Mania

[fallen]

Pe un alt forum vorbeam despre excesel pe care le fac oamenii pe fond emotional: unii mananca compulsiv, altii beau, altii fumeaza, altii joaca jocuri de noroc, altii merg la sala si lucreaza excesiv, altii sunt obsedati de munca sau de treburi casnice, altii fac cumparaturi, altii stau pe net, la filme, jocuri video, altii rasfata, iubesc peste masura copiii sau animalele, sau fac vreo obsesie pt vreo persoana ( de sex opus), sau se angajeaza in diferite activitati care le ocupa tot timpul si energia, spre a umple un gol, a compensa ceva ce le lipseste de fapt. Din pacate unii dintre noi fac asta si din mersul la biserica. Daca mergi acolo nu inseamna ca asale rezolvi pe toate, nu trebuie sa te mai invrednicesti sa faci si altceva, lucruri care iti trebuie si sunt necesare.
Din pacate asa crede si el, ca asa cum maica-sa , de exemplu, e obsedata de cumparaturi si nu se poate abtine sa cumpere o gramada de lucruri care de fapt nu ii trebuie ( pt ea, pt noi sau chiar pt catel), la fel si eu as avea o problema asemanatoare .
Vorbeam acolo cu colegii ca e greu de stabilit unde se termina normalitatea si incepe excesul. Desigur la altul e foarte evident, usor sa iti dai seama, insa in cazul tau particular...nu prea mai e :).

[tabitha]

Un fapt cutremurător și educator, petrecut la Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte Athos

Arhim. Gavriil Dionisiatul

Ca să nu se creadă de cineva că numai pe cele bune le menționăm, deși nimic nu este absolut în lumea aceasta, consemnăm și al doilea subiect, un fapt care s-a petrecut cu cinci ani mai înainte de venirea mea în Mănăstire și cunoscut de toți părinții de atunci.

Era 25 Noiembrie 1905 și la masa de seară se citea de către fratele rânduit Viața Sfintei Ecaterina. Dar s-a întâmplat să sfârșească citirea înainte de terminarea mesei părinților și citețul neștiind de unde să completeze citirea, unul dintre frații cei mici și simpli, Neofit cu numele, i-a spus să pună completare de la Sfântul Mercurie. La aceasta, bătrânul Simeon, care de mulți era tipicarul Mănăstirii, biruit fiind de mânie pentru intervenția monahului Neofit în drepturile sale, a rostit înaintea tuturor cuvântul „Taci!”, spre uimirea tuturor fraților și, poate, și a lui însuși, dar mai ales a lui Neofit, care numai din iubire de frați se grăbise să-l ajute pe fratele, iar nu cu intenția să-l disprețuiască pe tipicar.

Nu au trecut cinci minute și frații s-au ridicat de la masă. În timp ce citețul spunea rugăciunea de mulțumire, bătrânul Simeon a căzut pe pardoseala trapezei ca lovit de trăsnet și s-a sfârșit de stop cardiac, spre mâhnirea tuturor, dar și spre uimirea frățimii. Și a căzut frică și cutremur peste toți, aducându-și aminte de cuvintele Domnului, Care spune: „Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, căci zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd Fața Tatălui Meu, Care este în ceruri”[1]. Nu cunoaștem judecata lui Dumnezeu în acest caz, însă cred că nemărginita Sa milostivire a urmărit două lucruri: mai întâi – să-i înțelepțească pe ceilalți frați, iar în al doilea rând – pedepsirea și ispășirea păcatelor celui ce a disprețuit.

După mărturia obștească, tipicarul Simeon era întru toate bun, înțelept, cinstit, evlavios și un râvnitor scrupulos al rânduielii bisericești, însă era aspru cu frații. În scurt, îi lipsea untdelemnul, ca și la fecioarele cele nebune. De multe ori îl asuprim pe sărac, pe bolnav și credem că nici o primejdie nu ne vine din aceasta și nu știm că suspinul și durerea lor sunt duse îndată la tronul Domnului Savaot, Care a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”[2].

