casatoria crestin-musulman

[vlad90]

Probabil a "cumparat-o" si pe asta vreun arab cu 2 3 parfumuri si acum vine aici sa faca morala.

[nicolletta]

morena de fapt e un moreno,
asta e un musulman ce vrea sa pangareasca dreapta credinta ORTODOXIA.
se da drept victima ca sa fie ajutat dar la urma el vrea sa sminteasca mintile celor slabi.
ma bucur foarte mult ca multi din voi v-ati dat seama .
imi pare rau ca trebuie sa confruntam si minti bolnave si satanice.
dar rugandu-L pe Dumnezeu sa ne intareasca fizic si spiritual, vom reusi sa nu cadem prada mintilor diabolice.
traim vremuri apocaliptie.
vom avea de infruntat multe ispite.
vom fi cernuti asemenea graului de neghina.
Dumnezeu e viu si are nevoie de rugaciunile noastre ca sa "luam legatura cu el", sa fim uniti cu el in gand, suflet si inima.
sa ne simta prezenta si "insistarile" noastre ca nu se supara.
El asteapta de la noi alegerea noastra.
Viata e scurtul timp in care noi demonstram clar si concret cu cine dorim sa petrecem eternitatea.
nu exista drum intermediar.
exista doar raiul si iadul.
Dumnezeu sau dracul.
punct.
avem libertate.
avem vointa.
avem putere de a alege.
avem ratiune.
suntem impreuna.
Iisus ristos, bate la usa inimii noastre, ne cheama, raspundem, bine, nu, nu.
dracul isi face si el treaba, cu voia Lui Dumnezeu, pentru a fi liberi si hotarati sa mergem la Dumnezeu, El nu ne vrea fara voia noastra.
RAIUL SAU IADUL.
CLAR SI CONCRET.
noi suntem, avem capacitatea necesara, ratiunea sanatoasa de a alege.
nebunii pt ca nu au mintea curata, clara, ajung in rai.
cine nu e nebun suta la suta are de ales.
mai spun doua cuvinte despre alesii Lui Dumnezeu, parintii, care slujesc in casa Domnului, BISERICA.
nu stiu daca toti il cunoasteti pe Danion Vasile, a scris sub indrumarea duhovnicului sau si mai multor parinti si monahi, mai multe carti. foarte necesare oricarui crestin ortodox.
a publicat si pe net www.danion-vasile.ro
vorbea foarte frumos in cartea Problemele tinerilor, despre preoti.
a fost intrebat daca ar vedea un preot beat in sant, i-ar saruta mana?
si el a raspuns:
I-as fi sarutat-o doar ca martirisire de credinta, ca stiu ca Dumnezeu poate lucra si prin el fiind beat.in momentul in care saruti mana unui preot, o saruti nu ca e un om iesit din comun, ci pt ca e robul lui Hristos si el stie ca de asta ii saruti mana.daca preotul ar intelege ca ii sarut mana, poate ca isi poate scimba viata, dupa o astfel de atitudine. stiu ca exista doua feluri de oameni: unii se smintesc de preotii care pacatuiesc si se indeparteaza de biserica, si pierd foarte mult; si altii insa inteleg ca preotul e preot si poate savarsi Sfintele Taineoricat de pacatos ar fi, desi dupa canoanele Bisericii, preotul cre loveste un credincios trebuie oprit o vreme de la savarsirea Sfintelor Taine; preotul care desfraneaza trebuie oprit de la savarsirea Sfintelor Taine.

[nicolletta]

Dupa invataturile Sfintilor Parinti, preotii care care pacatuiesc ar trebui opriti , cel putin o perioada de la savarsirea Sfintele Taine, chiar daca lucrul acesta nu se intalmpla in zilele noastre, intr-o biserica ce s-a secularizat cu viteza galopanta. Repet: exista, pe de o parte, atitudinea celor care ii judeca pe preoti si stau departe de biserica si, pe de alta parte, atitudinea celor care stau in biserica; si nu sunt in biserica doar credinciosi sfinti care nu ii judeca deloc pe preoti,sunt multi care se lupta foarte greu cu gandul judecarii preotului, dar prefera sa stea in biserica si sa se lupte cu gandul acesta al judecarii, gand pe care uneori il si spovedesc. Unul zice la spovedanie: "Parinte , te-am judecat!", dar merge mai departe pe calea mantuirii, sta in biserica si poate se mantuieste, si poate popa dupa ani de zile de betie si curvie isi da seama: "Frate, uite oamenii astia cum m-au rabdat, ani,ani,ani si ani de zile, si nu s-au lepadat de Biserica, stiind ca aici exista si mantuire, nu doar sminteala. ia sa merg si eu langa ai pe calea mantuirii!" Si se poate pocai parintele si devine sfant , datorita rabadarii credinciosilor.

