Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Smerenia este și calitatea de a face toate lucrurile mici, sau de rușine, tot așa ca pe cele mari și de cinste. Mândria împiedică a sluji aproapelui.
Smerenia este și calitatea Maicii Domnului și a Sfinților și în primul rând a lui Dumnezeu de a se uita la celălalt oricât de căzut ar fi, cu dragoste și înțelegere. Mândria împiedică a iubi.
Smerenia este și calitatea de a se pune mereu sub celălalt, în urma lui. Mândria se ridică deasupra tuturor și vrea să fie mereu prima.
Smerenia este și calitatea de a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate. Mândria nu arată recunoștință întrucât crede că toate i se cuvin.
Smerenia asumă și poartă și greșeala aproapelui. Mândria nu-și vede nici măcar propria cădere.
Smerenia este și calitatea iubirii de a se dărui necondiționat. Mândria impune condiții pentru orice dăruiește, oferă numai pentru a subjuga. Fiind lipsită de dragoste, mândria ia întotdeauna mai mult decât oferă, când împrumută pe alții, dobânda mândriei este maximă.
Smerenia nu se îndreptățește niciodată când greșește. Esența ascunsă a mândriei este și îndreptățirea de sine în păcat: n-am știut, n-am putut, n-am fost eu, etc.
Smerenia umblă numai întru ascultare, mai ales față de duhovnic, dar și față de ceilalți. Mândria este neascultătoare, își făurește singură lumi imaginare.
Smerenia mult iubește fecioria și întreaga cugetare. În căsnicie, se dăruiește desăvârșit celuilalt. Mândria caută curvia și desfrânarea, iar dacă se înfrânează, cade în extrema cealaltă, ucigând toată dragostea, închizându-se egoist în sine,
Smerenia întotdeauna se tăinuiește pe sine, ascunde binele pe care îl face. Mândria vrea să se arate tuturor imediat, căutând lauda cu orice preț pentru orice faptă și pentru orice măruntă izbândă. Smerenia, așadar, este și calitatea pisicii de a ascunde șoricelul pe care l-a prins, din rușine pentru biata făptură. Mândria determină pisica să arate șoricelul la toată casa, iar mai apoi, desigur, tuturor vecinilor din sat.
Smerenia se osândește pe sine întru toate: ea strălucește ca un diamant numai în gunoiul ocărilor și a osândirii de sine. Mândria fuge ca de foc de gândul: „sunt rău, sunt păcătos, am greșit”
Smerenia nu deznădăjduiește niciodată, stă neclintită pe temelia dragostei. Mândria, fiind goală pe dinăuntru, repede cade în extrema deznădejdei: se și înalță foarte repede în văzduhul închipuirii, dar și se scufundă la fel de repede în mocirla patimilor.
Pământul smereniei arat cu rugăciunea și cu ascultarea este proaspăt, bun, curat, roditor: nu este nici arid ca deșertul mândriei, nici mocirlos ca deznădejdea patimilor. Nici bolovănos ori argilos, ca ogoarele și țarinile care încă nu au fost curățate de patimi și păcate.
Smerenia cea adâncă – atotsmerenia – este un atribut al lui Dumnezeu Ea este altfel, de negrăit. Smerenia relativă, ascetică și comparativă, omenească, este nedesăvârșită, încă se compară cu ceilalți, chiar dacă spune: „Eu sunt cel mai rău dintre toți”. Smerenia lui Dumnezeu este Absolută. Mândria, inițial, a fost o trăsătură firească a omului, dar ea a fost deformată prin cădere: „prin fire avem înclinare de a ne mândri, dar împotriva dracilor;” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”)
Smerenia crede în posibilitatea de îndumnezeire a omului prin har, în comensurabilitatea ipostatică a persoanei omului cu Dumnezeul Treimic. Mândria neagă potențialul de îndumnezeire al omului, căzând astfel într-un act de sinucidere metafizică. Dacă totuși afirmă acest potențial, o face ca îndumnezeire de sine, ca autoîndumnezeire, fără Dumnezeu.
Smerenia își iubește și vrăjmașii, întrucât noi toți suntem una, un singur Adam. Mândria este întotdeauna răzbunătoare, egoistă, individualistă.
Smerenia este întotdeauna personală, ipostatică. Mândria este fie impersonală, fie suprapersonală.
V.C.Dragan

[cristiboss56]

Frati crestini,

Pe langa rugaciunea noastra obisnuita, mai este un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii.

