Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Biserica Ortodoxa Romana
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 29.06.2013, 23:26:20
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Thumbs up Cuvant pentru suflet !

Gânduri din conferința părintelui Rafail Noica


Gândul meu este că trebuie să folosim Biserica ca o pistă de decolare. Câtă vreme trăim toate cele din Biserică doar ca o rânduială, vom rămâne numai pe pista de decolare, dar lucruri mult mai mari ne așteaptă, să simți vântul, să știi ce urmărești. Când ajungi să trăiești mai deplin, toare rânduielile Bisericii nu vor fi decât o trambulină din care să faci saltul către viața veșnică.

Nimic nu e de trecut cu vederea în viața noastră... orice lucru, cât de mic, are valoarea lui veșnică. Părintele dădea un exemplu cum o persoană a văzut pe cineva făcându-și cruce peste gură când căsca, gest care a dus în cele din urmă la trecerea la Ortodoxie a persoanei respective, care în cele din urmă a ajuns să fie mucenic.
Toată nevoința se face pentru a dobândi dragostea. Să iubești din tot ce ai și din tot ce ești.
Primul lucru care te izbea la părintele Sofrronie era acea căldură, acel simțământ de libertate. Nu înțelegeam de ce mă simt așa liber în prezența lui, în mănăstirea lui. Și tot mă întrebam, ce libertate? Să faci ce? Și nu înțelegeam și mă uimeam de simțământul ăsta până ce am întâlnit un monah vatopedin care mi-a spus: „El, părintele Sofronie, e un om liber”. Ăsta era simțământul, libertatea de a fi ăla care ești.
Părintele Sofronie nu era maniersitic nici într-un fel și nici nu tolera manierisme.
Vrei să vezi un sfânt? Uită-te în oglindă și vei vedea un sfânt în facere.
Cum poți să știi valoarea unui om, dacă e mic sau mare? E cu neputință, trebuie să fii cel puțin la nivelul lui ca să înțelegi.
Este o calitatea a dragostei lui Dumnezeu, iubirea jertfelnică, jertfirea de sine, nu de ceilalți.
Iadul este refuzul vreunei făpturi de a primi pe Dumnezeu. Dumnezeu este viața, și dacă nu-L primești, nu primești viața. Pronia lui Dumnezeu nu gândește altceva decât viața.
Vor fi două tabere la judecată: cei care în viața lor au zis lui Dumnezeu: „facă-se voia Ta” și cei cărora le va zice Dumnezeu: „facă-se voia ta".
Nu există om bun sau rău în ale cărui faceri sau gânduri să nu fie și ceva intuiție dumnezeiască.
La părintele Sofronie totul era axat pe cuvânt. A venit într-o zi cineva la el și i-a spus: „Părinte, dați-mi un cuvânt!” Părintele îi pune mâna pe cap, așa, blând, stă câteva secunde, după care îi spune: „Domnul nu-mi dă niciun cuvânt”. În urma aceste întâmplări, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a afirmat despre părintele Sofronie: „Uite un adevărat creștin, care nu vorbește decât ce-i dă Duhul”.
Pe vremea când slujeam ca diacon îmi spunea să rostesc cuvintele cu luare aminte spunându-mi: „Voi vă dați seama că cuvintele Liturghiei sunt cuvintele prin care Dumnezeu a făurit cerurile și pământurile?" Părintele era mai puțin axat pe latura ceremonială a slujbelor, fiind însetat de înțelegerea cuvintelor.