[nicolletta]

Am văzut că nu putem converti pe cineva. Atunci, cum putem să ajutăm la convertire?

Asta e o întrebare foarte bună, pentru că, în momentul în care noi întrebăm cum putem să convertim – ţi-am spus că primesc astfel de întrebări –, îmi dau seama că omul e decis să-l convertească pe celălalt, chiar dacă celălalt nu vrea, moment în care se pune problema în a-l ajuta să facă primul pas, măcar un mic pas spre convertire. Eu am un răspuns standard, plagiat de la Părintele Porfirie, făcătorul de minuni. Părintele Porfirie Bairaktaris zice: „Nu vorbiţi atât de mult copiilor voştri despre Dumnezeu, ci vorbiţi-I mai mult lui Dumnezeu de copiii voştri”. Şi singura voastră şansă de a-i schimba pe alţii este să mergeţi voi înşivă pe calea sfinţeniei. Asta a zis Părintele Porfirie, asta învaţă de fapt întreaga tradiţie a Bisericii, şi asta repet şi eu, la rândul meu, ca un papagal, fără să-mi fie ruşine, că nu putem să convertim, să ajutăm pe nimeni să se convertească, dacă noi nu alegem să mergem pe calea sfinţeniei. Mi-e frică de acest cuvânt, sfinţenie, dar credinţa creştină fără sfinţenie egal credinţă necreştină. Sfinţenia e pecetea, e ce-i mai propriu vieţii creştine

[nicolletta]

Dar se poate şi să ţină. O convertire superficială poate să şi ţină.

Poate să şi ţină! Poate şi să ţină, pentru că Hristos ţine seama şi de cel mai mic efort pe care-l facem ca să ne apropiem de El. Şi cel mai mic pas pe care-l facem, Hristos poate să-l întoarcă, şi... El face două mii de paşi spre noi. E trist, însă, că sunt unii care se convertesc cu jumătate de măsură.
În zilele noastre, în Franţa, o catolică îi explica unui prieten al meu că s-a convertit la Ortodoxie, considerând-o doar o formă mai bună de catolicism, şi atâta tot, neînţelegând radicala diferenţă dintre credinţa de la care plecase şi credinţa la care ajunsese. Astfel de convertiri au roade triste. E o carte, Două milioane de kilometri pe drumul convertirii, a unui tânăr care cunoaşte mari maeştri yoghini, care ajunge pe la multe grupări sectare, şi, în cele din urmă, vrea să devină ortodox. Şi primeşte chiar Botezul, dar nu înţelege diferenţa enormă dintre credinţa ortodoxă şi grupările sectare, harismatice, şi de tot felul prin care trecuse. Astfel de mărturii fac rău, vatămă! Pe cât de interesantă a fost trecerea tânărului respectiv de la yoga la credinţa creştină de tip sectant, pe atât de puerilă apoi a părut alegerea variantei ortodoxe. Ortodoxia nu e doar o variantă de credinţă creştină, ci e credinţa propovăduită de Hristos, de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Părinţi până în zilele noastre.

De ce nu se converteşte omul la Hristos?

Cine îi ajută pe oameni să se convertească? Creştinii care duc o viaţă superficială şi văd numai de ei? Când văd că există atâta egoism în lumea creştinilor, mă întreb dacă putem vorbi obiectiv despre o schimbare reală pe care o simt creştinii ortodocşi în zilele noastre. Într-o carte, Firea erosului, Părintele Filothei Faros spune că nici în antichitate – în antichitatea în care erau homosexuali şi alte fărădelegi – nu era atât de intensă depravarea la nivel sexual. El spune că cumpătarea de care dădeau dovadă în sexualitate cei din lumea antică atârnă mai greu la cântar decât pornografia dominantă în aşa-zisele ţări majoritar creştine.

Să discutăm pe marginea unei idei care mă „obsedează”. Sunt perioade cu convertiri de amploare, care ţin ani de zile, urmate apoi de perioade de cădere, chiar la fel de fulminante ca şi convertirile în sine. Ce se întâmplă, de ce există aceste perioade de cădere, perioade întunecate ...

