăteasă Teodora. În a doua fază a iconoclasmului, timp în care se remarcă în apărarea icoanelor Sfântul Metodie, luptători împotriva acestora erau împăraţii Leon al V-lea, Mihail al II-lea şi Teofil.
Odată cu venirea pe tronul Bizanţului a împăratului Leon al V-lea au reînceput persecuțiile împotriva iconodulilor (cinstitorii icoanelor), între care se găseau și majoritatea membrilor comunității monahale din Constantinopol şi imperiu. Patriarhul Nichifor I a fost îndepărtat în anul 815, deoarece se pronunțase împotriva legilor iconoclaste și a fost alungat din Constantinopol. Se pare că Sfântul Metodie a fost trimis de Patriarhul Nichifor la Roma în anul 815 pentru a-l informa pe Papa Pascal despre cele ce se întâmplau în Constantinopol. Sfântul a rămas la Roma până când împăratul Leon a fost asasinat în anul 820. La întoarcerea sa la Constantinopol în anul 821, Sfântul Metodie a fost arestat de împăratul iconoclast Mihail al II-lea, biciuit și trimis în exil la Antigoni, în Propontida. În anul 828, Sfântul Metodie este pus în libertate de împăratul Mihail, la puțin timp înainte de moartea sa.
Fiu și urmaş al lui Mihail, împăratul iconoclast Teofil i-a urmat exemplul şi în anul 829 a reluat persecuțiile împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Metodie a apărat teologia ortodoxă despre sfintele icoane, înfruntându-l pe noul împărat. Acesta a poruncit să fie biciuit și arestat, fiind reținut la palatul imperial. Văzând că Sfântul Metodie rămânea neclintit în convingerile sale, împăratul Teofil a încercat să-l convingă să se dezică de sfintele icoane, însă, în urma disputei teologice argumentate, sfântul l-a convins parţial pe împărat de importanţa cinstirii icoanelor şi l-a determinat să reducă persecuțiile împotriva iconodulilor. Perioada de liniște a continuat până la moartea sa în anul 842.
După moartea împăratului Teofil, starea de pace a continuat. Sfânta Împărăteasă Teodora, o susținătoare convinsă a icoanelor, a devenit regenta fiului său minor, Mihail al III-lea, și a restabilit hotărârile Sinodului VII Ecumenic din anul 787. Patriarhul iconoclast Ioan al VII-lea, care a refuzat să renunțe la erezia sa, a fost îndepărtat şi în locul său a fost ales Sfântul Metodie. Victoria finală a Ortodoxiei asupra iconoclasmului din anul 843 are în prim plan pe Sfânta Împărăteasă Teodora, care a decis, în înțelegere cu Sfântul Patriarh Metodie (4 martie 843 – 14 iunie 847), să reintroducă cultul icoanelor în Biserică. La Sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de Sfântul Patriarh Metodie, la care au luat parte toți episcopii, egumenii și monahii care au suferit de-a lungul persecuțiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au rostit anatema asupra tuturor iconoclaștilor. La sfârșit, ca o completare la cele hotărâte de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor din decursul istoriei, începând cu Simon Magul. Acest text, alături de toate dogmele, a fost citit în întreaga Biserică în prima Duminică din Postul Mare, când restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la Biserica „Sfânta Sofia”. Această zi s-a numit „Duminica Ortodoxiei”, ca amintire a biruinței Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Data a fost 11 martie 843, când Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, din încredinţarea Sfintei Teodora, Împărăteasa Bizanţului, a organizat pentru prima oară sărbătorirea solemnă a dreptei credinţe în cea dintâi duminică din Postul Mare. A fost prăznuită, de fapt, biruinţa învăţăturii ortodoxe despre cinstirea sfintelor icoane, în care se sintetizează întreaga învăţătură a Bisericii. Această sărbătoare este celebrată de atunci de Biserica Ortodoxă în fiecare an în prima duminică din Postul Sfintelor Paști.
Sfântul Metodie a trecut la Domnul în 14 iunie 847 la Constantinopol, fiind unul dintre cei mai mari apărători ai teologiei sfintelor icoane şi un mare mărturisitor al ortodoxiei credinţei din istoria Bisericii, care îl cinsteşte astăzi prin cuvintele imnografului: „Pe pământ te-ai nevoit ca un fără de trup și cerurile ai moștenit, Metodie, ca cel ce ai apărat până la margini închinarea icoanelor, că în dureri și osteneli peste seamă petrecând, n-ai încetat, cu îndrăzneală mustrând pe cei ce se leapădă de icoana lui Hristos”.