„Întru inceput era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Era foarte axat pe acest cuvânt. Pentru părintele Sofronie cuvântul era energie făuritoare și spunea că trebuie să trăiești și apoi să dai cuvânt, cuvânt pe care l-ai trăit. Trebuie să trăiești lângă un om care poartă în sine predania parinților, predania apostolilor..
Gândul omului este o energie ce străbate intreg universul.
Părintele Sofronie trăia omenirea ca pe un singur om. Cum putem noi trăi fără de păcat? Noi facem parte din arborele ăsta uriaș care se numește Adam și în arborele ăsta curge sevă otrăvită. Cum putem noi trăi fără de păcat? Știind în sine ce place și ce nu place, ce mângâie și ce nu mângâie, așa să faci celuilalt, ca unui sine. Asta este Biserica, asta este ce trebuie să aflăm noi prin Biserică, să-l trăiești pe celălalt ca însuți pe tine!
Gândul meu este că trebuie să folosim Biserica ca o pistă de decolare. Câtă vreme trăim toate cele din Biserică doar ca o rânduială, vom rămâne numai pe pista de decolare, dar lucruri mult mai mari ne așteaptă, să simți vântul, să știi ce urmărești. Când ajungi să trăiești mai deplin, toare rânduielile Bisericii nu vor fi decât o trambulină din care să faci saltul către viața veșnică.
Când nu știu să mă rog sau ce să cer, Îl întreb pe Dumnezeu: „Doamne, ce vreau?”
N-are nevoie de politețuri Dumnezeu, are nevoie de mine, ăla care sunt. Și dacă eu mă afișez în fața lui Dumnezeu așa cum sunt, are cu cine sta de vorbă Dumnezeu, dar dacă pun tot felul de paravane, n-are cu cine sta de vorbă Dumnezeu.
Ortodoxia este firea omului, când zici om, ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege ce e Ortodoxia. Părintele Sofronie iubea foarte mult simplul și firescul.
Fiind rugat să dea un sfat tinerilor teologi, părintele a răspuns: „Rugați-vă ca Domnul să vă dea dreapta înțelegere în tot ce studiați și în tot ce faceți; câtă vreme ai încă întrebarea dacă preoția este o meserie, nici să nu te atingi de preoție. Să nu faci teologia pentru a obține certificat pentru a deveni preot, așa cum face arhitecura cineva și obtine certificat să fie arhitect. Dacă socotești că ai nevoie să-ți câștigi pâinea, dă la calculatoare, și nu te atinge de preoție. Dar dacă ai un dor...ceva pe linia jertfelniciei, că continui jertfa lui Hristos, atunci mai gândește-te.”
Întrebat fiind cum realizăm că suntem în avion ca să știm când putem decola, părintele a răspuns: „Tu ești avionul, sau trebuie să devii, iar avion devii atunci când ți-e sete de tot ce înseamnă viața Bisericii, când ți-e sete de post, când ți-e sete de rugăciune, când ți-e sete să-ți faci pravila”.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #2  
Vechi 29.06.2013, 23:30:02
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Părintele Iosif Vatopedinul – Despre schimbarea minții, curăția minții și îndumnezeire