Ele au loc tocmai pentru că Hristos nu-i face robi pe creştini. Dacă i-ar face robi, după ce s-au convertit, ei nu ar mai cădea. Ca să poţi iubi, trebuie să fii liber. Nu ne putem mântui dacă nu suntem liberi şi dacă nu iubim. Hristos nu ne poate forţa să-L iubim şi să alegem virtutea.
Or, tocmai datorită faptului că suntem liberi, o parte din convertiţi revin de la viaţa creştină la viaţa de păcat. Ori pentru că n-au avut parte de o convertire sinceră, ori pentru că n-au început cum trebuie, ori n-au făcut o spovedanie completă, reală, totală, n-au avut o legătură strânsă cu duhovnicul, ori pentru că n-au ştiut să depăşească ispitele care apar – nu numai la nivel trupesc, gen băutură, ţigări, sex –, ci la nivelul gândurilor: uite ce viaţă duce părintele, uite ce compromisuri face episcopul, uite cât de mare e păcatul în care trăiesc atâţia slujitori ai altarului, sau cât de mare e păcatul în care trăiesc atât de mulţi creştini. Vedem, de exemplu, ce au ajuns să fie Paştele, Crăciunul, pentru creştini: un prilej de bairam, din păcate. Vedem la televizor cum stau prin discoteci şi petrec toată noaptea. Nu s-au gândit să se spovedească şi să se împărtăşească. Sau, dacă s-au dus, s-au dus şi s-au spovedit dintr-un reflex care le adoarme conştiinţa.
A ajuns spovedania să fie somnifer pentru conştiinţe, în loc să fie cea care le trezeşte conştiinţele. Să vezi când e coadă la spovedanie, câteva zeci de persoane, cum spovedania durează două minute, un minut, eventual, şi nu apucă omul să spună nici a zecea parte din păcatele care ar fi trebuit spovedite. Iar păcatele care nu sunt spovedite cresc. „Îndoite le veţi avea”, zice părintele la spovedanie. Şi nu e o ameninţare, ci o atenţionare, un SOS.

Imaginea mea, referitoare la acest aspect, e că avem o biserică de surdo-muţi: adică noi mergem la biserică, dar nu auzim ce ne spune părintele, părintele nu prea mai are vreme să ne facă să auzim… Sau nu prea reuşeşte să ne comunice ceea ce vrea.

Este o vină a noastră că suntem muţi, şi o vină a noastră că suntem surzi, dar şi a părintelui că nu reuşeşte să înveţe limbajul surdo-mut şi să comunice cu noi.

Cum se face reinserţia în acest Trup al lui Hristos al celor care au alunecat din aşezarea lor în Hristos şi vor să revină la starea iniţială?

Ei nu au ieşit din Trupul lui Hristos. Chiar dacă păcătuiesc, rămân fii ai Bisericii. E adevărat, există şi excepţii, oameni care după o convertire la Ortodoxie au parte de o anticonvertire spre erezie sau alte religii. Vorbind despre acei creştini care cad, din păcate, în păcate, astfel de exemple negative sunt arătate cu degetul de comunitate. Comunitatea are prilejul de a arăta exemplele negative şi de a se raporta la persoanele respective exclusiv ca la persoane negative, fără să se gândească în primul rând la recuperarea lor. Când fratele tău a furat ceva şi afli că e la puşcărie, nu te gândeşti: „Ce bine că statul l-a prins şi că e judecat” şi că e în situaţia respectivă, ci te gândeşti să-l ajuţi ca, după ce va ieşi, să aibă parte de o viaţă cât mai firească, mai normală, mai curată; şi te gândeşti să-l ajuţi. Or, problema e că noi nu-i privim pe cei care au căzut în păcat ca pe fraţii noştri, ne bucurăm că au căzut şi că nu suntem noi ca ei. Avem ocazia de a ne arăta noi virtutea, sfinţenia noastră, care nu străluceşte decât dacă ne comparăm cu oameni care trăiesc în păcate foarte mari. Ne dăm seama că, dacă comparăm vieţile noastre nu cu ale sfinţilor din vechime, care erau mari stâlpnici, mari pustnici, mari asceţi, ci cu ale părinţilor duhovniceşti din vremea noastră, nu le ajungem nici la degetul mic, şi atunci, pentru a ne declara noi, totuşi, campioni ai Ortodoxiei, trebuie să ne comparăm cu aceste exemple negative şi suntem fericiţi că le-am găsit.

