Pericolul relativizarii in Ortodoxia contemporana

[LgMihail]

Am scris recent pe blogul personal un eseu cu titlul "Relativ si Absolut". Vi-l redau intocmai:

"Se întâmplă că astăzi ştiinţa a devenit măsura impusă, idealizată, pentru religie. Ştiinţa a devenit un fel de “Index al Vaticanului”, ce-şi permite să catalogheze şi să anuleze aspecte sau înţelesuri religioase după bunul (sau mai bine zis “răul”) plac.

Nimic nou sub soare când ne referim la creştinism! Astfel de prigonitori şi cenzori au existat pe tot parcursul istoriei care ne leagă de Învierea Domnului. Problema apare atunci când “creştinii noştri” devin “torţionarii” de mâine, adepţi ai unui amalgam de ortodoxisme (rămase fără substanţă, fără valoare) şi raţionamente ştiinţifico-ateiste. Vom omite latura religioasă a ştiinţei moderne, preferând axarea pe o cu totul altă latură: relativitatea.

Aş prefera să spun “relativizarea”, aceasta fiind consecinţa acestui “intrus” ideologic. Ştiinţa, astăzi, postulează relativ; aspectul acesta este esenţial. Relativizarea conduce pe o pantă abruptă, abisală, direct în ceea ce aş dori să numesc nihilism ştiinţific: negarea existenţei însăşi prin echivalarea originii ei cu valoarea 0 (zero). Acest “zero” originar, ce ne paşte la un moment dat în cadrul dispariţiei universului, nu este decât frontiera dublă care ne arată că însăşi ceea ce există echivalează cu 0 (e o logică primară care ne îndeamnă să credem că între 0 şi 0 nu poate fi ceva… prea considerabil).

Religia în schimb joacă un joc de-a absolutul. Tot ce afirmă creştinismul trebuie să aibă valoare absolută. Însăşi perioada de inexistenţă a unui om este absolută şi preştiută de Dumnezeu, iar vocaţia şi localizarea omului post-mortem este, de asemenea, absolută. Între aceste “graniţe” se impune o adevărată şi neîngrădită libertate.

Jocul acesta al creştinului “de-a absolutul” se arată cu slavă şi nespusă măiestrie în jocul ascetului cu firea, jocul sfântului cu legile firii, jocul martirului cu legile vieţii, jocul Creatorului cu legile logicii (şi ale raţiunii) şi jocul Mântuitorului cu legile morţii, toate spre Înviere – miza şi biruinţa, “jack-potul” cel mare!

Relativitatea unei vieţi laice, “încoronate” de ateism, surprind un joc tenebros, înspăimântător… Se joacă patimile, se joacă bolile, se joacă suferinţa, se joacă deznădejdea, ura, disperarea, agonia, frica, laşitatea, meschinăria, minciuna, se joacă moartea… acest bal mascat al dracilor… iar jucăria?! Omul însuşi devine jucăria lor, după legile lor! Legi pe care le studiază cu atenţie, pe care le iubeşte şi le păzeşte, pe care le venerează, pe care încearcă să le impună aproapelui şi pe care încearcă forţat să le prefacă în absolute; toate acestea într-o teorie a relativismului şi relativităţii.

Dar cum înţelegem noi absolutul? Îl înţelegem? Ce este de fapt pus în pericol de către relativism?

Hristos-Dumnezeu S-a prezentat pe Sine astfel: “Eu sunt Cel ce sunt!” (Ieşire 3,14). Iar întrupat S-a “definit” în acest chip: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Mă cutremur îndrăznind… încercând să tâlcuiesc…

Poruncile şi predaniile Mântuitorului sunt vii, nu seci. Odată împlinite, urmate, ele devin Calea care duce la Adevăr. Adevărul este absolutul, culmea poruncilor, adică împlinirea lor; să nu zic certitudinea supremă, ci să zic credinţa supremă! Când eşti deplin întru Adevăr, adică deplin împlineşti poruncile lui Hristos, “te-ai mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Când călătoreşti, cu Hristos eşti, căci Însuşi este Calea. Când te uneşti cu Adevărul, cu El te uneşti. Când în sfârşit te strămuţi de la moarte la Viaţă, atunci înţelegi cuvântul “Eu sunt Cel ce sunt”. Atunci şi tu eşti!

Toate acestea sunt absolute, culminând una în alta nici una nu e mai prejos, căci toate (şi Calea şi Adevărul şi Viaţa) una sunt, Însuşi Dumnezeu. Cum altfel să exprimi mai adevărat şi mai curat ideea vie de Absolut?

Absolutul este “ceva” de neatins, de necuprins, de neînţeles, ş.a.m.d. Singur Dumnezeu-Tatăl este izvorul şi esenţa absolutului, dând fiinţare unui absolut Treimic. Fiul din Tatăl, iar Duhul tot din Tatăl, dar toate Una! Aşa ceva nu poţi delimita cu anii, nu poţi pătrunde cu raţiunea, nu poţi cuprinde cu spaţiul. Toate acestea finite sunt valenţe umane, relative. Nu le poţi amesteca! Totuşi, pentru a nu ajunge la o erezie deistă, afirm că Dumnezeu a absolutizat şi creaţia Sa.