Trebuie să uiți orice lucru care nu are legătură cu Raiul. Căci în Rai este locuința noastră. Iisus al nostru ne așteaptă pe noi acolo.

Toată viața noastră este preocupată cu legea spirituală. Aceasta este rațiunea pentru care ne-am retras din lume și am renunțat la viața de familie, care în sine nu e un lucru păcătos. Am abandonat acestea pentru a ne exprima iubirea pentru Domnul într-o manieră unică, ascultând de prima poruncă în mod total. Fiind chemați de Domnul, L-am urmat pentru a împlini această poruncă. Ne-am retras din societate și ne-am uitat familiile pentru a urma netulburați această poruncă, fiind preocupați doar de lăuntrul nostru și fiind atenți la semnificația lucrurilor. În acest fel, sperăm să putem nu numai să biruim asupra păcatului propriu-zis, ci și să-l eliminăm imediat ce apare. Aceasta înseamnă nu numai să nu săvârșim păcatul practic, ci să negăm orice asociere mentală a păcatului. Astfel vom putea să împlinim fericirea Mântuitorului: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Iisus al nostru ne-a spus că “ceea ce vine din exterior spre interior nu-l spurcă pe om”. Ceea ce-l spurcă pe om este ceea ce vine din interior: “Căci din inimă vin gândurile rele, uciderile, adulterul, hoțiile, mărturiile mincinoase, blasfemiile” (Matei 15, 19). Acestea sunt lucrurile care înfloresc din inimă și răspândesc răutatea.
Astfel libertatea personalității omului este făcută de rușine. Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu a devenit vicean și corupt. De vreme ce suntem parte a acestei condiții bolnave, ne-am retras din lume din această cauză. Când vorbim despre “lume”, nu vorbim despre “oameni”. “Lumea” este sistemul întreg al sinelui, care conform Sfântului Pavel este “patimă și dorință”. După Sfântul Ioan Evanghelistul, lumea este “dorința cărnii și patima ochilor”, nebunie și în general “slavă deșartă”.
Acum, suntem aici și ne concentrăm toată atenția spre cum să împlinim curăția inimii, de vreme ce e singura cale să vedem pe Dumnezeu, atât cât este posibil pentru orice om să experieze percepția Domnului. Această idee despre renașterea anticipată nu este despre transferarea oamenilor spre o stare beatifică. Aceasta e susținută de dogme străine. După cea de-a doua venire a Dumnezeu Cuvântul, omul nu va fi transferat spre un loc fericit, nici nu va fi restaurat spre o viață mai bună în exil. Biserica noastră nu crede în asemenea lucruri: acestea sunt idei deșarte. Smerirea de sine a Cuvântului Dumnezeu aduce cu sine îndumnezeirea naturii umane. De aceea, dacă omul începe să asculte de voia lui Dumnezeu din această viață, el este ca o persoană care va fi transferată pentru a se uni cu Domnul prin har. Așa cum copiii adoptivi participă la proprietatea tatălui lor, la numele și la personalitatea lui, tot așa deși nu am fost născuți din Domnul, noi am primit același statut ca un copil de sânge, pentru că Domnul ne-a adoptat. De aceea acest lucru este numit îndumnezeire (theanthropismos). Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne-a adus pe lume. Așa cum el a spus: “Așa cum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu întru Tine, ca ei să fie în noi, așa ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor”(Ioan 17, 21-22) și de asemenea “Voiesc ca ei să fie acolo unde Eu sunt, ca să vadă slava Mea”(Ioan 17, 24)și în alt loc “Voi sunteți prietenii dacă faceți ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc slugi” (Ioan 15, 14). Când ucenicii l-au întrebat cum să se roage direct către Tatăl, El le-a zis: “Tatăl nostru care ești în ceruri” (Matei 6, 9).
Totuși, dacă noi dorim să împlinim acest lucru și să intrăm în sânul înfierii, trebuie să fim atenți nu numai să evităm păcatul, ci și să excludem păcatul din mintea noastră, atacând rădăcina păcătuirii. Imediat ce inima noastră este curățită de lucrările diferitelor patimi, care ne formau vechea noastră ființă, Duhul Sfânt intră și se sălășluiește în noi. Fiți atenți la ceea ce spune Iisus: “Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni, și locaș în el vom face”(Ioan 14, 23). El spune “vom face casa noastră”. El nu spune “vom veni și te vom vizita” așa cum vizităm noi pe cineva, ci “vom veni și vom face casa noastră”. Aceasta este îndumnezeirea.