Cum să converteşti pe cineva?

Mergi „în pădurea de la strungă, unde-s cei cu puşca lungă”, cum cântă cei din Phoenix, îl prinzi pe unul pe care vrei să îl converteşti, cu o funie, îi legi mâinile la spate, îi ţii cuţitul pe jugulară şi-i spui: „Ori îţi schimbi viaţa, ori o să mori acum”.

Nu-l botezi direct? Îl mai întrebi?

[nicolletta]

„Oferta” Hristos

Avem un „produs” pe care vrem să Îl propunem tinerilor: Hristos. Pentru a-L face „vandabil” tinerilor cărora ne adresăm, am să te rog să ne spui Ce sau Cine este Hristosul Acesta pe Care Îl ofertăm în cele ce urmează?

Ce? Sau Cine este Hristosul Acesta? Pentru că, dacă propunem un ce tinerilor, or să-l arunce la gunoi. Tinerii sunt sătui de ce-uri, care le umplu orizontul, ca nişte rebuturi, ca nişte deşeuri. Cred că tinerii sunt tineri în măsura în care Îl caută pe Cine, în care simt nevoia să comunice, să împărtăşească ceva.
Mă gândeam că ar merita să apară o carte cu titlul Testamentul tinerilor, care să fie scrisă de tinerii de astăzi către tinerii de mâine, care riscă să se nască deja bătrâni sufleteşte. Pentru că deja la 10-12 ani, în Occident, sunt unii care încep viaţa sexuală, la 14-16 ani deja e lucru obişnuit, şi treaba asta îi îmbătrâneşte. Îi îmbătrâneşte prematur. Ei sunt învăţaţi să caute ce-ul, trupul celuilalt, plăcerile, poftele şi să-l uite pe cine, pe cine-le de lângă ei. Hristos e un mare Cine, cel mai mare Cine, cel mai dulce Cine.
În Acatistul Mântuitorului îmi place cum I se spune: „Iisuse Preadulce...”. Iisus e, într-adevăr, preadulce. Cine e Hristos? Singurul care e, de fapt, preadulce. Pentru că, în rest, suntem dulci pentru cei care ne iubesc, şi acri şi amari pentru cei care ne urăsc. Însă Hristos e singurul care ne covârşeşte cu dragostea Lui. La nivel omenesc, inima mea e covârşită doar de trei lucruri: de dragostea pe care mi-o dă soţia, de dragostea cu care mă înconjoară copiii, şi de dragostea pe care mi-o dă Hristos, şi Maica Domnului, şi Sfinţii. Şi duhovnicul.

[nicolletta]

Hristos se defineşte, cel mai bine, prin iubire, şi de aceea El covârşeşte orice altă iubire a noastră. În acest context, iubirea faţă de ceilalţi, fără a fi altoită sau izvorâtă din Hristos, poate fi iubire autentică?

Acum m-ai întrebat oarecum dacă e autentică iubirea pe care o au, de exemplu, păgânii faţă de copiii lor, nu? Da, cred că e o formă de iubire, nedesăvârşită, dar iubirea cea adevărată tot de la Dumnezeu vine. Cred că mama care moare de foame în China, fiind ori închinătoare la Budha, sau la alte zeităţi şi idoli, ori atee, cred că ea, dacă îşi rupe de la gură ca să-i dea copilului ei hrana de care are nevoie să nu moară, îşi manifestă dragostea atât cât o poate duce. Însă ceea ce e trist e că noi trăim dragostea pentru părinţii şi fraţii noştri ca pe o dragoste egoistă: îmi iubesc mama pentru că mama îmi va lăsa moştenirea cutare, îmi iubesc copilul pentru că el va fi premiant şi mă voi lăuda cu el. Poimâine va fi student, va termina facultatea şi va fi medic, ei, ce tare voi fi eu c-o să fiu tată de doctor, sau tată de preot... E extraordinar! Unii părinţi creştini sunt obsedaţi să-şi facă copiii preoţi, fiicele preotese, ca şi cum toţi ar avea chemarea asta şi, impunându-le să dea la Facultatea de Teologie, nu-i iubesc, nici nu-L iubesc pe Dumnezeu. Pentru că nu toţi copiii au acest talant.
Şi dacă tu, ca părinte, îl forţezi să devină un mic idol la care te închini – Vai, ce copil credincios am! –, mâine-poimâine el va deveni apostat. Şi experienţa de lângă noi ne dovedeşte că aşa stau lucrurile, pentru că tineri fără chemare ajung în seminare sau în facultăţile de teologie şi apoi ajung pe calea păcatului

[nicolletta]

Ce este Raiul?