Este o rugaciune scurta, plina de putere, care vine de la Mantuitorul Hristos si de la Sfintii Apostoli, cuprinsa in aceste cuvinte : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

Aceasta rugaciune scurta o putem spune oriunde si oricand, stand sau mergand – si in viata, moderna, in aceasta graba a vietii, cand n-avem timp de rugaciune indelunga -, in camera noastra in fata icoanelor si a candelei aprinse.

Putem spune aceasta rugaciune in orice loc si in orice timp din viata noastra si in scoala si in magazin si in fabrici si in ateliere, o putem rosti in taina inimii noastre. Si Iisus Hristos, Care-i prezent in viata noastra intotdeauna, ne asculta aceasta rugaciune, care este inchinata numelui Lui plin de putere.

La multi dintre dumneavoastra aceasta rugaciune va este cunoscuta. Cunosc persoane multe, tineret mai, ales, dar si mai in varsta, care o spun si sunt avansati in rugaciune. Noi avem temeiul in cuvintele Mantuitorului, Care zice : Orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, voi face, ca sa se mareasca Tatal intru Fiul. Si iarasi : De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face.

Aceasta rugaciune se numeste rugaciunea lui Iisus, pentru ca in miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am mai spus.

Rugaciunea inimii se mai numeste si rugaciunea mintii. A mintii, pentru ca in prima ei faza se rosteste cu mintea, si a inimii pentru ca dupa multa vreme de rostire a rugaciunii acesteia, atenta rugaciune cu mintea, coboara in inima. Ea este de obicei rugaciunea care este la indemana oricui, si se poate rosti in doua feluri : asa cum vorbim, mai ales cand lucram ceva sau cand mergem, si in ritmul respiratiei, cand stam pe un scaunel avand capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute usor peste haina, deasupra locului inimii, pe partea stanga si asa rostim rugaciunea aceasta : tare, soptit sau incet.

Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostita neincetat, ziua si noaptea si in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat. Si de aceea, ea poate fi rostita alternativ cu cele sapte Laude ale Bisericii, din care este bine sa nu lipseasca Rugaciunile diminetii si Rugaciunile de seara, Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului si, de asemenea, Acatistul Mantuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mantuitorului Hristos in cadrul rugaciunii obstesti.Mai ales pentru personalul manastiresc, este bine ca rugaciunea mintii sa fie rostita de patru-cinci ori pe zi, cate cincisprezece minute de fiecare data. Dar fara indoiala, aceasta rugaciunea poate fi rostita si de laici, de oricare dintre dumneavoastra, dupa ravna fiecaruia, macar de trei ori din cele 24 de ore, de cate cincisprezece minute macar de fiecare data.
Aceasta sfanta rugaciune se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o si practica. Ea are menirea sa ne ajute a ne curati mintea si inima de gandurile si de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate infaptui decat cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasa a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde asemenea necuratiile noastre interioare.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal, de unire a mintii cu inima, de fapt unirea noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima ziua si noaptea, dupa cuvantul din Cantarea cantarilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevarat mare, cu greu de talmacit in cuvinte omenesti! Pana atunci insa sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune:

” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”. Amin.

Părintele Arhimandrit Sofian Bughiu

[cristiboss56]

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci, omul nu mai poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Şi ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate... Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav.
De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei!”. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor, şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.
Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu şi, în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 44)

[cristiboss56]

Indreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aurtâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!”. Şi lămureşte: „Odată, spre seară, sculându-se Davind din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă (II Regi 11, 2).
Şi David a căzut în ispită şi a păcătuit cu ea. Când s-a pocăit, şi-a mărturisit păcatul pe faţă şi limpede: [...] Am păcătuit înaintea Domnului (II Regi 12, 12). Sigur că David ar fi putut să se îndreptăţească pe sine şi să spună: „Am păcătuit pentru că am văzut-o pe femeie dezbrăcându-se în faţa mea, spălându-se în faţa ochilor mei”. Ştia, însă, că acestea erau îndreptăţiri de sine, şi a primit iertare de la Domnul. Şi noi să spunem Domnului limpede: „Am păcătuit!”.
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 46)