Eliberarea noastră de păcat nu este imediată, ci un proces gradual care seamănă cu creșterea. Prin perseverența noastră, curățirea inimii este atinsă încet și inexplicabil cu ajutorul harului. Prima oară, mintea este curățită și iluminată și apoi ea recunoaște esența lucrurilor și nu mai este în înșelare. După ce gândurile noastre sunt folosite corect și împlinirea poruncilor este săvârșită exact, inima este purificată. Harul dumnezeiesc intră și rămâne permanenet în om și îl face cu adevărat purtător de Dumnezeu (teofor). O astfel de persoană, deși încă trăiește, a trecut “de la moarte la viață”. Aceasta este sfințirea. Nicio lege naturală nu mai are nicio relevanță în acesta. El comunică permanent cu harul dumnezeiesc și intră în starea în care este “mai presus de fire” și primește fie darul înțelepciunii, fie al profeției. Nu îi este frică de nicio boală sau pericol, pentru că este ocrotit de harul dumnezeiesc, fiind transferat în starea de înfiere. Când vine timpul să părăsească lumea, el va câștiga trofeele făgăduite lui de Hristos.
În aceste zile, dacă ești puțin mai conștient, vei putea să percepi efectul Harului puțin mai clar. Bătrânul nostru binecuvântat spunea că Iisus al nostru dăruiește din belșug darurile Sale în zilele marilor sărbători, ca o binecuvântare specială. Dar există o rațiune pentru care trebuie să fim sau nu mai atenți? Aceasta este ținta noastră! Cum este posibil să nu ne stăruim să devenim mai pioși și zeloși și răbdători și iubitori adevărați ai lui Iisus, dacă noi credem că El este Cel care ne-a chemat să-L urmăm, rânduindu-ne și răscumpărându-ne pe noi? Singurul lucru care a mai rămas este pentru Milostivirea Sa să ne slăvească în timpul ultimei ore înainte de a pleca din această lume.
Iată, suntem cât pe ce să intrăm în „chilia” (cămara) noastră, să închidem ușa și să ne rugăm și să mărturisim și să îngenunchem în fața Domnului nostru. Suntem aproape de a aduce rugăciunile inimii și sufletului nostru și voința și intenția și faptele în fața Domnului nostru, care a dat făgăduință păcătoșilor. Trebuie să îngenunchezi în fața Domnului cu blândețe, smerenie și bunătate. Aceasta este cel mai tainic mod de a schimba personalitatea noastră și de a aduce creșterea spirituală și schimbările: „Aceasta este schimbarea Dreptei Celui Preaînalt” (Psalm 77, 10). Asemenea schimbări vor modifica pe omul cărnii, pe păcătos, pe omul îmbrăcat în haine trupești într-o ființă spirituală, pe care îngerii îl înconjură pentru a-l ocroti. Îngerii privesc la aceste ființe bune, spirituale, încercând să biruie legea gravității și să se înalțe la altarul ceresc unde Iisus al nostru „a intrat odată pentru totdeauna în altar, obținând o mântuire veșnică pentru noi” (Evrei 9, 12).
Trebuie să uiți orice lucru care nu are legătură cu Raiul. Căci în Rai este locuința noastră. Iisus al nostru ne așteaptă pe noi acolo. „Și dacă Mă duc și vă pregătesc loc, iarăși voi veni, și vă voi primi, ca acolo unde sunt Eu, voi să fiți” (Ioan 14, 3). Este vreo inimă care va înțelege aceste cuvinte și să nu se întoarcă, chiar dacă ar fi făcută din granit? Atoate-iubirea Lui inexplicabilă nu se sfârșește cu smerenia Sa dumnezeiască și cu pogorârea sa pe pământ printre noi, fiind îmbrăcat în smerenia și slăbiciunile noastre. Dar, chiar dacă El rămâne în sânurile Tatălui „în toată slava Lui”, el își amintește de noi și de promisiunile Lui: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14, 18) și „iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
Să începem cu toții întrecerea spirituală pentru a aspira la biruință. Acest lucru este vrednic de laudă. „Acesta este neamul celor ce-L caută de Domnul” (Psalmul 24, 6).