Ce e raiul ar trebui să spună cei care au fost în rai.
La întrebarea asta ateii spun că nu se poate răspunde, sau că raiul e o minciună, o iluzie. Numai că am avut sfinţi ai Bisericii care au fost în Rai, au văzut frumuseţile Împărăţiei Cerurilor. Nu numai Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit la al treilea cer, ci şi alţii, care au dat mărturie despre cele pe care le-au auzit sau le-au văzut, şi au spus că frumuseţile vieţii de dincolo nu se pot compara cu frumuseţile vieţii de acum. Sfântul Eufrosin, prăznuit pe 11 septembrie, e unul din cei care au văzut raiul şi au vorbit despre cum e acolo…
Mie mi-e de ajuns să ştiu că iubirea din rai va fi de o mie de ori mai mare decât iubirea pe care o am acum faţă de Hristos, acum faţă de soţie, acum faţă de copii, acum faţă de duhovnic, acum faţă de cei de lângă mine.
Am avut un prieten pe care l-am cunoscut brusc. Era într-o situaţie foarte, foarte grea, a rugat un preot să-mi scrie, preotul mi-a scris şi eu am răspuns preotului: „Spuneţi-i tânărului respectiv că eu sunt fratele lui de cruce; că, deşi nu mă ştie, suntem fraţi de cruce şi cel puţin până va depăşi încercarea respectivă, eu sunt lângă el, umăr lângă umăr”. Şi a fost impresionat tânărul respectiv şi mi-a scris el însuşi şi viaţa lui s-a schimbat foarte puternic din momentul respectiv. Şi m-am gândit: totuşi, ce ciudat! M-am gândit că, dacă n-aş fi avut starea să-i spun că sunt fratele lui de cruce, poate că nu şi-ar fi ieşit din carapacea în care se afla, dar aşa, o fărâmă de dragoste, o unghie, nici cât o unghie de dragoste, l-a pus foarte tare pe gânduri.
Raiul... Am un prieten care face un doctorat despre Împărăţia Cerurilor. Şi s-a dus la unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai vremurilor noastre, şi teologul respectiv, francez, i-a spus doar: „E, ce ştim noi ce e dincolo?” Un răspuns mai degrabă agnostic decât apofatic. Răspunsul l-a dezamăgit pe colegul meu care-şi făcea doctoratul despre Rai, pentru că a ajuns la concluzia că, până la urmă, teologul respectiv era bun doar în cărţi. Nu vreau să afirm că cei cu studii înalte ştiu totul despre rai şi despre frumuseţile Împărăţiei, în nici un caz! Dar în acelaşi timp cred că noi trebuie să păşim încă de aici cu un picior în rai…
Ce e dincolo de cărţi e altfel. Şi eu acuma sunt oarecum dincolo de cărţi, suntem într-o discuţie vie şi nu vreau să mă eschivez, să spun că Raiul e ceva ce mie mi-e cu totul străin. Cred că Raiul ne e propriu tuturor creştinilor, cred că în clipa în care ne rugăm lui Hristos şi în clipa în care inima noastră e topită de dragostea lui Hristos gustăm, într-un fel, raiul.
Cele mai mari bucurii pe care le am, aşa, ca om căsătorit – dragostea de copii şi dragostea de soţia mea, chiar dragostea trupească cu soţia mea –, nu pot fi depăşite decât de starea de unire cu Dumnezeu din timpul rugăciunii. E adevărat că dragoste cu soţia poţi să faci în fiecare săptămână, iar mângâierea duhovnicească ţi-o dă Dumnezeu când vrea El, poate de trei ori în toată viaţa! Însă în momentul acela simţi că ceea ce s-a întâmplat atunci covârşeşte orice altă senzaţie.

Spuneai că Raiul face parte din noi.

Nu la propriu. Ar trebui să îl purtăm în sufletele noastre, tot timpul; tot timpul, orice facem, zi de zi, să ne gândim: „Asta mă duce mai aproape de Hristos sau nu?”