[cristiboss56]

Prorocul Amos a trăit pe vremea regelui Ieroboam al 2-lea (786-746 î.Hr.), născându-se cu aproape 800 de ani înainte de venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. El nu trebuie con*fundat cu Amos, cel de neam împărătesc, tatăl Prorocului Isaia. Prorocul Amos a fost chemat de Dumnezeu, asemenea lui Moise şi David, şi a fost trimis să meargă în pământul lui Israel, pentru că acesta se închina la idoli, adică la cei doi viţei de aur din Dan şi din Betel. Mergând acolo, Sfântul Amos vorbea poporului rugându-l, îndemnându-l şi înfricoşându-l cu pedepse cumplite şi cu mânia lui Dumnezeu, ce aveau să vină asupra lor. În apărarea idolilor şi împotriva lui Amos s-a ridicat Amasia, slujitorul idolului din Betel, care l-a prigonit pe prorocul lui Dumne*zeu, bătându-l adeseori şi în cele din urmă rănindu-l de moarte. Profeţia lui Amos se află în Vechiul Testament, în cărţile profeţilor mici.

[cristiboss56]

Precum lumina nu poate fi pusă sub obroc, la fel nici faptele luminate ale ierarhului Neofit Cretanul, Mitropolit al Țării Românești din 1738 până la mutarea sa la Domnul, în 16 iunie 1753. Mai puțin cunoscut decât alți asemenea mari cărturari din secolul al XVIII-lea, ierarhul originar din insula Creta (născut în anul 1690) a păstorit într-un context politic, social și economic deloc dezirabil. Însă tocmai acest fapt l-a făcut să fie un zelos propovăduitor al Evangheliei Domnului Hristos, iar roadele credinței și faptelor sale au străbătut negurile vremurilor, pentru a fi mărturie tuturor generațiilor că orice lucru săvârșit pentru Hristos dăinuie veșnic.
Epoca fanariotă în Ţările Române se caracterizează ca fiind paradoxală, cu realizări remarcabile, mai ales în cultură, dar și cu o fiscalitate foarte ridicată, din cauza perindării domniilor fanariote. La Bucureşti au fost 40 de domnitori, iar la Iaşi 36, mare parte dintre ei fiind preocupaţi mai mult de recuperarea cheltuielilor mari pe care le-au făcut pentru obţinerea tronului şi de adăugarea unui spor cât mai însemnat, de aici şi fiscalitatea din ţările noastre. La acest context se adaugă şi politica de ricoşeu în relaţiile internaţionale, întrucât Principatele Române erau văzute ca nişte „ferestre” spre Europa de către Imperiul Otoman, iar pentru celelalte două imperii - cel habsburgic și cel țarist - doar niște „obiecte de schimb şi de com*pensaţie” (prof. univ. dr. Gheorghe Platon, „Între imperiile otoman, austriac şi rus, secolele XVI-XVIII”, Cluj-Napoca, 1998, p. 161). În acest context a fost adus în țară ieromonahul Neofit, ca dascăl al copiilor domnitorului Constantin Mavrocordat. Acesta, datorită culturii sale, l-a sprijinit să fie ales mitropolit titular al Mirelor Lichiei (27 ianuarie 1737), iar după trecerea la Domnul a Mitropolitului Ștefan II al Țării Românești, este numit urmașul pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, nu prin alegerea soborului, ci prin transfer. Cu toate acestea, Mi*tropolitul Neofit Cretanul nu s-a asemănat acelor ierarhi și călugări „streini de țară și cu inima și cu limba” (G. M. Ionescu, „Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei”, vol. II, București, 1914, p. 83), iar drept mărturii sunt implicările lui concrete în întărirea în credință și în dezvoltarea culturală și socială a societăţii româneşti.
Mitropolitul Neofit Cretanul este unul dintre principalii susținători ai desființării „rumâniei”, instituţie socială nedreaptă străveche în ţările noastre „de nici un folos, ba chiar de mare pagubă sufletului creştinesc, de vreme ce fraţii noştri cei întru Hristos nu trebuie să fie supt jugul robiei noastre” (Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor”, vol. III, București, 2007, p. 201). Până la desființarea ei prin cele două hrisoave din 1/12 martie 1746 și 5/16 august 1746, fiscalitatea tot mai mare determinase o emi*grare în masă a ţăranilor, numai din Oltenia trecând Dunărea 15.000 de locuitori. Astfel, desființarea „rumâniei” e „primul act în opera de eliberare treptată, juridică şi materială, a ţărănimii” ( Ibidem, p. 201).
Mitropolitul cretan a fost deosebit de activ şi pe tărâm cultural, având un rol important în continuarea operei de introducere a limbii române în cult, prin înființarea tipografiei noi a Mitropoliei din București. Astfel au fost puse în tipar numeroase cărți de cult și de învățătură în limba poporului, traduse fie din greacă, fie din slavonă, „spre îndreptaré și spre povățuiré către căștigaré moștenirii noastre cei cerești”. În una din prefețele cărților apărute la București, Mitropolitul Neofit aseamănă cartea cu „o floaré sufletéscă, ca dinu grădina cé plină de flori mirositoare ale raiului. Care atâta iaste de luminată, câtu cu mirosulu celu pré scumpu și cu gustulu roduriloru ei însănătoșază și veselește sufletele noastre, care până acumu nici s-au mai săditu, nici nu au mai crescutu în grădina aciasta (adecă întru aciastă sfântă și Dumnezeiască Biserică a Ungrovlahiei cariia sântemu păstori și purtători de grijă)” („Cazaniile lui Ilie Miniat” în BRV, tom II, p. 58).
