"Sa ne dezbracam de patimi si sa ne imbracam cu nemurirea!" Arh.Zaharia de la Essex

[Parascheva16]

"Arhimandritul Zaharia de la Essex

Vieţuitor al Mănăstirii Cinstitului Înainte-Mergător de la Essex, cea dintâi mănăstire dreptslăvitoare întemeiată pe pământul britanic de fericitul întru pomenire Stareţ Sofronie (Saharov), Arhimandritul Zaharia (Zahárou) se arată vrednic următor al fericitului Stareţ şi al întregii predanii a Sfinţilor Părinţi.

Materialul pe care vi-l oferim în continuare reprezintă o selecţie a răspunsurilor date la întrebările ce i s-au pus Părintelui Zaharia în conferinţele susţinute la Iaşi, pe 29 şi 30 septembrie 2011. Nădăjduim ca aceste cuvinte ale sale, născute din insuflarea acelui Duh Care „pretutindenea este şi toate plineşte”, să lărgească inimile cititorilor noştri spre a-L cuprinde pe Hristos, „calea vieţii noastre”…

- Pot mirenii lucra Rugăciunea inimii? Dacă da, în ce condiţii?

- Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, este lucrarea harului. Bineînţeles, şi mirenii pot avea Rugăciunea inimii; e mai greu, pentru că trăiesc în nişte condiţii mai complicate, dar în viaţa Bisericii întâlnim adesea oameni, chiar şi în lume, care au acest dar. Dacă ne aşezăm conştiinţa în lumina cuvintelor Evangheliei şi trăim potrivit aşezămintelor Bisericii, negreşit vom spori în Rugăciune. Nu mă pot abţine să nu vă povestesc un caz.

Am cunoscut o doamnă din America, ortodoxă, mamă de treisprezece copii, care avea darul Rugăciunii inimii. Şi, în decursul scurtei mele slujiri, mi-a fost dat să întâlnesc mulţi oameni care aveau acest dar, trăind şi lucrând în lume. Asta pentru că îşi rânduiau viaţa în aşa fel încât lucrurile importante să fie pe primul plan. Cunosc şi episcopi care au ugăciunea, deşi toată ziua se confruntă cu felurite probleme şi persoane. Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu este adevărat în toate împrejurările, în orice condiţie de viaţă – Evanghelia este absolută în autoritatea şi adevărul ei.

- Cum putem să scăpăm de patima trupească?

- Patima trupească este ca un foc şi are ca aliat firea noastră cea căzută. Dar există un foc şi mai puternic, care o poate stinge în intregime. Acest foc este mângâierea lui Dumnezeu pe care o aflăm în pocăinţă. Dacă ne vom strădui pururea să purtăm în noi această mângâiere, vom trăi o viaţă aproape fără de păcat. Dumnezeul nostru este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” 2 Corinteni 1:3.

El se înrudeşte cu noi când avem o inimă zdrobită şi smerită. Când avem zdrobire în inima noastră, suntem mai puternici decât toate patimile şi decât toate atacurile vrăjmaşului. Părinţii noştri din veacul al patrulea, din Egipt, obişnuiau să spună că duhul pocăinţei se aseamănă cu un cerc de flăcări împrejurul creştinului, care nu-l lasă să cadă, iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu zice că „o inimă zdrobită goneşte fără osteneală oştirile dracilor şi le pune cu totul pe fugă” (Cateheze 2:42-44). Aşadar, „inima zdrobită şi duhul smerit, Dumnezeu nu le va defăima” cf. Psalm 50:17.

*Nu putem iubi cu adevarat daca nu invatam smerenia*

-Atunci cand iubesti pe cineva, e bine sa i-o spui verbal sau sa-l lasi sa inteleaga din fapte?