[cristiboss56]

Trebuie să-I mulţumim pentru toate Domnului, Care pe drept ne trimite osteneli spre răbdare, iar răbdarea pentru noi este mai bună decât mângâierea ce înalţă sufletul. (Sfântul Moise)
Lui Dumnezeu Îi este foarte plăcut ceea ce se face cu binecuvântare, de aceea şi noi trebuie să trăim aşa încât fiecare trebuşoară a noastră să fie binecuvântată.(Sfântul Antonie)
Fără binecuvântare nu trebuie să facem nimic. Dacă oamenii din lume, pentru lucrurile lor mai mult sau mai puţin importante, cer sfatul oamenilor mai pricepuţi, cu atât mai mult călugărul trebuie să petreacă în ascultare. (Sfântul Varsanufie)
Treptele fericirii sunt diferite, în funcţie de meritele fiecăruia: unii vor fi împreună cu Heruvimii, alţii cu Serafimii şi aşa mai departe, iar noi de-am fi numai în rândul celor mântuiţi. (Sfântul Varsanufie)
Domnul Dumnezeu, întru adâncul înţelepciunii Sale nepătrunse de noi, nu întotdeauna îndeplineşte pe dată cererile noastre, ci le amână pentru un timp, însă nici un lucru bun, săvârşit în numele Lui, nu rămâne nerăsplătit. Dacă nu îi răsplăteşte pe părinţi, atunci îi răsplăteşte din belşug pe copiii şi urmaşii lor, căci Domnul nostru este drept şi nu există nedreptate întru El. (Sfântul Antonie)
(Ne vorbesc Stareţii de la Optina, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 6-7; 10-11)

[cristiboss56]

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum*nezeu.

În Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru*găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la*crimi”.

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă*catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm*părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfăteze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.
Sfantul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Ne apropiem de praznicul Adormirii Maicii Domnului, care ne oferă binecuvântatul prilej de a stărui duhovnicește asupra semnifica*țiilor profunde ale sărbătorii, dar și de a ne reaminti că preacinsti*rea Maicii Domnului a reprezentat o constantă a Bisericii noastre dreptmăritoare chiar dintru începuturile ei.

Vorbind despre cultul Prea*sfintei Născătoare de Dumnezeu, trebuie să spunem că el debutează odată cu urarea Arhanghelului Gavriil, adresată în timpul arătării de la Nazaret, când i-a vestit că va naște pe Mântuitorul lumii: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine”. Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o și chiar ne-a învățat cum s-o numim: „Maica Domnului”. Pruncul Ioan, aflat încă în pântecele maicii sale, „a săltat de bucurie” atunci când Maria a vizitat-o pe Elisabeta. Mântuitorul Hristos, Fiul ei, a cinstit-o în chip deosebit, fiindu-i supus și ascultător în vremea copilăriei; mai târziu, la Cana Galileii, i-a împlinit rugăciunea, săvârșind minunea înmulțirii vinului doar la stăruința Maicii Sale. Din această minunată întâmplare Biserica a numit-o pe Maica Domnului „rugătoare nebiruită”, adică nerefuzată de Hristos, Domnul. Poporul a preţuit-o încă din vremea existenţei pământești a Fiului ei și Mântuitorului nostru. O ştim din spusele femeii anonime pomenite în Evanghelia de la Luca: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii de la care te-ai hrănit!” La auzul vorbelor femeii, Domnul a întărit afirmația ei: așa este, Maica mea este fericită! Însăși Fecioara Maria a profețit: „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Această preacinstire, întâi într-o formă discretă, s-a manifestat public în decursul vieţii Fecioarei Maria, dar și la puțin timp după moartea sa. Aşadar, cultul Maicii Domnului a existat în Biserică chiar înainte de Sinodul III Ecumenic din anul 431 de la Efes, cunoscând apoi o dezvoltare evidentă, așa după cum ne învață Teologia răsăriteană. Prezența dintru începuturile creştinismului a cultului Maicii Domnului ne-o demonstrează și reprezentarea iconografică. O veche tradiție, confirmată în scris din sec. al VI-lea de către Teodor Citeţul, ne spune că Sfântul Luca Evanghelistul a pictat mai multe icoane închipuind-o pe Fecioara Maria și câteva icoane ale Domnului Hristos.