Ceva fiinţează ca absolut atâta timp cât este desăvârşit. Ce este desăvârşirea? Împlinirea creaţiei în voia Creatorului. Mai mult nu există, iar mai puţin este insuficient, nedesăvârşit. Dumnezeu prin porunca Gurii Sale celei preasfinte a poruncit creaţiei să fie. Spre exemplu, în ziua a treia, Dumnezeu porunceşte vegetaţiei să fie, iar porunca Sa poartă un anumit tipar (include şi un “cum să fie”), un anumit proiect. Iarba a împlinit voia Domnului şi s-a desăvârşit pe dată! Ştim aceasta tot de la Dumnezeu: “Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1,12). Apoi, zice, “a fost seară şi a fost dimineaţă”. Dumnezeu şi-a lăsat acest răstimp ca să “cerce” creaţia şi s-o admire totodată, să se vădească puterea voii Sale întru ascultarea creaţiei – iar ele au stat întru desăvârşire şi stau şi astăzi, împlinind cuvântul Creatorului: “să fie!”

Din toată creaţia, însă, singur omul era nedesăvârşit şi la vremea încercării a căzut. El a fost opera de căpătâi, cununa creaţiei şi rege din dar. Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi a făcut om după chipul Său. În voia sa liberă, omul primise porunca asemănării (ca ţintă), pe care a ştiut “a o împlini” prin neascultare!

În omul căzut s-a născut atunci “pofta”, ca manifestare vădită a neîmplinirii, nedesăvârşirii sale. Ce însemnă asemănarea cu Dumnezeu pentru om, acest nivel absolut al său? Cuvântul acesta: “să fie!”. Cum Dumnezeu este Cel ce este, aşa şi omul să fie. De asta în predica de pe multe, Hristos ne reactualizează această perspectivă: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Şi ca dovadă a acestei intenţii divine stă însăşi realitatea contrară şi imediată căderii: omul primeşte moartea!

Pofta aceasta a desăvârşirii şi moartea ca teroare produc în om o cumplită şi îndoită frângere. În golul rămas se toarnă patimi, timp în care omul încearcă să-l umple în acest chip, să-l plinească. Rezultatul este unul de proporţiile căderii adamice: golul (ruptura) se adânceşte într-un pseudo-absolut (îl putem numi “abis”). Omul disperă şi încearcă să atenueze agonia, să panseze rana: soluţia “de urgenţă” şi care în mod părut funcţionează este relativizarea absolutului. Astfel îi pare că scapă de rană. Negând-o, începe s-o uite… E ca un fel de anestezic, ba mai mult – ca o paralizie! Dar asta nu opreşte rana, ci te împiedică desăvârşit s-o mai poţi vindeca! Treptat orice simţire (conştiinţă) dispare şi – vorba poetului – rămâne “un noian de disperare”.

Adam a fost răscumpărat. Hristos a plinit rana lui şi l-a tras în Ceruri. Dar iată că un “alt Adam” (în sensul de om neîmplinit şi căzut) se plimbă liber prin “Eden” (Biserica de pe Pământ). Unit cu şarpele, “vechiul Adam” de astăzi devorează pomii cunoaşterii, îi smulge din rădăcini şi nu se sfieşte să-i planteze chiar invers. Relativizează cu patima lui întreg absolutul!

Să nu fie!"

Sursa: http://mihailul.wordpress.com/2012/1...iv-si-absolut/

(Sper sa nu fiu acuzat de reclama sau ceva de genul. Daca se considera astfel, voi edita imediat mesajul si nu voi mai posta niciodata linkul - dar voi mai cita de acolo, fiind blogul meu personal).

Titlul Topicului de fata face obiectul unei scrieri ceva mai ample pentru care eseul prezentat poate juca rol de prefata. As prefera totusi ca mai intai sa dezbatem problema in duhul teologic si filosofic (mai putin stiintific) sugerat de articol.

1.Cum vedeti incercarea aceasta de apropiere dintre stiinta si religie?
2.Nu sesizati ca in cadrul acestui dialog, stiinta este cea care "comanda"?
3.Considerati ca postulatele apusenilor din vremea noastra sunt infailibile, Sfintii Parinti neputand fi sub nici o forma suficienti sau chiar superiori?
4.De ce niciodata in Rasarit nu a existat o asa manifestare rationalista ca astazi? (aceasta fiind varianta apuseana pentru teologie)


Desigur, pot exista multe intrebari. Acestea 4 ar fi esentiale.

Mentionez: Nu as dori o polemica asemeni celorlalte topicuri, ci strict exprimarea opiniei si asumarea ei. Oricum niciodata nu se va ajunge la un consens.


Doamne-ajuta!