-Nu putem iubi cu adevrat daca nu suntem smeriti. Domnul si-a aratat nesfarsita Sa dragoste pentru noi semrindu-Se pana la moarte, asa ca adevarata ddragoste este insotita de smerenie. Cand cineva este mandru, atunci e plin de sine, nu putem patrunde in launtrul sau, nu putem razbate nici macar cu un gand - deoarece in el nu este loc pentru nimeni si pentru nimic. Din aceasta pricina ne ferim de un om mandru. Dar cand cineva este smerit, face loc in sine insusi pentru a-l primi pe celalat, pentru a primi voia si viata celuilalt. In aceasta a stralucit Maica Domnului - de aceea Cel Preainalt "a cautat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1:48). Nu putem iubi cu adevarat daca nu am invatat smerenia -pentru ca, daca suntem smeriti, ne punem intotdeauna pe locul al doilea si lasam celuilalt locul intai. Si cel dintai "celalalt" este Domnul Insusi, dar si aproapele nostru, cel cu care vrem sa fim in legatura.

-Cum ne putem randui viata intr-un mod placut lui Dumnezeu, daca suntem nevoiti sa traim intre oameni care ne invidiaza, sunt suspiciosi sau ne urasc?

-Intr-adevar, e foarte greu sa ne lucram mantuirea cand suntem inconjurati de asemenea duhuri. Dar, pentru a birui astfel de imprejurari, avem nevoie de-o smerenie foarte adanca, ca sa atragem harul lui Dumnezeu- si Insusi Dumnezeu va impartasi cu noi biruinta Sa. Aceasta, cata vreme tinem o randuiala in viata noastra, randuiala pe care rugaciunile Bisericii ne-o invata zilnic. Putem indeplini acest tel cand ne rugam: "Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, in seara aceasta, in noaptea aceasta, in toate zilele fara de pacat a ne pazi (pe?) noi". E ceva ce tine de masura credintei noastre, atata vreme cat nu pacatuim, deoarece nu trebuie sa ne temem de "cei ce ne ucid trupul, iar sufletul nu pot sa ucida" (Matei 10:28), dupa cuvantul Domnului. Dar fiecare trebuie sa-si gaseasca calea dupa masura credintei sale, incercand clipa de clipa sa se fereasca de pacat.

-De obicei, iubirea e asimilata sentimentelor si e traita la nivelul psihologic. Oare care este adevaratul continut al iubirii?

-In viata sunt trei nivele: nivelul trupesc, nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc. Daca iubirea noastra este binecuvantata de Biserica, ar trebui traita mai intai de toate la acel nivel duhovnicesc; de buna seama, si celelalte doua niveluri isi au locul lor.

Aici as vrea sa spun ceva. De pilda, cand doi tineri incep o relatie, daca invata sa se iubeasca mai intai duhovniceste si se pregatesc in rugaiune si curatie pentru primirea Tainei Cununiei, aceasta binecuvantare va fi un "capital" pe care isi vor cladi apoi intreaga viata. trebuie sa inceapa prin a invata sa se iubeasca unul pe altul duhovniceste, pentru ca atunci cand vor imbatrni, tot asa trebuie sa sfarseasca-nu sa micsoreze viata la un nivel trupesc.

In Anglia, vad ca tot mai multe perechi de tineri (pe care nu eu i-am povatuit sa faca asa!), cand doresc sa puna inceput relatiei lor, fac o spovedanie generala si pasesc impreuna spre casatorie in rugaciune si in curatie. Iar roadele, din cate au la spovedanie, sunt extraordinare, de encrezut! De pilda, a venit la mine o fata, una dintre persoanele care au facut asa, si mi-a spus: "La biserica, in timpul Tainei cununiei, nu mai simteam pamantul sub picioare". Atat ea, cat si sotul sau, au primit un asa har, incat nu puteau sa-l puna in cuvinte! Harul pe care, in chip firesc, preotii il traiesc la Taina Hirotoniei, iar monahii la depunerea fagaduintelor calugaresti este acelasi cu harul ce lucreaza in Taina Cununiei- si e pacat sa pierzi o asemenea comoara. Mai cunosc un caz, cand un tata a adus la biserica doua mirese, doua fiice, pentru ca se casatoreau in acelasi timp, cu doi baieti, iar toata adunarea varsa lacrimi- de bucurie. nu de tristete, si nu cred ca din pricini psihologice, ci pentru ca oamenii simteau ca acele mirese erau la fel de neprihanite ca si vesmintele lor de la intrarea in biserica. Si mai sunt multe astfel de exemple...