...în acelaşi timp, coabităm abitir şi cu iadul...

...din păcate.

Ce este iadul? O sperietoare pentru a-i face pe tineri să se apropie de Hristos?...

Da, de fapt, Dumnezeu, văzând că adevărul nu este destul de eficace pentru a-i călăuzi pe oameni spre mântuire, s-a gândit să-şi teleghideze roboţeii de Sfinţi Părinţi să ne zică poveşti horror cu iadul, cu draci, cu furci, cu bărci... Şi, în cele din urmă, după ce vom muri, ne vom uni cu Acest Dumnezeu, neputincios de a-i duce pe oameni în Rai cu adevărul, şi vom vedea că vom găsi minciună şi pe lumea cealaltă, şi, în cele din urmă, viaţa noastră în rai va fi o viaţă de minciună, o viaţă de compromis, suferinţă şi aşa vom trăi miliarde şi miliarde de ani. Şi care a mai fost învierea noastră, de fapt? Nici una. O astfel de abordare este penibilă…
Iadul e o realitate tot aşa cum realitate este Raiul. A spus clar Mântuitorul că există Rai şi iad şi între ele o prăpastie de netrecut. Nu pot cei din iad să ajungă în Rai. Numai pe unii din iad îi scoate Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii.
Motovilov, de exemplu, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, n-a crezut că există chinurile iadului aşa cum sunt descrise în literatura bisericească şi a trăit pe propria piele chinurile respective, a simţit viermele cel neadormit care îi tot mânca trupul şi nu termina să mănânce trupul respectiv şi, pe măsură ce viermele mânca, trupul se refăcea la loc, şi tot aşa. Motovilov a simţit, aşadar, aceste chinuri, şi cred că pe lumea cealaltă, la Înviere, păcătoşii or să sufere şi cu trupurile, tot aşa cum drepţii care vor învia în Împărăţia Cerurilor se vor bucura şi cu trupurile de slava lui Dumnezeu.
Pentru mine iadul înseamnă singurătate. Nici nu-mi trebuie o frică de iad mai mare decât frica de singurătate! Cea mai mare pedeapsă pentru păcatele mele – sau poate cea mai mică – ar fi să fiu singur. Iar eu nu vreau să fiu singur! Vreau să fiu cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, cu soţia mea, cu copiii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu toţi oamenii. Şi cu duşmanii mei. Am un fix: vreau să fiu în rai cu duşmanii mei. Mă rog pentru ei şi nădăjduiesc că Hristos va primi dacă nu rugăciunile mele, măcar rugăciunile altora pentru aceştia, pentru că se roagă toată Biserica pentru ei, aşa cum se roagă pentru toţi ceilalţi.

Nu te gândeşti că va fi un chin pentru ei să fie cu tine şi acolo?

Păi nu, că... A, ha-ha, pentru că s-ar putea să facă alergie la mine şi în Rai! Nu m-am gândit la asta... Nu, cei care ajung în Rai depăşesc orice bariere de genul acesta. Întrebarea îmi place, iese din şabloanele standard ale unor discuţii dintre jurnalişti şi oameni care vor să dea o mărturie plictisită, bătută în cuie.

Mai există păcat în lumea asta modernă în care trăim?

Nu, nu, păcatul a dispărut. Arătam într-unul din articolele din lucrarea Tinerii şi sexualitatea că păcatele pe care le cunoaşte ca atare societatea modernă sunt: fanatismul religios, lipsa de grijă faţă de problemele mediului înconjurător etc. Curvia, beţia, homosexualitatea, astea sunt trecute cu vederea, astea ne-au intrat în reflex, şi păcătuim cum respirăm. Scria cineva despre un rege cu multe amante, care era într-o stare trupească mai delicată din punct de vedere medical: într-o erecţie continuă. Cam aşa e societatea noastră contemporană! Tot timpul gata să păcătuiască: păcătuieşte, oboseşte, iar se ridică şi păcătuieşte mai departe! O vigoare dată de vrăjmaş, de puterile întunericului; e inexplicabil cum se păcătuieşte cu atâta...

...voluptate.

...voluptate, exact!

Cum îi putem spune tânărului de astăzi că nu are voie să facă una sau alta...

...iar noi facem asta în faţa lui sau cu uşa închisă, sau astfel, încât el oricum află că noi o facem.