Traducerea și adaptarea din limba engleză: Pr. Ioan Valentin Istrati
Sursă: traducere din limba greacă de Olga Konari Kokkinou, din cartea"Γέροντος Ιωσήφ Βατοπαιδινού, Διδαχές από τον Άθωνα", Εκδόσεις ‘Το Αγιον Όρος’ Θεσσαλονίκη, 1989.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #3  
Vechi 11.07.2013, 22:20:11
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Chemarea Numelui Domnului

sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt.

Dumnezeu nu încearcă niciodată să constrângă în vreun fel voința omului, dar nici noi nu putem să-L obligăm să facă orice. În rugăciunea noastră, tindem să stăm înaintea lui Dumnezeu în unitatea și integritatea ființei noastre, mai ales cu mintea unită cu inima. Pentru a realiza această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, noi nu apelăm la nici un procedeu artificial (psihotehnic). La început obișnuim mintea să persevereze cu atenție în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică să pronunțăm Numele lui Iisus Hristos și celelalte cuvinte ale rugăciunii cu trezvie. A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate.
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Experiența de veacuri a arătat că unirea minții cu inima realizată într-o manieră psihotehnică n-a durat niciodată multă vreme. Și ceea ce este și mai grav, ea nu unește niciodată duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu. Ori noi ne punem problema mântuirii în sensul ei cel mai adânc. Iar pentru aceasta toată firea noastră trebuie reînnoită, din trupească trebuie să devină duhovnicească. Atunci când Domnul ne află în stare de a-I primi harul, El nu întârzie niciodată să răspundă umilei noastre chemări. Uneori, venirea Sa ne copleșește într-o așa măsură încât inima și mintea noastră sunt în întregime dăruite doar Lui; această lume văzută cedează astfel locul unei realități de alt ordin, superior. Mintea încetează de a mai gândi discursiv, devine toată cuprinsă de atenție. Inima intră într-o stare greu de descris: ea este pătrunsă de pocăință, însă de o pocăință de viață dătătoare. În același timp și răsuflarea se oprește. Dumnezeu umple totul și, astfel, omul întreg - duh-minte, inimă-sentiment și chiar trupul, nu trăiește decât pentru Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta!
Numele dumnezeiesc, revelat oamenilor, a servit drept legătură între noi și Dumnezeu. Prin Numele lui Dumnezeu, sau mai bine zis, prin Numele dumnezeiești, se plinesc în Biserică toate tainele. Orice activitate trebuie plinită „în numele Domnului”. Prin chemarea Numelui Domnului, prezența sa devine vie, perceptibilă în mod continuu. Atât timp cât lucrarea noastră se realizează după voia Domnului, inima noastră este în pace, însă ori de câte ori deviem de la Adevăr, ea încearcă o anume rușine. Astfel că, prin rugăciune, noi realizăm un atent control lăuntric asupra fiecărei mișcări a duhului nostru; nici un gând, nici un cuvânt nu-i scapă. Această consecință a rugăciunii neîncetate permite să reducem la minim păcatele noastre. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul Dumnezeului Celui viu, miluiește-ne pre noi!

(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #4  
Vechi 12.07.2013, 21:40:50
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Acolo unde te afli, prin străinătăți...

Acolo unde te afli, să crezi că Dumnezeu nu este departe de tine, ci te vede, te urmărește. Fii cu luare-aminte să nu-L întristezi, căci atunci când călcăm poruncile Lui se întristează, își întoarce fața de la noi și ne pedepsește pentru a ne instrui.