[Parascheva16]

*Adevarata tamaduire vine prin pocainta*

-In toate cartile ortodoxe despre educatia copiilor se spune ca nu este bine ca acestia sa priveasca la televizor, sa asculte muzica, moderna, sa joace jocuri pe calculator, dar nicaieri nu am gasit sfaturi care sa inlocuiasca toate acestea. Ce solutie vedeti, pentru ca nu poti interzice in permanenta fara sa oferi alte variante, ortodoxe?

-Sunt de acord cu ce se spune in aceasta intrebare. Intreaga noastra viata nu are ca singur scop sa ne dezbracam de patimi si de stricaciune. Aceasta este numai prima jumatate a problemei, pe care o practica chiar si unele religii etrem-orientale. Noi trebuie sa mergem dincolo de asa ceva: sa ne dezbracam de stricaiune si patimi, insa apoi sa ne imbracam cu nemurirea, pentru ca omul nou si innoit sa-si lepede firea cea veche.

De buna seama, este o problema insemnata si Biserica trebuie sa ofere solutii-dar nu numai Biserica, fiindca Biserica nu le poate face pe toate, ci si familiile, mai ales astazi, cand scolile nu mai ajuta precum o faceau in trecut. Asta-i privinta in care dam toti gres! Suntem intotdeauna gata sa dam sfaturi si sa-i invatam pe altii, dar uitam sa ne rugam lui Dumnezeu sa cuvante El sufletului copiilor ceea ce vrem noi sa le spunem. Cred ca parintii care fac asa au mai mari sanse sa izbuteasca sa-si creasca copiii si sa-i scape de deserticiunea lumii acesteia.

Stiti, totul se reduce la un singur lucru! Daca Il iubim pe Dumnezeu, ne rugam Lui. Daca il iubim pe aproapele, il ascultam. Si daca pretuim binecuvantarea si harul lui Dumnezeu, vom face tot ce ne sta in putere ca sa le pastram. Cand avem aceasta intelegere, in vremuri de ispita vom sta inaintea lui Dumnezeu rostind aceleasi cuvinte ca si psalmul: "Pentru cuvintele buzelor Tale, eu am pazit cai aspre"(Psalm 16:4).

- Ce fel de aport in interesul cunoasterii de sine si pentru imbunatatirea relatiei cu aproapele gasiti ca are psihologia?

- Nu suntem impotriva structurilor lumii acesteia, dar le cunoastem limitele. Uneori si psihologia e buna, daca nu exagereaza in teoriile ei si in pretentiile pe care le are, dar sunt convins ca se poate scoate si ceva bun de acolo. Sigur ca psihologia pana la un anume punct poate ajuta, pentru ca simplul fapt ca o persoana isi da seama ca are nevoie de ajutor, si pentru acest ajutor se duce la alta persoana, e deja un pas inainte, pentru ca e o urma de smerenie in asta, dar psihologia nu ne poate ajuta deplin.

Sa va dau un exemplu: ma duc la un psihanalist si ii cer ajutorul sa ma ajute sa-mi inteleg problema. Poate fi un om de stiinta excelent si sa faca o analiza foarte pertinenta a situatiei mele, si sa aduca la suprafata toate patimile mele ascunse, iar eu cand vad toate acestea, cad in deznadejde, nu pot sa fac nimic, nu am puterea sa le biruiesc. Dar atunci cand ne pocaim, cand cu ajutorul parintilor nostrii duhovnicesti incepem sa ne lucram pocainta, atunci dobandim si harul care ne ajuta sa biruim aceste patimi. In primul caz, harul e aproape absent. In cazul al doilea, harul este cel care vindeca. Asa ca adevarata vindecare vine prin pocainta. Pentru ca “intru lumina Ta vom vedea lumina“. Atunci cand suntem luminati cu lumina pocaintei vedem starea noastra advarata, cazuta asa cum e, dar ni se da in acelasi timp si insuflarea, inspiratia, prin care ne putem ridica din ea. Asa ca prima este omeneasca, cealalta este dumnezeiesc-omeneasca.

[Parascheva16]

*Cum sa murim pentru a trai pururea*

- Ce părere aveţi despre oamenii ce din frică sau din ruşine nu-şi mărturisesc unele păcate? Ce ar trebuie sa faca?

