Istorii cu talc

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.

- Fiul meu, a spus unul dintre părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.

- Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.

Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă faptul că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

(Patericul atonit)

Spunea un bătrân că era un frate care trăia în linişte şi tăcere în chilia lui şi zăbovea pururea citind Sfintele Scripturi, patericele şi vieţile Sfinţilor Părinţi, şi aşa a petrecut douăzeci de ani. După aceea, într-una din zile, i-a venit o umilinţă şi un gând ca să iasă şi să meargă în pustie, să petreacă în linişte fără de gâlceavă; precum au petrecut şi Sfinţii Părinţi cei de demult. Şi aşa a ieşit din chilia sa şi a plecat să meargă în pustie. Mergând spre pustie, l-a întâlnit avva Isaac, care l-a întrebat, zicând:

- Unde mergi, fiule?

Fratele i-a răspuns:

- Douăzeci de ani sunt de când pururea citesc Sfintele Scripturi, vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, iar acum vreau să merg să încep şi cu lucrul poruncile şi învăţăturile pe care le-am citit.

Bătrânul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicând:

- Domnul Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule, să te îndrepteze şi să te povăţuiască, ca să mergi şi pe urma Sfinţilor Părinţi la calea mântuirii. (Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni cei fără de nume, Editura Doxologia, 2009)

Cineva a povestit că nişte filosofi au voit să ispitească pe nişte monahi. Trecând cineva bine îmbrăcat i-au zis lui:

- Vino încoace!

Iar acela supărându-se, i-a certat. Deci a trecut un alt călugăr şi i-au zis lui:

- Tu, călugăre, răule bătrâne, vino încoace!

Iar acela a venit şi l-au lovit filosofii peste obraz, iar el a întors şi pe celălalt. Aceia îndată s-au sculat şi i s-au închinat lui zicând:

- Iată, acesta cu adevărat este călugăr.

Şi punându-l între dânşii, îl întrebau:

- Ce faceţi mai mult decât noi în pustie? Postiţi? Şi noi postim. Privegheaţi? Şi noi priveghem. Ce faceţi dar mai mult decât noi, şezând în pustie?

Bătrânul le-a răspuns:

- Noi nădăjduim spre darul lui Dumnezeu şi ne păzim mintea.

Şi i-au zis aceia:

- Noi aceasta n-o putem face.

Şi folosindu-se l-au lăsat.

(Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni cei fără de nume, Editura Doxologia, 2009)

[cristiboss56]

Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-sedespre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh.Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?- Nu, fiule, nici vorbă!- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă.Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?- Nici acesta?- Dar atunci, cine este drept?- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. DacăDumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să teînalţi văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţ iavea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire.Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

"Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Pocăinţa păcătosului
La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câineles sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncatîn apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câinea înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarelestăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe,dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălitcu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare.Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos defire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. " (Sfântul Atanasie celMare )

Cateva articole, foarte frumoase, care pot fi socotite istorii cu talc:
http://www.razbointrucuvant.ro/recom...#comment-96308

pr. Ioan Valentin Istrati:

""Lumina durea în orbitele sale nou născute sub mâinile de lumină ale lui Dumnezeu. Şi toată frumuseţea lumii a intrat deodată în sufletul lui, încât a devenit teolog adânc şi profesor al tainelor dumnezeieşti.

Asistăm de vreo două mii de ani la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naştere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu ştia cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumuseţea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceştia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minţii, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naştere este prizonier al întunericului total. Nici măcar nu ştie ce e acela întuneric, căci a trăit în el dintotdeauna şi viaţa lui a fost mereu un chin al celui silit să trăiască într-o lume compusă din lumină, fără ca să o vadă vreodată. Ochii lui erau buni doar pentru plâns, nu şi pentru vedere.""

***
""Dumnezeu nu este o reţetă de porunci, o structură morală, o ţintă ideatică, o sumă de valori. El nu este un afişier al sfinţeniei. El este Lucrătorul, Cel prezent, Vindecătorul, Doctorul universului, Persoana de lângă noi şi din noi, dintru adânc.""

[cristiboss56]

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general,cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-oseară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă,spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereas-tra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui înloc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea.Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un banşi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pefemeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta 1-a întrebat mirată:- Ce faci?- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei avenit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-aadus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediatfemeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat,căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căciniciodată nu a mai făcut ceva rău.Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cusiguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decâtsă-l vedem.

"Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie." (Sfântul Ioande Kronstadt)

[dumitrucelmare2000]

Un om evlavios fu intrebat odata, cum se face ca el intotdeauna isi pastreaza sangele rece cu toate necazurile ce le intampina in viata.
- Ei, bine! raspunse el. Sa stii ca totdeauna sunt cu cea mai mare bagare de seama la ochii mei, ca tot raul din lume, ca si binele, patrunde prin simturile omului la inima. Pentru aceea, in toate diminetile, inainte de a pleca la afaceri fac urmatoarele trei lucruri:
Intai, privesc spre cer si-mi aduc aminte ca acolo, Sus am cea mai principala afacere si inspre acela are sa mi se indrepte tinta si silintele mele.
Al doilea, plec ochii mei la pamant si ma gandesc de ce putin loc am nevoie pentru a-mi gasi si eu acolo mormantul.
In fine, al treilea, privesc de jur imprejur si ma gandesc la marea multime de oameni care au patimit si mai rau ca mine..
In chipul acesta, ma mangai de toate suferintele ce le indur si traiesc multumit si cu lumea si cu Dumnezeu.

[cristiboss56]

Viaţa

De mult, a venit la uri călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi a întrebat:- Cum e această sticlă?- Este pe jumătate goală!- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai alescă în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţişi mai buni.

"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cutine!"(Sfântul Ioan Gură de Aur )


Copilul şi preotul

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?- Că este un englez, a răspuns băieţelul.- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?- Ar fi un spaniol, desigur.- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte "limba" lui Dumnezeu? Uncreştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă,nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şisfinţi.

"Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate,cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate. " (Sfântul Macarie)

[cristiboss56]

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.- Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:- De ce ai scris pe o vâslă "credinţă" şi pe cealaltă "fapte bune"?- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul.Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă.Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţelestânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt celedouă aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu osingură aripă nu poţi zbura!

"În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există. " (Sfântul Simeon Noul Teolog )

- Cumpără-mi, cumpără-mi, te rog! Vreau jucăria asta!– îşi sâcâia mama un copilaş mofturos, ce nu-şi putea lua privirea de la o vitrină de magazin. Mama răbdă cât răbdă nazurile copilului, până nu mai rezistă şi-n cele din urmă îi cumpără jucăria. S-au întors acasă cu o jucărie nouă. Copilaşul s-a jucat cu ea, iar când s-a plictisit, a aruncat-o într-un colţ, unde se înălţa un adevărat munte de jucării obţinute prin „cumpără-mi, cumpără-mi, te rog".
În acelaşi timp, pe stradă mergea Ana cu bunicuţa sa. La un moment dat fetiţa văzu în vitrina unui magazin ceva interesant şi o rugă pe bunică să-i cumpere, însă bătrâna îi explică liniştit:
- Acum nu avem bani. Ne ajunge numai pentru lapte.
Ana era o fetiţă înţeleaptă. Ea se gândi puţin şi-i spuse:
- Ei bine, altă dată.
Mai târziu ea uită de dorinţă, dar că au puţini bani ea a ţinut minte. Şi dacă îi va fi poftă de ceva singură îşi va spune: „Altă dată, altă dată". E încă micuţă, dar îşi controlează dorinţele.
În acest context mi-am amintit de o întâmplare, citită pe undeva despre regele Fridrih. Odată, acesta obosit de treburile de stat, a ieşit la plimbare. Pe aleea întunecată s-a ciocnit de un orb:
- Cine eşti? – l-a întrebat Fridrih.
- Eu? Rege! – i-a răspuns orbul.
- Rege? – s-a mirat monarhul. Şi cu cine conduci?
- Cu sine! – a zis orbul şi trecu pe alături.
Fridrih a rămas pe gânduri. Poate într-adevăr e mai uşor să conduci cu un stat decât cu sine, cu propriile dorinţe?
Anei însă nu i-a fost greu deloc. Atunci când vedea în vitrină o jucărie frumoasă sau o ciocolată, lăsa mânuţa în jos şi îşi spunea: „Mai târziu, mai târziu". Oare nu-i regină şi ea?

Adaptare după "Vreau să fiu rege" de "Boris Ganago
sursa: http://ortodoxia.md