Fiul meu duhovnicesc întru Hristos,
Acolo unde te afli, departe de părinți, rude, patrie, trebuie să știi că nu ești departe de Dumnezeu, Tatăl ceresc, care este pretutindeni prezent. Și când Îl iubești, Îl cinstești, Îl slăvești, și Acela te va iubi, cinsti și slăvi. Când nu păzești poruncile Lui, nu-L iubești.
Așadar, acolo unde te afli, să crezi că Dumnezeu nu este departe de tine, ci te vede, te urmărește. Fii cu luare-aminte să nu-L întristezi, căci atunci când călcăm poruncile Lui se întristează, își întoarce fața de la noi și ne pedepsește pentru a ne instrui. Creștinul, oriunde s-ar afla, chiar și la capătul lumii, este dator să se roage, să postească în zilele rânduite și dacă nu are biserică, în ceasul în care se face Sfânta Liturghie, Vecernia, să se roage.
Despre tatăl tău care înjură, ai dreptate să te necăjești, dar nu ești responsabil pentru asta, de vreme ce i-ai spus de două-trei ori și nu încetează cu blasfemia. Lasă-l în pace și să te rogi ca Dumnezeu să-L lumineze să nu mai hulească. Dar trebuie ca și el să se strunească pe sine; căci dacă nu vrea să se strunească, nu va înceta niciodată și, din păcate, va merge în focul cel veșnic. Iar tu, dacă faci binele în viață, vei merge în rai.
Harul Domnului să ne lumineze pe toți, și pe tatăl tău, să ne pocăim și să săvârșim fapte bune (așa cum vrea Dumnezeu), ca să mergem toți în Împărăția Cerurilor.
Pentru a te păzi de primejdiile străinătății, fiule, ca un tată blând, îți voi da câteva sfaturi părintești pe care, dacă le asculți și le împlinești, îți vei izbăvi sufletul, care valorează mai mult decât lumea întreagă; „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16,26).
Primul sfat și totodată poruncă: Să-L iubești pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima, din toate puterile și cugetul tău; să-L ai mereu în minte și să fii atent să păzești toate poruncile Lui.
Al doilea sfat: Să-i iubești pe toți oamenii, chiar și pe cei care te dușmănesc și te urăsc; iar celor care-ți fac rău, tu să le faci bine, ca să devii fiu al lui Dumnezeu.
Al treilea sfat: Să mergi regulat la biserica ortodoxă, cu multă râvnă, și să asculți cu evlavie Sfânta Liturghie, fragmentele care se citesc, imnurile sfinte și psalmii rostiți de preoți și psalți. Să-ți aduni mintea și s-o ții aproape de Dumnezeu, de cuvintele și cântările sfinte, și să te gândești că te afli chiar în ceruri. Să cauți un duhovnic virtuos și bun la care să te spovedești, și să te împărtășești cu Preacuratele Taine cu frică, credință și iubire.
Al patrulea sfat: Să citești des Sfintele Scripturi, Evanghelia, viețile Sfinților și alte cărți de folos pentru suflet. Să eviți tovărășiile rele cu oameni necredincioși, necuvioși și îngâmfați. Să nu te duci la teatre, cinematografe, centre de distracție, discoteci, cazinouri etc. Să fii mereu cu luare-aminte și să postești în zilele rânduite de Biserică, cu discernământ.
Să-ți aduci aminte de moarte și de judecata de apoi, să te ferești de tot răul și să săvârșești ceea ce este bun și virtuos înaintea Domnului.
Acestea să le scrii și să le lași copiilor tăi.
Aceste sfaturi ale mele și orice alt lucru bun să le păzești, pentru a te învrednici să mergi în Împărăția Cerurilor.
Sursa :

(Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, 2007, p. 29)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #5  
Vechi 13.07.2013, 22:56:36
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Când doi oameni se întâlnesc...

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există și iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubești!”, „Te iubesc pentru că mă iubești!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubește prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere știut și asumat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ți le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o așteptare activă, să ai urechi de auzit și ochi de văzut, minte de străvăzut și, mai ales, inimă curată.
Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare și o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condițiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebați, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înșine în această viață, cât am risipit și cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebați în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoțire și posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condițiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.
Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ținem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii și a libertății este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unul pe altul! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtășire nu cu împuținare, ci, dimpotrivă, cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată și mai dispusă jertfei de sine. Viața, poate și o anumită experiență livrescă, îl învață pe om că reciprocitatea în iubire absolută este un lucru cu totul excepțional (este un dar pe care ți-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare și gratuită) și că mai important îi este ființei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viața, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalți. Câtă nesfârșită bucurie, atunci, și în cele mai simple, în cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent și tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuși, și de mărturia iubirii. De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubești?” (Ioan 21,15). Oare nu știa El, Care este Atotștiutor și Atoateștiutor, nu știa El prea bine că ucenicul Său îl iubește? Însușindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există și iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubești!”, „Te iubesc pentru că mă iubești!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubește prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere știut și asumat.
Este o știință aceea de a dărui cum se cuvine, fără să lași celuilalt apăsarea de a se simți dator, dar este o știință cel puțin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruiește să-și împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se învețe acestea toate? Acasă? In școli? Din cărți? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puțin sau mai mult. Dar mai bine și mai bine se învață iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde și se dăruiește prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veșnic îmbrățișând și veșnic îmbrățișat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ și sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă și să se sfârșească toată învățătura noastră. Aleluia!