- Poate că daca ne smerim inaintea lor o sa-i încurajam să faca pasul acesta. Nu e un lucru mic. Din Scriptura stim ca pana nu murim nu putem trai cu adevarat, si aceasta este piatra de poticnire, a noastra, a tuturor crestinilor. Unii oameni din alte religii ne spun cu ironie: „Cum trăiti așa, ca porcii, avand o Evanghelie așa de sfântă, descoperită vouă?”. Acestea erau cuvintele unui imam catre un preot crestin care era misionar. Si Domnul spune ca grauntele de grau pana cand nu cade in pamant si nu moare, nu poate rodi. Si acolo ne poticnim toti. Dar cel care isi va pierde viata, o va castiga din nou si pentru vesnicie. Si haideti sa avem incredere in cuvintele Domnului, sa murim pierzandu-ne demnitatea in actul spovedaniei, si El ne va rasplati cu viata vesnica si cinstire si slava, in vesnicie. De fapt, toata viata noastra crestina nu este decat o scoala in care invatam cum sa murim, caci daca murim cum trebuie vom trai in vesnicie. De aceia primele cuvinte prin care Domnul S-a aratat Sfantului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, ca sa-i insufle Apocalipsa au fost: Am murit si iata ca vietuiesc in vesnicie. Si asta este calea pentru toti cei care-L urmeaza pe Domnul.

- Cum putem birui gândurile rele, obsesiile care adesea ne stapanesc, si ne conduc la depresie?

- Avem nevoie de smerenie ca să putem primi har, harul care ne mângâie și ne da putere sa indepartam gandurile. Mi-e frica sa spun mai mult, pentru ca exista o cale, pentru cei care sunt sanatosi din punct de vedere psihic in care pot sa dobandeasca o minte curata, dar asta necesita o foarte buna sanatate psihica. Daca nu exista asa ceva e mai bine sa nu o luam pe acolo. Daca suntem sanatosi din punct de vedere psihic, cea mai buna cale de a birui gandurile rele este sa ne osandim pe noi inaintea lui Dumnezeu ca fiind cei mai nevrednici si cei mai rai. Atunci cand Sfantul Siluan se afla intr-un razboi urias cu gandurile rele a primit un cuvant de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Dumnezeu l-a invatat sa se considere pe sine vrednic de iad, dar sa nu deznadajduiasca. Dumnezeu i-a pus inainte iadul si el a iesit biruitor. El spune: “am inceput sa fac precum m-a invatat Domnul si mintea mi s-a curatit, si duhul marturisea in inima mea mantuirea“. Uneori, cand suntem munciti de un gand si nu reusim sa scapam de el nici printr-o chemare insistenta si continua a numelui Domnului, atunci daca ne pogoram mintea in inima si zicem: “Doamne, Tu vezi, eu sunt mai rau decat toti, miluieste-ma”, vom vedea ca gandul va fugi, va disparea, pentru ca, atunci cand ne pogoram cu smerenie, vrajmasul nu ne mai poate urmari. Vrajmasul este un duh mandru si el nu se poate pogori, nu se poate pleca. De aceea, Dumnezeu i-a spus Sfantului Antonie cel Mare ca prin smerenie putem scapa de toate cursele vrasmasului.

[Parascheva16]

*Sa adaugam mereu o farama de dragoste in tot ceea ce facem!*

- Daca o persoana foarte apropiata ne raneste foarte tare, ne dezamageste, cum o putem ierta din toata inima? Mai putem sa ne deschidem inima fata de ea?

- Nu stiu care sunt imprejurarile, dar cred ca uneori Dumnezeu ingaduie asemenea lucruri ca sa ne desprinda de toate atasamentele noastre. Avem nevoie de o inima libera ca sa putem alerga pe urmele Domnului. Si adeseori in viata noastra, Dumnezeu ingaduie ispite, incercari, greutati, ca sa ne slobozeasca inima. Nu putem iubi fara o inima libera, sloboda. Si iubim cu adevarat atunci cand nu pacatuim. Cel care pacatuieste este rob pacatului, spune Domnul, dar cel care cu inima libera alearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, va fi rasplatit cu o inima largita.

- Cum vom putea face fata timpurilor apocaliptice pe care le traim?