Ce-i drept, nu au ajuns până la noi prea multe știri despre viaţa religioasă publică a creștinilor din primele secole, din pricină că ea se desfășura cu precădere în mod tainic, ferit de ochii dușmanilor lui Hristos, în catacombe ori case particulare, spre a se evita prigoana persecutorilor. Icoanele au apărut în catacombe, sub formă simbolică şi alegorică, precum pictarea Mântuitorului în chip de miel sau de peşte. De aceea chipul Domnului Hristos şi cel al Sfintei Sale Maici nu se întâlnesc în această perioadă decât în legătură cu anumite evenimente deosebite din Noul Testament: Buna Vestire ori închinarea magilor. La începutul secolului al II-lea, Sfânta Fecioară este pictată sub înfățișarea unei femei ținând pruncul în braţe sau, în alte situații, rugându-se cu mâinile întinse spre cer ori așezată pe un scaun. Cea mai veche dintre ele, descoperită în cimitirul Priscilei, datează de la jumătatea secolului al II-lea; Născătoarea de Dumnezeu apare aici așezată, cu Pruncul în brațe, în apropierea ei aflându-se profetul Isaia cu ruloul profeției sale în partea stângă, iar cu dreapta arătând o stea, „marea lumină” pe care o prevăzuse (Isaia 9, 1). O altă icoană, din catacomba Sf. Priscila, provenind tot din secolul al II-lea, o reprezintă în momentul Bunei Vestiri, stând pe scaun, iar îngerul Gavriil binevestind. Foarte veche se crede a fi şi icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din catacomba Sf. Agnese, originară probabil din secolul al III-lea.

Mărturii despre cinstirea Preasfintei Fecioare încă din primele momente de viață ale Bisericii ne oferă şi Sfinţii Părinţi. De exemplu, în epistolele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei (+107) se găsesc cinci texte unde se afirmă fecioria Maicii Domnului, iar Sfinții Iustin şi Irineu îi proclamă maternitatea divină, pururea fecioria şi rolul de nouă Evă. Origen (+ 254) sublinia maternitatea ei spirituală, iar Tertulian spunea că „greșeala pe care a comis-o Eva crezând diavolului a reparat-o Maria prin credinţa ei în înger”. În viaţa Sfântului Iustin, martirizat la sfârșitul secolului al II-lea, se menționează rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru a-i veni în ajutor. Același rol de ajutătoare şi mijlocitoare al Născătoarei de Dumnezeu reiese din rugăciunea Sf. Efrem Sirul, trăitor în veacul al IV-lea: „Prea Sfânta Doamnă, Maica lui Dumnezeu, singura prea curată, sfințește gândurile mele, stăpânește-mi simțurile, pornirile, dă-mi înțelepciune”, iar Sfântul Ambrozie al Milanului ne spune că fecioarele ce intrau în mănăstiri o luau ca pildă, considerând-o chipul desăvârșit al fecioriei.

Aceste succinte mărturii despre cultul Maicii Domnului confirmă faptul că autenticii creștini nu au uitat-o nicicând pe Sfânta Fecioară Maria. Alături de Mântuitorul Hristos, ea este prezentă nu doar în rugăciunile personale, ci şi în iconografie, în operele Sfinților Părinți, în locașurile de închinare şi spațiul liturgic al Bisericii, dar mai ales în inimile credincioșilor.