(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Doxologia, 2012, p. 319-320)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)

Last edited by cristiboss56; 13.07.2013 at 23:13:57.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 16.07.2013, 21:49:13
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Thumbs up Cuvântul părintelui Rafail Noica

Suntem recolta Domnului
Iubirea include toate virtuțile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o înțelege. Iar scopul vieții noastre este acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înțelege creația și care anume este scopul ei. În urma acestei înțelegeri devenim martorii miracolului creației. În istorie, generațiile se nasc din strămoși, părinți, prooroci, mucenici și tot felul de oameni care ne sunt aproape. Iar cu fiecare generație, Dumnezeu ne seceră. Spre exemplu, toată viața am fost tânăr și apoi, dintr-odată, nu știu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârșitul generației mele. Cine va fi următorul dintre noi care va pleca? Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârșitul vieții noastre și ne cheamă la Dânsul. Fiecare ființă umană se naște, petrece o vreme în această viață, iar apoi Dumnezeu ne cheamă la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, și anume, cum să ne aducă pe noi în viața Sa. Unicul lucru valoros în această viață este să-L înțelegem pe Dumnezeu și planul Său.
Viața pe care n-o trăim
Ce este această viață pe care n-o trăim acum? Trebuie să recunoaștem că încă nu trăim viața adevărată. Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viața adevărată. După căderea omului, scopul vieții nu este acela de a cunoaște șarpele lui Adam, ci acela de a face diferența între bine și rău. Să distingem binele de rău și să alegem binele, deoarece răul nu reprezintă o alegere. Ce este răul? Răul nu există, deoarece numai creația lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Și atunci ce este, totuși, răul? Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o minciună, iar dacă oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. Ce se va întâmpla cu ei când vor trece la cele veșnice? Vor rămâne în această minciună? Oare vom fi așa cum se spune în Apocalipsă despre fiară, "că era și nu este, măcar că este"? Ce înseamnă asta? Aici este minciuna. Să vi le spun și altfel… Viața este ca verbul "a fi", doar că nu am ajuns încă în "a fi", ci doar "existăm" momentan. Ce înseamnă a exista? Viața noastră reprezintă un început și, din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există așa cum spun ateii, ci El este însăși existența. Dumnezeu "este" dintru început, El Însuși este începutul. Dumnezeu este existență, El este calea ce duce spre "a fi", întru Adevăr. Trebuie să înțelegem poruncile nu doar ca pe norme etice, dar și pe ca un mod de a trăi, de a merge către Adevărul vieții, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de "a fi". În special în Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viața veșnică este Cuvântul Tatălui. Cuvântul Domnului este Însuși Hristos. Așadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană. Cândva vom fi capabili să înțelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraordinar să putem înțelege acest lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensurilor vieții înainte de a muri. Dar voi vorbi despre asta mai târziu.
Numele este semnificația acelei persoane
Ce înseamnă că Dumnezeu "este", că El "nu exista", ci "Este"? E mai presus de existență. Prima dată când Domnul Și-a dat nume Lui Însuși a fost față de Moise. Înaintea lui Moise, cei puțini care Îl cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Evreii Îl știau drept Dumnezeu, "Părintele nostru". Dar și alte neamuri de alte credințe Îl recunoașteau ca Părinte. Însă proorocul Moise este cel care vrea să știe cine este acest Părinte și Îl întreabă ce să răspundă poporului atunci când va fi întrebat de Cine a fost trimis să-i salveze din robia egipteană, Cine voi spune că i-a salvat? Care Ți-e numele? Ce înseamnă un nume? Un nume este mai important decât modul în care poți numi pe cineva, reprezintă esența acelei persoane. Când Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, i-a schimbat și numele. Prin urmare, Numele Domnului reprezintă o descoperire a ceea ce Dumnezeu este. Astfel, momentul în care alegem nume pruncilor este cu atât mai important, deoarece numele reprezintă semnificația acelei persoane, nu doar o modalitate de a o striga. Întorcându-ne, Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: "Eu sunt "Cel ce este"". Mii de ani mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan a mai adăugat ceva, ce a pus în seama revelației Sfântului Duh: Dumnezeu este Iubirea. Iar această Iubire face parte din Numele Domnului.
