Il uram pe dumnezeu incat vrem sa-l rastignim?

o intrebare ramificata si cu adanc talc la care as vrea sa aflu fiecare dintre voi ce crede si veti intelege si legatura cu tpoicul cat de curand.. sa vedem ce opineaza fiecare pe rand la tribuna ca-n parlament:)
va place sa-l contemplati pe Hristos rastignit?
si daca da ,ce parere aveti de afirmatia asta.. Sfantul Pimen cel mare de exemplu a spus ca acolo unde va fi aruncat satana acolo va fi aruncat si el.. avva Sisoe spunea despre acest gand"cine va putea sa tina gandul lui Pimen?"
Pimen a vazut ca atat de mult iubeste sufletul sau pacatul incat pe Fiul lui Dumnezeu venit sa-l scoata din robia acestei iubiri distructive simte in adancul lui nevoia de a-L vedea rastignit caci pacatul este ca un munte masiv, de fapt infinit care apasa cu putere pe centrul fiintei pe centrul inimii.. aici este tronul satanei iar parerea de sine ,iubirea de sine ,iubirea de placere,sunt prin aceasta simbioza in care nu mai se distinge cine-i satana si cine suntem noi ,o euharistie demonica prin care ne unim cu el , cu diavolul, iubim cea ce el ne ofera..cand Dumnezeu se apropie de inimile noastre chemat din ceea ce noi credem ca este o intentie buna o facem sub aceasta influenta pentru a-L atrage ,inghesui si in cele din urma rastigni pe Dumnezeu.. cine incearca sa spuna rugaciunea lui Iisus in inima intelege ce spun.. la un moment dat lucrurile se dau pe sleau..se naste o dorinta de a-l respinge pe Dumnezeu caci cel ce stapaneste inimile noastre ne ajuta din nefericire pentru el, ne ajuta sa vedem ce zace in noi, se dezveleste si pe sine si ne deschide si noua ochii ca sa intelegem cat de rai suntem..cand sufletul vede ca de fapt nu are niciun fel de iubire fata de Dumnezeu, decat intentia cea buna dar de lucrat nu poate decat raul sa-l lucreze.. si incearca sa se smereasca ori a face asta e ca si cum ai vrea sa sapi cu o sarma in munte ca sa-l sfarami si sa-l muti din inima ta.. e munca sisifica! atunci omul zice asa: eu nu ma pot smeri ,sunt vrednic de iad caci iata sunt ucigas de Dumnezeu(cine nu crede ca el l-a omorat si ca el vrea sa-l omoare pe Iisus cine nu crede ca ne aflam intr-o stare de rautate atat de mare incat suntem capabili de orice, oricare dintre noi acela zace de o inalta parere de sine),doamne! eu Te omor si Tu "luminezi cu ziua ticalosul meu suflet"?nu pot sa nu te urasc desi nu vreau, vreau sa te iubesc dar de fapt in mine zace contrariul iubirii.. sau altfel spus"te iubesc dar rastignit"!cu toate ca ma tem de judecata ta cu toate ca stiu ca nu e bine ,ca sunt bolnav, a face rau nu pot conteni, ura asta nu ma lasa sa te vad.. dar vazandu-Te rastignit Doamne, vazand cat sunt de rau, ma umilesc..Tu M-ai lasat sa Te rastignesc ca privindu-te cu bratele deschise ca un neputincios sa-mi satisfac dorinta mea ucigasa si sa biruiesti cu bunatatea Ta cea nespusa multa mea rautate..a-ti inteles? acest medicament -contemplarea crucii ne tradeaza boala si anume-ucigasi de Adevar cu sange rece, iubitori de minciuna, de sine de parerile noastre.. trezirea? recunoasterea starii adica sa tii ochii deschisi si sa speri ca Dumnezeu va folosi pentru noi cea mai mare dintre mile dupa cum noi suferim de cea mai grava dintre boli..(atat de mandri suntem incat il omoram pe Dumnezeu iar apoi contempland placerea noastra si vazand smerenia lui ne trezim, ne venim in fire)
e groaznic dar asta este calea catre smerenie.. atat de mult iubim sa fim singuri, ne atrage la culme o lume fara Dumnezeu "and no religion to" .. astia suntem si ne facem cruci mari si ne nevoim eretic si nu adancim sensurile inruparii ca multe de fapt totul e fals in noi si in jurul nostru.. e cineva aici care afirma ca el il iubeste pe Dumnezeu? io zic ca as vrea sa-L iubesc dar in mine gasesc ca vreau sa fiu singur intr-un fel pe care satana mi-l prezinta melancolic, mi-l prezinta eliberator"vei fi singurul tau Dumnezeu" duca-se toate..sa vedem reactii dar va rog sa nu veniti sa-mi spuneti ca am nevoie de duhovnic, nu ca nu-mi place sa fiu mustruluit eu.. :) dar cred ca cel ce se crede in relatii bune si sincere cu Dumnezeu cel ce se roaga si nu-i craapa fiinta din cauza acestei presiuni a falsului apoi acela are constiinta moarta si se hraneste ca si protestantii catolicii etc cu pomul cunoasterii "prin sine"..asadar rog sa raspunda cei ce sunt satui sa traiasca in minciuna..
voi ce ziceti? si iertare pentru cei care au mai putina rabdare sa citeasca..