Mitropolitul Neofit a fost un precursor al cercetărilor istorice, de la care avem astăzi primul „Corpus” de inscripţii, datorită însemnărilor preţioase despre viaţa religioasă şi socială a societăţii româneşti de la jumătatea secolului al XVIII-lea, la care se adaugă numeroase însemnări istorice, geografice şi etno*grafice, copiind pisanii și inscripţii (realizate în timpul celor două vizite pastorale din anii 1746 și 1747 prin județele eparhiei sale). Și în aceste însemnări este evidențiată râvna pastoral-misionară a ierarhului cretan în predicarea Evangheliei Mântuitorului Hristos și îndrumarea duhovnicească a preoților și credincioșilor. Mulţi istorici accentuează „identificarea mitropolitului Neofit cu interesele poporului român”, însă nu este vorba despre o simplă compătimire. Ca un vrednic slujitor al Domnului Hristos, pentru el nu a contat nici etnia, nici starea socială a păstoriților săi, nici alte interese, ci doar râvna pentru chemarea oricărui om de la întuneric la lumină, de la păcat la apropierea de Dumnezeu: „Că nici unu lucru nu iaste mai bunu și mai Dumnezeescu suptu soare de câtu binele și folosulu de obște alu tuturoru, și nici unu lucru nu iaste mai slăvitu și mai lăudatu în lume de câtu dinu neștiutu a face știutu și a căștiga pre cei ce n-au cu ceia ce le lipsește. Și nici iaste mai sfântu și mai plăcutu lui Dumnezeu de câtu a povățui neștine la lumină pre cei ce trăescu întru întunereculu necunoștinții și alu neștinții” („Cazaniile lui Ilie Miniat”, p. 59).
Personalitatea sa marcantă l-a determinat pe domnitorul Grigorie Ghica să emită, la 17 ianuarie 1749, un hrisov pentru reorganizarea şcolilor din Bucureşti, pentru ca Biserica să susţină financiar învăţământul. Astfel, Mitropolitul Neofit Cretanul a fost numit „ispravnic al dascălilor”, ca să aibă „purtarea de grijă a şcoalelor, strângând de la preoţii ţării darea după an, care s-au orânduit lor şi dintr-aceea să împartă didascălilor simbriile cele tocmite” (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 2, Bucureşti, 1994, p. 325)
Luminat cărturar și cu spirit întreprinzător, Mitropolitul Neofit nu a uitat nici de răspândirea cunoştinţelor de carte în mediul sătesc, dorind ca prin cultivarea minții aceștia să caute cunoștința cea adevărată. Astfel, el însuşi a înfiinţat o şcoală de învăţătură românească la Schitul Buliga din Piteşti, dar și o şcoală la Pătroaia cu învăţământ gratuit pentru copiii din mediul rural, iar banii pentru susținerea ei îi obţinea din venitul vămii târgului anual de la Pătroaia: „Nu numai Dumnezeiasca Bogoslovie, ce și filosofia cé iscoditoare celoru firești, socotéște și adeveréză pre Dumnezeu celu de săvârșitu a fi cumpănă adevărată și îndreptare săvârșirii tuturoru lucruriloru” („Penticostar”, 1743, în BRV, tom II, p. 71).
Zelul său pastoral s-a arătat și în implicarea Mitropolitului Neofit în mişcarea împotriva domnitorului Matei Ghica (1752-1753), care abuza de poporul român prin impozitele tot mai mari: „Neofit [...] a poruncit să tragă clopotele şi strângându-se tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mână şi a strigat: «Urmaţi-mă!» S-au îndreptat cu toţii spre trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnului. În urma acestei mişcări, Matei Ghica a fost mutat în Moldova” (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit. , p. 325). La câteva zile după aceea, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, fiind otrăvit.
Mitropolitul Neofit Cretanul este unul dintre marii ierarhi cărturari ai veacului al XVIII-lea care, în pofida faptului că a fost „strein de țară” și nu a păstorit sub auspiciile unui domnitor de anvergura Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, precum Sfântul Antim Ivireanul, a suferit împreună cu poporul român, deoarece inima marelui ierarh nu era străină de Hristos.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Grigorie s-a născut la Bucureşti în 1765 şi a primit la botez numele Gheorghe. A fost ucenicul Sfântului Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns în monahism, primind numele Grigorie. A mers la Muntele Athos, apoi, întors la Mănăstirea Neamţ, a început a tălmăci dumnezeieştile cărţi ale Sfinţilor Părinţi. După aceasta s-a aşezat la Mănăstirea Căldăruşani, unde, fiind găsit în 1823 de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, a fost adus la Bucureşti şi ridicat în scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti. Ca mitropolit a zidit biserici, a hirotonit preoţi şi a întemeiat şcoli de luminare a poporului. A stat în exil peste 4 ani, trimis fiind de conducerea rusească, aşezată în acea perioadă în Principatele Române. A purces pe drumul pribegiei la Chişinău, la Buzău, apoi la Mănăstirea Căldăruşani. S-a mutat în pace la Domnul pe 22 iunie 1834.

[cristiboss56]

Sfânta fecioară Agripina (â€*257) s-a născut la Roma şi, tânără fiind, pe mulţi păgâni îi învăţa să se lepede de idoli şi să se închine Domnului Iisus Hristos. În anul 257 s-a pornit prigoană împotriva creştinilor, în timpul împăratului Valerian (253-260), şi a fost prinsă şi Agripina şi dusă înaintea prigonitorului. Mărturisind cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos, a fost bătută cu toiege, a fost întinsă până la smulgerea oaselor, iar în timpul acestor cumplite chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, primind cununa muceniciei. Trei fecioare creştine: Vasa, Paula şi Agatonica, luând pe ascuns trupul sfintei, l-au dus în Sicilia, unde sfânta a săvârşit multe minuni.

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă prăznuieşte astăzi Naşterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, vestită de Arhanghelul Gavriil, în chip minunat tatălui său, pe când slujea în Templul de la Ierusalim. Deoarece s-a îndoit că va mai putea avea copii la o vârstă înaintată, Zaharia nu a mai putut vorbi până în ziua când, după naşterea fiului său, a fost rugat să scrie pe o tăbliţă care va fi numele copilului. După ce a scris Ioan, și-a recăpătat darul vorbirii şi a profeţit în legătură cu misiunea pe care o va avea, de Înaintemergător. Astăzi pomenim şi aducerea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, petrecută în anul 1402, în timpul lui Alexandru cel Bun, la Biserica Mirăuţilor, unde au rămas până în anul 1589, când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană, Biserica „Sfântul Gheorghe”. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Niceta, care a păstorit în Remesiana (Dacia Meditaraneea)

[cristiboss56]

Sfântul Samson era din Roma, din neamul Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337). Din tinereţe, arătându-se înclinat spre milostenie şi spre ajutorarea celor săraci, şi-a împărţit averea nevoiaşilor şi şi-a eliberat robii, vieţuind ca un sihastru. Mergând în Constantinopol, şi-a găsit o casă smerită în care îi găzduia pe cei săraci. A învăţat şi meşteşugul doctoricesc şi a ajuns medic iscusit, tămăduindu-i pe cei aflaţi în suferinţe. L-a vindecat chiar şi pe împăratul Iustinian (527-565) de o boală grea. Drept mulţumire, împăratul a zidit două case în apropierea locuinţei sfântului, una pentru bolnavi, iar cealaltă pentru săraci, iar pe Samson l-a rânduit purtătorul lor de grijă. Patriarhul Mina al Constantinopolului, aflând de Sfântul Samson şi cunoscând curăţia vieţii sale, l-a hirotonit preot. La adânci bătrâneţi, s-a mutat în pace la Domnul

[cristiboss56]

Arhid. Ştefan Sfarghie :
Pe Sfântul Apostol Petru, Hristos-Domnul l-a fericit pentru mărturisirea sa, numindu-l piatră, şi pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa, iar pe Sfântul Apostol Pavel l-a numit vas ales, care avea să poarte numele Domnului înaintea neamurilor. Sfântul Petru era pescar din Betsaida şi se chema Simon. Era cel mai vârstnic dintre ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor. A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia, ajungând până la Roma, unde a fost răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero. Sfântul Pavel a fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin. În drum spre Damasc, Domnul Iisus i S-a arătat în slava Sa, şi l-a întrebat: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Atunci a învăţat el că între Hristos şi creştinii pe care el îi prigonea este o legătură nedespărţită. El lovea în credincioşi (trupul Bisericii), iar durerea o exprima Însuşi Hristos (Capul Bisericii). De aceea, numai Sfântul Pavel, în tot Noul Testament, vorbeşte despre Biserica lui Hristos ca fiind trupul lui Hristos. În lungile lui călătorii a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic, tăindu-i-se capul sub acelaşi împărat Nero.