-Foarte buna intrebare! De (la) inceputul vremurilor, de la inceputul Zidirii, vedem doua feluri de viata in lumea aceasta: cel al dreptatii si-al sfinteniei, incepand cu Abel, trecand prin dreptii si prorocii Vechiuliu Legamant, atingandu-si culmea in persoana Maicii lui Dumnezeu, continuand cu apostolii si toate cetele sfintilor, pana la sfarsitul vremurilor, si celalalt, al duhului lui antihrist si-al pacatosilor, incepand cu Cain, care si-a ucis fratele, continuand de-a lungul veacurilor cu prigonitorii credintei, Iuda si toti pacatosii, pana la sfarsitul vremurilor. Si tensiunea dintre cele doua feluri de viata se inteteste pe masura ce se aproprie sfarsitul, intr-atat incat in cartea Apocalipsei se zice: "Cel ce pacatuieste mai pacatuiasca, si ce sfant mai sfinteasca-se" (Apocalipsa 22:11). Si, pentru ca ne confruntam mereu cu dinamica pacatului, care e foarte raspandita si tot timpul inaintea noastra, trebuie sa ii tinem piept cu un strigat necontenit: "Doamne Uuszse, Atotputernice Iisuse, milostiv fii mie pacatosului, inca si inca!" Asta-i atitudinea pe care ar trebui s-o avem...


- Cum putem lupta cu uitarea, nesimtirea si nepasarea fata de Dumnezeu? Ce sa fac atunci cand imi simt sufletul impietrit? Nu fac niciun efort in relatia cu Dumnezeu, iar acest lucru ma intristeaza.

- Aceasta este asa numita akedie. Etimologic akedia se traduce prin lipsa de interes, si in cazul acesta: lipsa de interes pentru mantuire. Cred ca putem, incetul cu incetul, sa biruim akedia daca tinem in constiinta noastra gandul ca traim in prezenta lui Dumnezeu. E ca in Sfanta Liturghie, cand noi slujim, si poate sa fie un intreg sobor de preoti, dar noi stim ca acolo e prezent Imparatul imparatilor, si toate miscarile noastre, toate gesturile prin care comunicam unii cu altii sunt facute in prezenta Lui. Daca pastram in noi gandul asta: ca tot ce facem noi se petrece inainte ochilor lui Dumnezeu, tot ceea ce facem, tot ceea ce gandim, tot ceea ce simtim, atunci cred ca putem invinge acest lucru. Si de asemenea,sa incercam sa punem o picatura de iubire in tot ceea ce spunem, in tot ceea ce facem, in tot ceea ce gandim despre ceilalti, fata de ceilalti. Si daca ne obisnuim asa, sa punem un pic de dragoste, o mica portie de dragoste in tot ceea ce facem in viata aceasta, incetul cu incetul ajungem sa mostenim marea portie de dragoste pe care ne-o vada Dumnezeu in viata cea vesnica."

Prezentare si traducere de Radu Hagiu

sursa:Revista Familia Ortodoxa nr. 48 (Ianuarie 2013)


( Conferinta audio+franturi video, aici: http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...atat-smerenia/

alta conferinta cu Parintele, din 2012, aici: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...a-spovedaniei/)

[Parascheva16]

"Cei ce cheama numele lui Hristos

Rugaciunea lui Iisus este chemarea scurta a numelui Domnului Iisus, care se face neincetat de catre cei credinciosi. Ea este insasi lucrarea ascetica si mijlocul de sfintire al monahilor, dar si al tuturor credinciosilor ortodocsi.

Indata dupa Invierea lui Hristos si intemeierea Bisericii, se deosebeau ca si crestini cei ce chemau numele lui Hristos, iar marturia alegerii lui Dumnezeu era tocmai sarguinta de a purta numele Lui (Fapte 9:14-15,21). Precum Domnul Insusi a spus ca nu putem trai in veac daca nu vom manca trupul Fiului Omului si nu vom bea sangele Lui (Ioan 6:51,53), tot astfel si martorii Invierii Lui au adeverit foarte curand ca nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi (Fapte 4:21).

Drept aceea, chemarea numelui Domnului Iisus si partasia la Trupul si la Sangele Sau au devenit cei doi poli centrali ai vietii, in jurul carora se savarseste mantuirea poporului celui nou, rascumparat prin moartea pe cruce pe care a suferit-o Hristos (Evrei 2:9)."

Arhimandritul Zaharia de la Essex