[andreicozia]

În prealabil postat de cristianvisan

aici este tronul satanei iar parerea de sine ,iubirea de sine ,iubirea de placere,sunt prin aceasta simbioza in care nu mai se distinge cine-i satana si cine suntem noi ,o euharistie demonica prin care ne unim cu el , cu diavolul,..

Este pacat sa judeci oamenii dupa "haina" si sa tragi concluziile aberante de mai sus.
Noi nu avem cum sa stim ce este in inima aproapelui, intelegi!
Inima conteaza si cum s-a format, nu imaginea pe care o vezi si figurile pe care le face!

Stai calm, ca nu ai tu de unde sa stii cine si ce face!
Vezi-ti de mintuirea ta in ascuns, in liniste si in studiu aprofundat...

inteleg ca nu iei in calcul ca slujim satanei.. io vad in mine asta ,asa am ajuns sa dezvolt aceasta idee, apoi studiind cum ai spus Sfantii renumiti pentru smerenia lor caci toti atat de rai s-au vazut si nu vad vreo minciuna adica aici nu e ca e vorba de o comparatie cu Dumnezeu fata de care ei sunt murdari, in alta parte pe topicul despre vedenii o femeie mi-a raspuns magistral! iata citatul:

"Un lucru am de spus.. nu stiu cum or fi altii insa ma regasesc in cuvintele tale, e un lucru care ma bantuie si la spovedit, si cand sunt singura: o anume _rezistenta_ interioara, foarte discreta insa si neclintita, un refuz inefabil si o imensa frica de a cere pe bune darul Duhului Sfant, pentru ca in sinea mea nu stiu cum ma va schimba Acela si ce va fi putand scoate din mine. O particica din mine, ultimul graunte, se opune, nu vrea, ar amana, ar vrea sa treaca nevazut. Si din cauza grauntelui astuia am impresia ca orice rugaciune as spune sau citesc sunt de fapt mincinoasa si ca iesita dintre sinapsele si de pe buzele mele, mi-aduce osanda tocmai pentru ca sunt constienta si tot degeaba, nu o sa pot spune ca n-am stiut, cum n-am stiut, am stiut si n-am vrut. Nici macar nu sunt sigura ca vreau sa vreau. Jale. "

lareine, esti pe cale, andreicozia nu m-a inteles dar tu da.. el a inteles exact contrariul.. eu fericesc pe cine este asa, nu conteaza ce pacate ai andrei in fata lui Dumnezeu si revin cu favoritul meu Cuviosul Pisie Aghioritul" cel mai inalt lucru pentru Hristos este sa-ti vezi pacatosenia"

,nu condamn decat daca vrei sa extragi fraze din context .. Cuviosul Paisie Aghioritul spune asa.. "omul cand isi da seama cat e de pacatos daca se smereste se mantuieste ,iar daca se sminteste ca nu vrea sa accepte adevarul cade in deznadejde si ramane la indemana diavolului"

mai citeste odata ce am scris, fara suparare , fara deznadejde ca nu a pus nimeni reflectorul pe pacatele aproapelui.. vorbim despre "iesirea din pacat" sau din inselare.. atat!

[Traditie1]

Cristian, cred ca complici lucrurile. În urma lecturilor ti-ai format niste modele care crezi ca trebuie sa le atingi. E gresit, e o credinta mintala. Încredinteaza-te lui Dumnezeu, lasa-l pe El sa fie calauza ta si nu-ti impune singur niste reguli sau principii.