...sau din

[nicolletta]

Ce este iadul? O sperietoare pentru a-i face pe tineri să se apropie de Hristos?...

Da, de fapt, Dumnezeu, văzând că adevărul nu este destul de eficace pentru a-i călăuzi pe oameni spre mântuire, s-a gândit să-şi teleghideze roboţeii de Sfinţi Părinţi să ne zică poveşti horror cu iadul, cu draci, cu furci, cu bărci... Şi, în cele din urmă, după ce vom muri, ne vom uni cu Acest Dumnezeu, neputincios de a-i duce pe oameni în Rai cu adevărul, şi vom vedea că vom găsi minciună şi pe lumea cealaltă, şi, în cele din urmă, viaţa noastră în rai va fi o viaţă de minciună, o viaţă de compromis, suferinţă şi aşa vom trăi miliarde şi miliarde de ani. Şi care a mai fost învierea noastră, de fapt? Nici una. O astfel de abordare este penibilă…
Iadul e o realitate tot aşa cum realitate este Raiul. A spus clar Mântuitorul că există Rai şi iad şi între ele o prăpastie de netrecut. Nu pot cei din iad să ajungă în Rai. Numai pe unii din iad îi scoate Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii.
Motovilov, de exemplu, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, n-a crezut că există chinurile iadului aşa cum sunt descrise în literatura bisericească şi a trăit pe propria piele chinurile respective, a simţit viermele cel neadormit care îi tot mânca trupul şi nu termina să mănânce trupul respectiv şi, pe măsură ce viermele mânca, trupul se refăcea la loc, şi tot aşa. Motovilov a simţit, aşadar, aceste chinuri, şi cred că pe lumea cealaltă, la Înviere, păcătoşii or să sufere şi cu trupurile, tot aşa cum drepţii care vor învia în Împărăţia Cerurilor se vor bucura şi cu trupurile de slava lui Dumnezeu.
Pentru mine iadul înseamnă singurătate. Nici nu-mi trebuie o frică de iad mai mare decât frica de singurătate! Cea mai mare pedeapsă pentru păcatele mele – sau poate cea mai mică – ar fi să fiu singur. Iar eu nu vreau să fiu singur! Vreau să fiu cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, cu soţia mea, cu copiii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu toţi oamenii. Şi cu duşmanii mei. Am un fix: vreau să fiu în rai cu duşmanii mei. Mă rog pentru ei şi nădăjduiesc că Hristos va primi dacă nu rugăciunile mele, măcar rugăciunile altora pentru aceştia, pentru că se roagă toată Biserica pentru ei, aşa cum se roagă pentru toţi ceilalţi.

Nu te gândeşti că va fi un chin pentru ei să fie cu tine şi acolo?

Păi nu, că... A, ha-ha, pentru că s-ar putea să facă alergie la mine şi în Rai! Nu m-am gândit la asta... Nu, cei care ajung în Rai depăşesc orice bariere de genul acesta. Întrebarea îmi place, iese din şabloanele standard ale unor discuţii dintre jurnalişti şi oameni care vor să dea o mărturie plictisită, bătută în cuie.

Mai există păcat în lumea asta modernă în care trăim?

Nu, nu, păcatul a dispărut. Arătam într-unul din articolele din lucrarea Tinerii şi sexualitatea că păcatele pe care le cunoaşte ca atare societatea modernă sunt: fanatismul religios, lipsa de grijă faţă de problemele mediului înconjurător etc. Curvia, beţia, homosexualitatea, astea sunt trecute cu vederea, astea ne-au intrat în reflex, şi păcătuim cum respirăm. Scria cineva despre un rege cu multe amante, care era într-o stare trupească mai delicată din punct de vedere medical: într-o erecţie continuă. Cam aşa e societatea noastră contemporană! Tot timpul gata să păcătuiască: păcătuieşte, oboseşte, iar se ridică şi păcătuieşte mai departe! O vigoare dată de vrăjmaş, de puterile întunericului; e inexplicabil cum se păcătuieşte cu atâta...

...voluptate.

...voluptate, exact!

Cum îi putem spune tânărului de astăzi că nu are voie să facă una sau alta...

...iar noi facem asta în faţa lui sau cu uşa închisă, sau astfel, încât el oricum află că noi o facem.

...sau din moment ce lui poate nu i se spune nici chiar de către oamenii Bisericii că lucrurile acestea sunt păcate. Ne e destul de cunoscută imaginea tânărului care merge chiar la spovedit, habar nu are că o mulţime din acţiunile sale sunt, cu adevărat, păcate, iar preotul nu prea are vreme să îl lumineze. Iese de la spovedit, revine la spovedit anul următor, iese tot ca acum câţiva ani, şi totul e „în regulă”. Un circuit continuu al păcatului prin omisiune, o ecuaţie rutinieră şi absolut confortabilă.. Tânărului i se mai poate spune şi altceva decât a fost el obişnuit să audă?

Îi lăsăm aşa să meargă pe calea pe care merg, îi încurajăm aşa, ca-n Forrest Gump: „Run, Forrest, aleargă spre păcat cât poţi, că e de bine, o să-L găseşti pe Hristos prin păcatele tale, prin droguri, sex şi celelalte... mândrie, răutate, violenţă, vei găsi Împărăţia Cerurilor”. Asta ar trebui să-i spunem noi? Dacă am face aşa ceva, el va păcătui cu conştiinţa împăcată, iar noi vom fi liniştiţi că nu l-am tulburat pe săracul tânăr.
Eu cred însă că trebuie să fim mai abrupţi şi că trebuie să-l iubim pe tânăr întinzându-i o mână, chit că el ne va scuipa, ne va înjura. Mi-a plăcut că mi-a scris un tânăr un e-mail foarte dur, aşa: „Vă scriu dumneavoastră, care aveţi răspuns la toate problemele tinerilor, faceţi pe deşteptul etc...” Era foarte arogant. Şi eu i-am răspuns. „Uite care-i treaba – zic –, masa de cititori care mă laudă, ăştia cunosc un Danion fals. Tu ai pus degetul pe rană, sunt aşa cum zici tu”. Şi după câteva zile îmi scrie: „Vreau să vă iau model...” Adică pe el l-a şocat faptul că n-am căutat să mă apăr, să mă dezvinovăţesc... Trebuie să-i lăsăm să ne şi scuipe puţin. Noi nu vrem să plătim preţul ăsta al scuipatului, noi vrem să ne laude toţi, să ne aplaude: „Vai, ce credincios e! Ce credincios bun, aşa, un om deosebit, merge pe calea lui Dumnezeu, uite!...“ Cum se zice despre câte unul că acela calcă a preot, aşa să se zică şi de noi: „Ăsta calcă a creştin”, şi lumea să ne aprecieze pentru chestia asta. Ei, nu! Dacă lumea ne apreciază, e ceva bolnav. Că lumea asta păcătoasă n-are cum să ne aprecieze dacă noi chiar am călca a creştini. Numai să vadă ceilalţi iubirea noastră adevărată, iubirea jertfelnică.

Mă tot gândesc la textul acesta, apropo de ce ceea ce discutăm: „Dacă aţi fi fost din lume, lumea v-ar fi iubit”. Şi la toată acea apologie a suferinţei pentru Hristos. De ce, urmându-L pe Hristos, suntem sortiţi victimizării, suferinţei? Ne vrea Hristos să suferim pe lumea aceasta?

Trebuie să fim realişti şi să vedem că sunt unii care sunt obsedaţi de suferinţă şi parcă caută să fie prigoniţi de ceilalţi – că ei nu pot să ducă o viaţă creştină dacă nu sunt prigoniţi –, simt o nevoie permanentă în a-şi linişti conştiinţa că sunt prigoniţi, deci sunt ai lui Hristos. Sunt unii care transformă frumuseţea credinţei creştine într-o sumă de nu-uri şi de interdicţii, de legi pe care numai ei le împlinesc, şi aşa, fiind efectiv ridicoli, nu fac altceva decât să fie batjocoriţi de ceilalţi şi atunci se consideră eroi ai lui Hristos

[denisutzu]

cu tot respectul,mi se pare rasism.cum puteti spune k musulmanii nu sunt curati k nu ajung in rai?din cate stiu eu nu s-a pomenit musulman sa oblige un crestin sa se converteask.si totusi crestinii s-au chinuit cu treaba asta de mai bine de 2000 de ani.pana la urma scrie si in Biblie si in Kuran : toti suntem copiii lui Dumnezeu,dar probabil din kuza asta nu ne mai iubeste pentru k exista in continuare oameni ca voi,sa urasca din adancul sufletului.traiti viata cu dragoste nu cu ura.