Arhim. Mihail Daniliuc

[cristiboss56]

Crestinii trebuie sa se nasca din Duhul Sfant, asa cum copiii se nasc din parintii lor trupesti. Rostul parintilor acesta este, sa nasca fii, iar lipsa copiilor ii intristeaza. Tot astfel Dumnezeu se intristeaza atunci cand sufletele nu se nasc din Duhul Sfant.Aceasta este opera cuvantului predicat oamenilor. Acest cuvant trebuie sa-i faca pe oameni sa renasca din Duhul, sa-i faca oameni duhovnicesti. Asa precum umbra merge inaintea trupului si anunta prezenta acestuia, tot asa cuvantul Evangheliei este umbra lui Hristos Insusi.
De la Creatie, Dumnezeu a avut in vedere nasterea fiilor duhovnicesti. De aceea i-a si trimis El pe prooroci, pe profeti, pe patriarhi, pe parinti, legile si, in cele din urma, pe Insusi Fiul Sau. Toata aceasta lucrare a avut ca scop sa nasca fii din natura Sa dumnezeiasca si intreaga omenire a fost chemata la aceasta renastere spirituala, dupa cuvantul: „De nu se va naste cineva de sus, nu va putea vedea Imparatia lui Dumnezeu”. Mare bucurie se face in Ceruri pentru un singur suflet astfel renascut. Trupul omului este un simbol al sufletului, iar parintii lui trupesti ii simbolizeaza pe Tatal Ceresc si, ca mama, pe Duhul Sfant. La randul lui, sufletul este trupul Duhului Sfant. Si precum trupul de carne, fara suflet, este mort, tot asa si sufletul, fara Duhul Sfant este mort pentru Imparatia Cerurilor, neputand lucra nimic din cele dumnezeiesti.
Numai in inima celui ce priveste neincetat spre Hristos, cu dragoste si dor fierbinte, Acesta isi imprima chipul Sau. Chipul Domnului se fixeaza, se picteaza, se cufunda in sufletul celui ce-L cauta, iar omul nu mai poarta vechiul lui chip, ci chipul lui Hristos,care va invia impreuna cu el, si astfel acest om se va alatura Stapanului care a domnit in inima lui. Sufletul care n-are imprimat in el chipul lui Hristos nu este vrednic pentru Imparatia Cerurilor, asa precum o moneda ce nu poarta emblema stapanirii pamantesti este falsa si poate fi aruncata la gunoi, pentru ca nu intra in circulatie. Dupa cum trupul mortului nu mai are nici o valoare si este scos afara din casa si bagat in pamantul cimitirului, tot astfel sufletul mort este scos afara din Imparatia Cerurilor si ingropat in intunericul iadului. Sufletul mort n-are ce cauta in cetatea sfintilor!
Sa ne rugam si sa-i cerem cu credinta lui Dumnezeu sa ne daruiasca inca vii fiind, in acest trup de carne, pe Duhul Sfant, care este viata sufletului nostru.
Extras din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul

[cristiboss56]

Va indemn pe toţi să va rugati lui Dumnezeu,in orice zi,dar mai ales duminica,pentru neamul românesc, neam ce şi-a păstrat identitatea si credinţa şi a câştigat sfinţi înaintea tronului ceresc, prin jertfa mărturisitorilor din decursul istoriei.
Ei sunt cei care au dat piept cu fiara încă de la început; ei sunt cei care au biruit fiara, fiind acum rugători în ceruri pentru cei care acum le cer ajutorul în lupta contra fiarei, mult mai pornită împotriva neamului romanesc si creştinesc. Să luăm această zi de duminica, ca prilej de rugăciune fierbinte, către toti sfintii dar si catre Sfinţii Închisorilor, să nu ne lase pe noi romanii,la greu, prinşi şi învinşi în mrejele lumii antihristice în care trăim.
Asa sa ne ajute Dumnezeu !

parintele Iustin Parvu

[cristiboss56]

Fiii mei iubiţi, îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.
Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.
Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Şi aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că îl iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.
Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”, „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.
Mă rog ca Stăpâna lumii, Apărătoarea cea nebiruită creştinilor, să vă învrednicească, prin mijlocirile ei şi ale tuturor Sfinţilor, să primiţi cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
Din Cuvantul catre ucenici al Avva Efrem Filotheitul
Va recomand cartea Povete Parintesti a parintelui !