De pilda ideea cu a te vedea rau. Smerenia nu e ceva ce cultivam noi ci ceva ce lucreaza Dumnezeu în noi ("învatati-va de la Mine ca sunt blând si smerit..."). Sau ideea cu a-L contempla pe Hristos rastignit. Toate acestea sunt doar niste exerciti mintale din initiativa ta care nu au cum sa aduca roada.


Când Sfintii vorbeau despre astfel de lucruri ei descriau niste lucrari ale harului pe care le observau înlauntrul lor, nu niste actiuni ale lor.


Numai harul face sa aducem roada duhovniceasca de aceea singura noastra contributie este sa renuntam la acele lucruri sau actiuni care se pun între noi si Dumnezeu, între care sunt si exercitiile pe care vrei sa le faci tu.

[iustin10]

Si daca totusi harul este cel care face ca orice gand al nostru sa fie doar o constientizare a pacatoseniei noastre? Daca pocainta noastra este fara sfarsit si fara limite?
Cum ai putea judeca un om care se osandeste pe sine insusi?
Dar pina unde poate merge aceasta auto-osandire?Unde este limita in care sa apara nepatimirea si linistea? Pina nu o vom gasi,nelinistiti suntem...

of, of, of! nu stiu cum sa pun asta corect..Dumnezeu sa ma ierte! io nu am nimic, iar de ma va umbri vreodata harul cu atat mai mult imi va lumina saracia..sfintii sunt pacatosi care stiu cat de pacatosi sunt.. e singurul model de urmat, iar daca cineva incearca sa o ia pe alta cale in afara acesteia de a cauta cu orice chip sa iti vezi pacatosenia cu orice prilej, fie ca primsti laude, fie ca primesti ocara.. darul smereniei..hmm.. daca ai sa puipietre in copacul care nu da roade ii va apleca crengile smerit spre pamant iar anul viitor va aduce multa roada.. in mod normal vederea pacatoseniei coincide cu dobandirea acestui dar fara intarziere, aceasta vedere deschide usa.. smereniei.. io nu-mi vad pacatele da observ daunele lor iar una dintre ele este aceasta.. cand ma rog cum sa explic? am auzit de curand o comparatie foarte buna: Iisus este ca o perna in care daca dai cu pumnul ea te imbratiseaza si moliciunea ei iti inmoaie inima ,ca si cand ar spune da-i in mine, descarca-te ,Eu nu te voi rani si nu iti dau inapoi pentru raul ce mi-l faci.. eu intorc si obrazul celalalt..noi il uram pe Dumnezeu, il rastignim pentru ca ne mustra, nu ne lasa sa ne traim iubirea vietii noastre"iubirea de patimi".. cine e cel ce se gandeste la Dumnezeu in timp ce pacatuieste? il dam afara din suflet, il rastignim in afara cetatii si il ingropam repede.. lovind asa eu in Dumnezeu m-am usurat si eu asa ma rog dealtfel, dau in El cu pacatele uite Doamne ce sunt! si acum ma iubesti? si pe masura ce dau incep sa-L iubesc ca El ma mangaie...constiinta noastra traieste simultan doua tensiuni :una lovind in Dumnezeu se elibereaza tot raul.. cat poti sa dai? cat poti sa pacatuiesti? orice altceva am face cu pacatele raman cu noi , dar rastignindu-L pe Dumnezeu ne eliberam de acest rau pe care El il absoarbe si ne si mangaie totodata..nu vorbesc asadar din citit..dar ca sa pot face asta mi-a luat ceva timp pentru ca nu eliberam raul din mine in rugaciune io vorbeam cu peretii care absorbeau cuvintele si rautatea uneori chiar sporea.. si am inceput sa simt dorinta de a da in El si priveam la El rastignit si ma usuram... acum e mai bine spuneam.. El imi traieste suferinta.. imteam asta.. si usor usor am inceput sa ma eliberez de rautate si acum mi se face dor sa ma duc sa cad in genunchi si sa arunc in El rautati care nu sunt de povestit..am trait multe deznadejdi pana la prima eliberare iar acum si cand dorm eu ma eliberez..