Să murim fără a muri
Ce înseamnă iubirea? Fără ea, suntem simpli indivizi, altfel spus, individualismul umanității. Dobândind iubirea, devenim persoane, adică indivizi care pot trăi veșnic. Așadar, scopul vieții noastre este acela de a câștiga iubirea, această esență ce reprezintă începutul vieții veșnice. Dragostea adevărată nu cunoaște moarte. Ea cuprinde toate virtuțile și atunci când câștigăm o virtute, ca smerenia sau ascultarea, celelalte se adaugă și ele. Toate virtuțile ne duc la dragoste, iubirea este sfârșitul. Ajunși aici, putem muri fără a muri. Părintele Sofronie, ajuns la sfârșitul vieții sale, nu mai putea merge, fizic era vrednic de milă, dar din punct de vedere spiritual era plin de viață. În acele zile începea orice cuvânt cu: "Nu știu cum de mai sunt în viață… Sunt bucuros că Domnul m-a lăsat în viață până acum". Obișnuia să vorbească despre moarte în fiecare seară, spunând că un om nu poate muri. Așteptăm, așa cum spunem în Crez, "viața veșnică". Ce înseamnă credința în viața veșnică? Credința este iubire, este o condiție a esenței în care putem vedea dincolo de moarte. Credința vede dincolo de cele văzute, în cele nevăzute. Credința este o energie, este iubire. Și chiar o iubire mică fiind, Domnul Care este Iubire răspunde la această iubire. Vorbim despre credință, nădejde și iubire. Trăind în nădejde, câștigăm credința și începem să-L vedem pe acest Dumnezeu nevăzut. Începem să ne comportăm potrivit credinței și să înțelegem că acest Dumnezeu Care nu exista se poartă cu noi de parcă ar exista. Credința crește și începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Speranța că nu mor, că Dumnezeu mă iubește, deși sunt un păcătos. Și în această nădejde asceza noastră față de Dumnezeu devine mai puternică, deoarece deja avem credință. Am arătat, iată, cum credința poate transcende moartea, însă la acest stadiu nu doar simțim ceva pentru că avem nădejde, ci putem alerga mai repede, devenim mai sprinteni. Nădejdea ne-a adus undeva, iar acest undeva este iubirea. Și iubirea este desăvârșirea. Calătoria vieții noastre este un drum al neîmplinirii, iar la sfârșitul lui trebuie să fie atunci când devenim maturi prin obținerea gustului iubirii spre a renaște în cealaltă viață. Trebuie să fim în Dumnezeu începând cu această viață. Întregul sens al vieții noastre constă în a găsi drumul către acea călătorie a eternității. Să ne pocăim, să scăpăm de moarte și din această minciună, din nașterea ce nu naște și din această existență care nu există. De ce nu există moarte pentru cei care merg pe calea cea dreaptă către această altă viață? Trebuie să ajungem în acea stare, încât lumea în care trăim să ne devină străină, să dorim să o abandonăm, chiar și pe cei dragi, gândind că această abandonare e temporară și îi vom reîntâlni. Stareții nu ne-au abandonat la plecarea lor din această lume, ne privesc pe noi toți, se roagă pentru noi și ne vom întâlni cu ei din nou. Mulți dintre noi i-am reîntâlnit într-un anumit fel. Așa cum Sfântul Siluan spunea, ei ne văd cum trăim, sunt asemeni lui Dumnezeu. Nu e vorba de desăvârșire, ci așteaptă învierea morților.


<<va continua>>
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #7  
Vechi 26.09.2013, 22:26:58
b.mihaela b.mihaela is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 28.07.2013
Mesaje: 9
Implicit

"Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ținem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii și a libertății este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unul pe altul! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtășire nu cu împuținare, ci, dimpotrivă, cu sporire."-

Cuvintele de mai sus se refera la iubirea divina , iubirea pura ,iubirea sufletului adica la gandirea pozitiva si faptele bune fata de tot ce intalnesti fara sa nu ceri nimic nimic in schimb . Asa cum si Tatal Nostru ne iubeste cand ne este greu ,ne asculta rugaciunile ,ne invaluie sufletul cu lumina ,ne da sanatatea trupului si ne ajuta pentru faptele noastre bune si noi trebuie sa ajutam pe semeni dezinteresat material pentru ca familia sa fie sfanta in iubire si credinta de Dumnezeu iar atunci SUFLETUL nu va fi niciodata captiv in propria colivie doar TRUPUL .
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare