cum stii ca el/ea e alesul/a?

Casiana,mutumesc pentru sinceritate ,e impresionant ce ai spus,cat de mult suferi,nu stiu ce sfat sa-ti dau,Alin B a spus in mare parte ce era de spus.

Nu mai sunt cu baiatul acela,nu ma simteam in regula langa el,noi suntem niste entitati care simtim daca ceva nu e in regula cu noi,cu cei din jur,asa ma simteam si eu.......mi-e teama ca voi ramane singura insa mai bine asa decat sa nu ma simt bine.

[AndruscaCIM]

Ma gandeam...cum uneori poate, nu putem constientiza de cate avem parte, si aici ma refer insasi la dorinta de a fi iubiti/iubite...care e un lux pentru altii, si poate ceva ce ei stiu..ca nu vor avea.

Nu sustin in nici un caz relatiile care nu aduc acea implinire, pace si sentimentul ca e EL/EA...daaar cateodata ne este dat sa vedem lucruri, oameni care aduc un plus de meditatie asupra vietii, a noastre...dar si a celorlalti.

Printre colegii de la cursul de limba germana pe care il urmez acum, e si o fata de 17 ani, imobilizata in carucior...o fata deosebita, desteapta, frumusica...dar imobilizata, si de care are grija mama ei.

Siii...ma gandeam asa, in timp ce pentru unii faptul ca pot merge, sa alerge pentru a prinde autobuzul, sau pentru a ajunge undeva, sa se plimbe, sau nu...sunt lucruri total banale, pentru unii aceasta poate fi dorinta cea mai mare.

Nu stiu ce e in sufletelul ei, dar din ceea ce pot eu observa sunt lucruri frumoase...insa in acelasi timp ma gandesc ca mai mult ca sigur si-ar fi dorit si ea sa aiba un prieten, sau sa cunoasca iubirea....dar in acelasi timp, nu stiu daca va avea cum sa simta cum e sa fii iubita, sa iubesti...sa te plictisesti.....

[AndruscaCIM]

Casiana, aceste cuvinte din semnatura ta m-au facut sa imi aduc aminte de fetita asta...."Ma plangeam ca n-am bani pentru sandale, pana cand m-am intalnit cu un om fara picioare..."

Iti doresc multa pace sufleteasca, si reaprinderea scanteii de iubire dintre tine si sotul tau!!!

[Langu]

În prealabil postat de florinna01

Casiana,mutumesc pentru sinceritate ,e impresionant ce ai spus,cat de mult suferi,nu stiu ce sfat sa-ti dau,Alin B a spus in mare parte ce era de spus.

Nu mai sunt cu baiatul acela,nu ma simteam in regula langa el,noi suntem niste entitati care simtim daca ceva nu e in regula cu noi,cu cei din jur,asa ma simteam si eu.......mi-e teama ca voi ramane singura insa mai bine asa decat sa nu ma simt bine.

Copila draga,singuri nu suntem niciodata.Nu-ti imaginezi cate cazuri de "casatoriti" singuri sunt,si e mai grea singuratatea in doi.Tot ce trebuie sa vina va veni,fi fara grija,nu te grabi caci casatoria nu este asa,o hora,in care intram si iesim dupa cum avem chef.Mai bine asteapta doi ani decat sa plangi douazeci.Iti doresc din suflet sa-ti gasesti perechea`potrivita si sa construiti o familie fericita.

[Jane Says]

Si eu am trecut prin ce trece Casiana, in urma cu cativa ani. Nimic nu ma mai satisfacea, nimic nu-mi mai placea, pana si dragostea si atentia lui impaciuitoare ma scoteau din minti, visam la libertate, independenta, pasiune si la alti cai verzi pe pereti, facandu-i si lui si mie viata un iad. Imi este foarte rusine sa imi aduc aminte de perioada aceea a vietii mele - s-ar putea spune ca existenta mea absurda era intrucatva "fireasca", dat fiind faptul ca nu eram cununati.

I-am si spus - aveam vreo 22 de ani si eram impreuna de 3, dintre care 1 - pregatiti-va pietrele :) - sub acelasi acoperis. I-am spus ca am impresia ca ne-am gasit unul pe altul prea repede, ca nu apucasem sa fac destule experiente, sa "cunosc" viata, sa ma bucur de libertatea specifica varstei, sa imi iau lumea in cap, sa flirtez (uau, chiar ca mi-e sila sa-mi aduc aminte) si sa fac tot ce ma taie capul, fara a-mi pasa ca ranesc pe cineva. El suferea, pe mine suferinta lui ma enerva, mi se parea ca e slab, vulnerabil, ca nu e el omul ala care ar putea sa se descurce cu mine, eu fiind o masinarie atat de complicata, nu putea el sa-mi faca psihic fata.

Mintea si sufletul meu erau niste locuri sinistre in acea perioada, nu mai stiu cum am iesit din starea aceea si uneori cand imi aduc aminte, ma rog cu disperare sa vindece Dumnezeu toate ranile pe care le-am sapat eu atunci in sufletul sotului. Privind in urma am numai cuvinte de dispret la adresa mea, eram pur si simplu o mica lepra isterica si intr-adevar vreo doua palme mi-ar fi facut bine, ca sa fiu adusa cu picioarele pe pamant. Eram de un egoism feroce, ca si cum sinele meu trebuia sa se bucure de tot ce avea el chef iar ceilalti erau doar agenti si obiecte pe care azi le experiam si maine nu mai aveam nevoie de ele. Nu ii recunosteam lui dreptul la existenta si fericire, el era doar un obiect care in acel moment nu mai corespundea cerintelor mele fantasmagorice asa ca as fi vrut sa ma lipsesc de el sau sa fie altfel, sa nu mai fie el insusi ci asa cum imi doream eu sa fie.

Si eu plangeam, si eu eram deprimata, penduland intre a ma considera cea mai minunata-ntre femei, o pasare cu aripile frante prea devreme, si a ma considera un sistem defect, incapabil de fericire si comuniune autentica si sortit sa aduca numai suferinta celor cu care intra in contact.

Se poate iesi din starea asta facand efortul (ca e un efort, la inceput cel putin) de a-ti muta atentia de la tine insati spre celalalt si sa incerci sa-l redescoperi ca om in afara relatiei cu tine. Si el are suflet si ratiune, si el are dreptul sa se bucure, sa fie iubit, si el gandeste, si el simte, si el are aspiratii. Si el e o entitate independenta, si pe El l-a facut Dumnezeu, si el e o lume in sine, cu intrebari, credinte, indoieli, perspective etc. Uneori e ca si cum ai invata din nou alfabetul, fix in stadiul asta de alienare poti ajunge, incat sa fie nevoie sa o iei cu totul de la zero cu omul de langa tine, ca altfel nu poti scapa din inchisoarea propriei minti si perceptii deformate.

Multumesc lui Dumnezeu ca intr-adevar a fost mult milostiv si indelung rabdator cu mine. Ca daca nu era, cine stie cum, unde si cu cine ajungeam, daca isi lua El mainile de pe mine si ma lasa in voia mea, asa cum era ea atunci. Plus ca eu n-as fi putut duce fite de genul asta, din partea altcuiva. Sa imi faca mie cineva ce i-am facut eu lui - pai nu doar ca n-as fi rabdat si n-as fi avut intelegere, ci "si mai mari decat acestea" as fi facut.

In concluzie, Casiana, incearca sa nu te mai centrezi doar pe nevoile si frustrarile tale, ci sa il vezi pe sotul tau ca pe o persoana, vorbeste cu el insa nu cu reprosuri si spunandu-i ad infinitum cat de nefericita esti, ci incearca sa il redescoperi si sa vezi oare in ce masura il implinesti tu pe el? Poate vei avea surpriza sa constati ca te poti (re)indragosti de el. Nu cred ca indragosteala presupune neaparat pasiune sexuala, ci mai mult o anume bucurie de a fi impreuna cu celalalt si de a privi impreuna aceleasi lucruri, aceleasi peisaje, acelasi tavan. In casatorie acestui sentiment se poate adauga si acela de siguranta, ca a binecuvantat Dumnezeu, ca ne tinem intr-un anumit sens, de mana pe cale spre Imparatia Cerurilor (si daca mai derapam, ne tragem unul pe altul inapoi pe cale). Si daca te gandesti ca si-asa nu traim prea mult si ca la un moment dat se termina, iti vine sa-l tii si mai tare de mana si sa-ti spui, poate, daca da Dumnezeu, ne vom intalni si in Imparatie. Adica aceea e destinatia, cred, si-atunci toate celelalte libertati incep sa para nimicuri.

Intreaba-te si tu, dar omul asta oare ce mai gandeste? Ce ii mai place? Ce mai viseaza? Ce asteptari mai are de la viata? Ce putem face impreuna? Oare chiar sunt incapabila de putina tandrete? Oare cum e el? Oare de ce se teme? Oare nu merita si el sa se bucure putin de viata, daca tot m-am maritat cu el? Bine, am fost derutata pana acum, dar nu pot incerca sa schimb ceva la mine din clipa aceasta? Nu se poate face primavara si in sufletul meu? Oare nu pot rupe cercul asta vicios in care ma invart? Oare nu pot sa-mi asum conditia si existenta in doi?

Pace multa si va doresc sa fiti fericiti impreuna si sa va bucurati unul de altul.
Chiar si cu tot ce am scris mai sus, noi doi cam stiam ca suntem unul pentru altul poate de la prima intalnire, simteam si eu doar ca eu nu eram pregatita sa accept faptul asta la 19 ani. Trei regrete mari si late am in viata. Primul e ca L-am descoperit pe Dumnezeu atat de tarziu si dupa atatea pacate grele grele grele. Urmatorul e ca m-am casatorit atat de tarziu desi practic, daca as fi stiut mai bine, as fi putut-o face si dupa trei luni de relatie, nu dupa 6 ani.

Deci si cu asteptatul asta.. depinde de fiecare si de ce vrea. Cred ca salvarea mea a fost faptul ca in mod constant, chiar si cand eram in cele mai grele rataciri, nu mi-am dorit doar un iubit / doar seductie / doar gargara sociala, ci in primul rand aveam nevoie ca persoana de langa mine sa imi fie cel mai bun prieten si sa pot avea incredere deplina in el si cu bune, si cu rele. Zicem ca fara dragoste nu se poate nimic si asa e, dar cum dragostea o defineste fiecare dupa ureche, the second best thing cred ca e prietenia statornica, care asteapta, rabda, nadajduieste si nu cade :)

[Danialex]

În prealabil postat de casiana

[/b]
In mare sunt de acord cu ce ai scris, cu toate astea ai tras unele concluzii fara sa ma cunosti...doar din postarea mea nu stiu daca e corect sa ma incadrezi intr-o anumita categorie (a celor care nu sunt obisnuiti sa ofere afectiune, ci doar sa primeasca). Gandeste-te ca am stat multi ani impreuna cu sotul meu (adica cat am fost prieteni, nu am locuit impreuna) si i-am oferit suficienta atentie, afectiune, iubire atat cat sa-si doreasca sa fie cu mine pentru toata viata. Daca langa mine i-ar fi lipsit toate astea, cu siguranta nu-si mai dorea cu orice chip sa ne casatorim, sa-i fiu sotie. Au fost cativa ani in care l-am iubit, l-am iubit din tot sufletul (asa cum puteam sa iubesc la varsta aia) ma refer la perioada de la inceputul relatiei, dar porblema e ca iubirea a disparut.. asa in timp..pana am inceput sa nu-l mai vad decat ca pe un prieten chiar ca pe un frate.
Poate nu m-am maturizat suficient, poate unele probleme sunt din cauza ca mi-as fi dorit sa mai copilaresc (desi sunt departe de perioada aceea), dar dupa 11 luni eu nu ma pot obisnui cu gandul ca sunt casatorita. Uneori chiar mi-e rusine sa zic asta celor care nu ma cunosc. Simt ca sunt alergica si nu ma pot obisnui cu noul statut, acela de sotie, si nu poate nimeni sa ma convinga ca asta inseamna ceva, altceva. N-am fost niciodata o fire exuberanta, dar cu toate astea tot o povara simt faptul ca trebuie sa stau cu cineva in aceeasi casa, camera, in acelasi pat. Mi-am dorit f mult copii, inca din liceu visam la o casa plina de copiii.. la o familie mare..bunici, parinti, nepoti..dar toate astea vor ramane la stadiul de vis.. nici macar asta nu pot face. Patrand proportiile cred ca as trai vesnic cu un sentiment de viol...va puteti imagina cata durere ar trebui sa indur daca nu as gasi macar putina intelegere?
Sunt perfect de acord ca ar fi fost mai sanatos sa ma scutur de toate aceste ganduri si sa am mintea ceva mai coapta inainte de a ma casatori...pentru ca atunci cand ajungi in fata altarului trebuie sa fii senin si increzator, si nu asteptand ca numai Binecuvantarea lui Dumnezeu sa vindece aceste lucruri, fara ca tu sa depui eforturi raportate la gravitatea lor, dar daca tot s- a intamplat... ce mai pot face acum?
Si in plus, nu-l acuz pe el de nimic, nu-l acuz ca eu din cauza lui sufar, si sunt perfect constienta ca principala problema vine de la mine, dar povesteam prin ce trec cu regretul ca nu am stat sa analizez mai bine situatia, nu am fost suficient de hotarata sa zic NU si sa mai astept si poate altcineva are de invatat din greseala mea sau din chinul vietii mele. Am vorbit cu sotul meu, stie ce simt, e si el constient ca poate ar fi trebuit sa mai asteptam o perioada, dar imi este alaturi si incearca sa ma ajute asa cum poate (desi uneori mare lucru nu poate face pentru mine in noptile cand se trezeste din cauza plansetelor si suspinelor mele...ii e imposibil sa ma linisteasca in vreun fel la cat de daramata si nefericita ma simt in acele momente).
Si nu de asta am nevoie, nu sa fiu curtata, apreciata, iubita, sedusa… simt nevoia acuta de LIBERTATE. Atat. Nimic mai mult. Eu sunt cat se poate de sincera si am scris cu lacrimi in ochi totul, ba chiar a trebuit sa ma opresc pentru ca m-au podidit lacrimile...poate ajuta pe cineva sau chiar pe initiatoarea acestui topic.
A nu se intelege ca sunt impotriva familiei, impotriva casatoriei, ideea principala la tot ce vreau sa spun este ca inainte de a face un astfel de pas trebuie sa te gandesti foarte bine, sa fii convins/a ca poti, vrei, simti.

Hristos a inviat!
Casiana, am citit cu interes tot ce ai scris despre situatia ta si sper sa te pot ajuta macar cu un cuvant... pentru ca in rest depinde de tine ce vei alege sa faci.
Cred ca sfaturile lui Alin sunt foarte mature si intelepte. Poate a fost putin dur in unele afirmatii, dar eu cred ca are dreptate si cateodata mai avem nevoie si de un dus rece ca sa ne revenim din anumite stari.
Tu spui ca iubirea voastra nu mai e cum era in timpul prieteniei... dar ca sunteti casatoriti de mai putin de un an. Te-ai gandit ca poate e un moment de tranzitie, de adaptare? Spun asta pentru ca si eu am avut un oarecare moment de genul asta la inceputul casatoriei... dar sunt sigura ca a fost o ispita ca sa ne departeze unul de altul. Mi s-a parut ca nu mai e nici pe departe asa frumos ca inainte si ca sotul era mult mai atent cu mine inainte sa ne casatorim, dar recunosc ca a fost la mijloc mandria mea si orgoliul acela feminin de a fi curtata. Incearca sa vezi dincolo de starea asa aparenta... mai ales ca sotul tau este atent cu tine si te iubeste. Lasa-te iubita si incearca sa-i oferi si tu dragoste, cat de putin.
Statutul de sotie inseamna in primul rand sa fii sotia barbatului tau, cu care ai ales sa te casatoresti pentru ca va iubiti si ati primit binecuvantarea lui Dumnezeu. Deci cel cu care sa imparti viata, cu bune si rele, cu bucurii si incercari. Gandeste-te ce dar minunat este sa ai langa tine un om care te iubeste, care se gandeste la tine, care te suna sa te intrebe ce faci si care te ajuta cand esti suparata sau obosita de grijile vietii... incearca sa primesti toate astea ca pe un dar. In sufletul tau tu ti-ai dorit si iti doresti o familie, dar acum cand ai toate conditiile pentru a-ti implini visul, gandurile ti s-au intunecat si nu mai vezi decat piedici. Mie mi se pare ca este mai mult o mare ispita care a venit la tine pentru ca probabil tu esti mai sensibila, dar e un moment critic pe care trebuie sa-l depasesti.
Ai spus ca vrei LIBERTATE... dar de ce nu te simti libera langa barbatul care-ti este sot? Cu ce te constrange si de ce crezi ca el ti-a rapit aceasta libertate cand s-a casatorit cu tine? Incearca sa-ti raspunzi foarte sincer la aceste intrebari, altfel nu vei gasi adevarata problema.
Casatoria este intr-adevar o cruce, adica o cale cu greutati si incercari, dar si cu bucurii si cea mai mare bucurie este ca esti alaturi de un om care te iubeste si te ajuta. Si din cate ai spus tu, sotul tau te iubeste si vrea sa-ti fie alaturi. Dar trebuie sa oferi si tu iubire, intelegere si cateodata sa ai rabdare cu celalalt, altfel risti sa ramai in egoism si mandrie si sa ajungi sa te vezi mereu nedreptatita, chinuita si lipsita de iubire... cum a spus si Alin, trebuie sa fim maturi si sa nu ne comportam ca niste copii rasfatati care pretind sa primeasca tot fara sa faca nimic. Dumnezeu ne da har la cununie, adica ajutorul Sau, dar depinde de noi cum il folosim.
Roaga-te Maicii Domnului, parintele meu spune ca Maica Domnului ajuta foarte mult in orice probleme de familie. Si mergi sa te spovedesti sincer, sa spui tot ce ai pe suflet pentru ca povara ta este mare, dar trebuie marturisita si duhovnicul (daca nu ai unul, cauta pentru ca de mare folos iti va fi) te va indruma si te va ajuta.
Doamne-ajuta!

[casiana]

Relatia noastra a inceput sa semene cu o relatie dintre un frate si o sora inainte de casatorie si in ciuda eforturilor mele de a-mi convinge parintii, de a-l convinge pe el ca poate ar trebui sa mai asteptam si apoi sa luam o decizie de a ne casatori sau nu, tot nu am reusit sa-i conving. E adevarat ca nu am fost suficient de hotarata pentru ca m-am temut ca o sa raman cu sentimentul de vinovatie ca ii fac rau, ca ii distrug viata daca ne despartim dupa o relatie de cativa ani buni. Imi tot promitea ca o sa schimbam ceva in relatia noatra, ca lucrurile se vor indrepta dupa casatorie, dar nu a fost deloc asa.
Toata lupta mea a fost in zadar nu am gasit intelegere asa ca m-am lasat in voia sortii si m-am casatorit. Am facut nunta plina de ezitari si indoieli si de obositoare contradictii. Poate daca am mai fi asteptat o perioada m-as fi putut obisnui cel putin cu gandul de a locui cu altcineva.

Sunt momente cand mi se pare ca am pierdut totul. Imi vreau inapoi viata mea cea dinainte de a fi casatorita... cand aveam alt nume, cand eram puiul mamei si fata tatei, cand dupa orele de serviciu imi faceam programul zilnic fara sa tin cont de nimeni, cand nu eram intrebata de cunoscuti si necunoscuti cand vin copiii si multe altele..
As fi putut locui in continuare singura asa cum am facut in ultimii aproape zece ani. Mi-as fi putut face programul zlinic fara sa tin cont de nimeni (poate o zic din egosim), dar nu ma pot obisnui nici cu faptul ca trebuie sa-l gasesc acasa seara, ca ma aduce la serviciu dimineata si ma asteapta in fiecare seara dupa program, ca trebuie sa mergem doar impreuna la cumparaturi, acasa la parinti, in vizita la prieteni...(sotul meu are mul mai mult timp liber decat mine, iar timpul meu liber il petrecem doar impreuna...stiu ca am mai zis faptul ca tocmai aceasta dependenta a lui de mine ma oboseste si ma necajeste mult de tot).

Ziceam mai sus ca relatia noastra semana cu o relatie intre frati... ma refeream mai mult dpdv fizic pentru ca nu puteam accepta si nici acum nu pot sa-l las sa se apropie de mine. De multe ori mi se intampla sa- mi cada lacrimi, sa incep sa tremur doar cand simt ca vrea sa se apropie de mine, sa ma atinga sau sa ma ia in brate..pur si simplu nu pot sa suport asta...nu stiu daca intelegi ce spun, dar imi e din ce in ce mai greu si chiar nu stiu care e solutia..sau solutia de moment. Am reusit sa-i vorbesc despre unele dintre aceste probleme, dar cu toate astea tot traiesc cu teama ca intelegerea lui s-ar putea sa aiba o limita. Imi doresc copii, mi-i doresc din toata inima, dar nu pot sa fac nimic in aceasta privinta si ma tem ca trecerea timpului va ingreuna si mai mult lucrurile.
Imi lipsteste linistea pe care ar trebuie sa o gasesc langa el, linistea si pacea pe care trebuie sa ti-o ofere familia..eu nu am asa ceva, asta imi lipseste. Am avut o relatie de prietenie frumosa si linistita, poate prea linisitita uneori, dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el. Si incet, incet, relatia noastra a inceput sa nu mai semene decat cu o relatie dintre un frate si o sora. Daca la inceputul relatiei, parintele nostru duhovnic pe care il aveam atunci ne sfatuia sa nu ramanem f mult timp singuri, sau sa nu dormim noaptea impreuna pentru ca ar putea aparea tot felul de ispite, la un moment dat am inceput sa fiu imuna la asa ceva...ma obisnuisem asa mult langa el fara sa am vreo altfel de pornire (trupeasca) incat ajunsesem sa mi se para ceva cu totul anormal de a ma apropia de el sau el de mine.

Nu-mi doresc sa cunosc alti barbati cu atat mai putin sa daruiesc o bucata din sufletul meu altuia sau sa gasesc un umar care sa ma sprijine sau ceva de care sa ma agat pentru ca nu imi e frica de singuratate, vreau doar sa ma simt libera pentru ca am credinta ca as avea doar de castigat.

Poate ar trebui sa ne mutam separat si sa stau asa o perioada, dar daca nu ma mai pot intoarce niciodata la el? Daca plec, stau singura o vreme si pentru ca o sa simt asta ca o usurare nu o sa mai am puterea sa incerc niciodata altceva pentru ca imi doresc mult sa raman doar eu cu mine.

M-au obosit stresul, tristetea si dezamagirile....Stiu ca nu imi face bine aceasta stare si afectez si starea oamenilor din jurul meu. Incerc sa tin capu' sus..dar nu stiu cat o sa mai rezist ca nu am nicio speranta ca voi reusi sa-mi vindec sufletul sau sa ma scutur de toate problemele astea vreodata. Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.

Sper ca am reusit sa ma fac inteleasca pentru ca sunt asa trista si obosita ca nu ştiu a-ti spune mai multe şi mai concrete despre mine acum.

[casiana]

Va multumesc mult tuturor pentru cuvintele de incurajare.

Astazi sunt ceva mai trista decat de obicei...n- am inchis un ochi azi noapte, am plans si nici macar nu pot sa plang pe umarul celui de langa mine....

Mare lucru nu mai am de facut..las totul in voia lui Dumnezeu..poate are un plan si cu mine. Dar dincolo de suferinta pierderii, de incertitudini, de neintelegeri, de framantari, de momentele de revolta.. imi doresc sa gasesc puterea sa cred ca toate sunt de folos..ca toate astea mi-au fost date cu un scop, ca asta e crucea ce trebuie sa o duc..dar e foarte greu oricum, mult prea greu..

Multumesc inca o data pentru sfaturile bune!

[fragmente]

Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.




CASIANA, MAI PUTETI FACE SEMINARUL IERTARII

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/2

aveti in stanga "" Să ne vindecăm iertând - Seminar Duhovnicesc ""

ce a spus Alin, e de citit si recitit/ luat aminte [de mers la un psiholog , preot, seminarul iertarii - lucrarea lor si onestitatea in ele va vor ajuta ]

În prealabil postat de Langu

Copila draga,singuri nu suntem niciodata.Nu-ti imaginezi cate cazuri de "casatoriti" singuri sunt,si e mai grea singuratatea in doi.Tot ce trebuie sa vina va veni,fi fara grija,nu te grabi caci casatoria nu este asa,o hora,in care intram si iesim dupa cum avem chef.Mai bine asteapta doi ani decat sa plangi douazeci.Iti doresc din suflet sa-ti gasesti perechea`potrivita si sa construiti o familie fericita.

mulumesc Langu pt incurajari,
si eu iti doresc tot binele!