il iubesc pentru ca eu acum lucrand chiar raul dar asupra Lui nu asupra semenului, el prin raul meu ma mantuieste cu moartea pe moarte calcand si cu rautatea mea lovind in El primesc in schimb iubire nesfarsita si multa si bogata mila.. recomand acest tratament.. cat despre adancul smereniei.. nu are sfarsit iar nepatimirea este de fapt patimirea nepatimitoare exact ca a lui Hristos.. ca esti lovit dar multa iubire anuleaza durerea, asta am citit-o la Ioan Scararul si eu aveam o opinie gresita ,dealtfel asta m-a si ajutat in orientarea mea ca mi-am dat seama ca eu nu pot sa devin mai bun dar ca Dumnezeu poate imbraca rautatea mea cu bunatatea lui astfel incat rautatea mea sa se piarda ca un fir de nisip in ocean,exact cum am spus ca o absoarbe si tu devi o faptura noua, inoita de Duhul Sau.. momentul insa in care satana este izgonit din inima este explicat de foarte multi sfinti si se produce astfel: dupa lungi si interminabile ispite in care omul este lasat sa-si vada neputinta si nimicnicia, curatindu-se astfel de mandrie si prinzand o ura fata de tot ce inseamna rau si patima,este parasit in adancurile iadului si lasat sa guste din apele cele mai amare ale sale.. cand mintea deja nu mai spera si Sfantul Sofronie vorbeste despre faptul ca in acele momente omului i se pare absurda in modul cel mai absolut nu doar existenta vietii sau a sa ci si a lui Dumnezeu.. se goleste adica de orice fel de iubire si totul devine ca o perceptie impersoanala"pamant pacatos".. " de nu s-a scurta acele zile nimeni nu ar rezista".. apoi cand Dumnezeu in intelepciunea Sa care nu voiesti moartea si pieirea pacatosului vede ca omul s-a curatit de aceasta iubire patimasa spune "sa fie Lumina"sa straluceasca in intuneric Lumina.. si o raza de Lumina(spun raza caci ea este la propiu o raza, dar care aduce toata noima , toata plenitudinea, tot sensul)asadar o raza strabate sufletul precum fulgerul de la rasarit la apus asa va fi venirea Fiului Omului.. ea nu se opreste pana ce nu lumineaza si umple adancurile si tenebrele cele mai adanci ale sufletului(de retinut ca inima poate cuprinde Dumnezeirea, aceasta este o mare taina),atunci omul vede frumusetea sufletului sau, inima tresalta si se umple de nesfarsita iubire a lui Dumnezeu , toate se linistesc din toate iese aceasta lumina (pnevmatikia)este lumina necreata care este din insusi Dumnezeu ea tasneste atat din om cat si din cele pe care acesta le vede..cu acest dar Dumnezeu mai mangaie uneori sufletele foarte deznadajduite si il acorda si temporar spre tamaduire caci Dumnezeu este si iubire tamaduitoare.. vezi Gheron Iosif Isihastul..
insa a intelege nu sta in intelepciunea cuvantului.. asa ca trebuie sa ne straduim sa traim ..

[iustin10]

Multe din cele care le spui tu le facem inconstient.Oare sunt mai putin eficiente?
Trebuie sa vreau explicit cu mintea sa descarc tot raul?De ce sa dau curs mintiii mele bolnave? De ce sa nu lupt mereu cu ea?E drept ca raul e mai tare ca mine,dar nu as putea ca simultan sa accept si raul din mine,dar sa vreau si binele?A dori binele e o ispita?>

[iustin10]

Azi iar m-am surprins urandu-L pe Dumnezeu.Pe motive de nimic,doar ca nu pot sa imi fac eu placerile vietii.
O fi buna marturisirea asta in public?
Daca as fi ateist,as avea o scuza,caci ei macar nu cunosc pe Dumnezeu(si anume mila Sa)
Dar eu implinesc vorba :"M-au urat fara temei!"

Acum referitor la topic,as rastigni oare pe Domnul ,chiar daca am momente de ura?Stiu ca IL rastignesc cu pacatele mele.Dar chiar sa IL urasc atat de tare,incat sa cer rastignirea Sa? Chiar atat de departe duce ura noastra?

[windorin]

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine." (Romani 7, 19-20)

Lupta cu pacatul e semnul cel mai evident al faptului ca Il iubim pe Dumnezeu, chiar daca aceasta nu se vede inca foarte clar in faptele noastre. Domnul ne cere ca mai intai de toate sa vrem. Cand vrem sincer, Domnul plineste neputintele noastre.