Sursa: Arhim. Gavriil Dionisiatul (+1983), Lavsaiconul Sfântului Munte.
[1] Matei 18, 10.
[2] Matei 25, 40.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de mirela.t

Un fapt cutremurător și educator, petrecut la Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte Athos

Arhim. Gavriil Dionisiatul

Ca să nu se creadă de cineva că numai pe cele bune le menționăm, deși nimic nu este absolut în lumea aceasta, consemnăm și al doilea subiect, un fapt care s-a petrecut cu cinci ani mai înainte de venirea mea în Mănăstire și cunoscut de toți părinții de atunci.

Era 25 Noiembrie 1905 și la masa de seară se citea de către fratele rânduit Viața Sfintei Ecaterina. Dar s-a întâmplat să sfârșească citirea înainte de terminarea mesei părinților și citețul neștiind de unde să completeze citirea, unul dintre frații cei mici și simpli, Neofit cu numele, i-a spus să pună completare de la Sfântul Mercurie. La aceasta, bătrânul Simeon, care de mulți era tipicarul Mănăstirii, biruit fiind de mânie pentru intervenția monahului Neofit în drepturile sale, a rostit înaintea tuturor cuvântul „Taci!”, spre uimirea tuturor fraților și, poate, și a lui însuși, dar mai ales a lui Neofit, care numai din iubire de frați se grăbise să-l ajute pe fratele, iar nu cu intenția să-l disprețuiască pe tipicar.

Nu au trecut cinci minute și frații s-au ridicat de la masă. În timp ce citețul spunea rugăciunea de mulțumire, bătrânul Simeon a căzut pe pardoseala trapezei ca lovit de trăsnet și s-a sfârșit de stop cardiac, spre mâhnirea tuturor, dar și spre uimirea frățimii. Și a căzut frică și cutremur peste toți, aducându-și aminte de cuvintele Domnului, Care spune: „Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, căci zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd Fața Tatălui Meu, Care este în ceruri”[1]. Nu cunoaștem judecata lui Dumnezeu în acest caz, însă cred că nemărginita Sa milostivire a urmărit două lucruri: mai întâi – să-i înțelepțească pe ceilalți frați, iar în al doilea rând – pedepsirea și ispășirea păcatelor celui ce a disprețuit.

După mărturia obștească, tipicarul Simeon era întru toate bun, înțelept, cinstit, evlavios și un râvnitor scrupulos al rânduielii bisericești, însă era aspru cu frații. În scurt, îi lipsea untdelemnul, ca și la fecioarele cele nebune. De multe ori îl asuprim pe sărac, pe bolnav și credem că nici o primejdie nu ne vine din aceasta și nu știm că suspinul și durerea lor sunt duse îndată la tronul Domnului Savaot, Care a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”[2].

Sursa: Arhim. Gavriil Dionisiatul (+1983), Lavsaiconul Sfântului Munte.
[1] Matei 18, 10.
[2] Matei 25, 40.

"Daca dragoste nu am, nimic nu sunt!" - Sf. ap. Pavel
Cred ca fiecare dintre noi ne-am obisnuit sa vedem in anumite biserici un astfel de "tipicar" aspru si ursuz, urmarind cu privirea de gheata tot ce misca in biserica pe intreg parcursul sfintei liturghii si nu numai. Debunaseama, uneori este necesar, macar ca prezenta, pentru a zadarnici tupeul cersetorilor mai ales, care altfel ar aduce multa sminteala in biserica, dar alteori parca duritatea aceea nu prea face casa buna cu credinta noastra ortodoxa... La fel se intampla cu anumite doamne care se ocupa cu administrarea pangarului anumitor biserici. Si nu odata am vazut cum, datorita abuzurilor personale pentru oameni amarati, au avut de tras multe necazuri (maini sau picioare rupte, boli ciudate) dar trecandu-le, tot nu intelegeau ca Il manie pe Dumnezeu cu felul lor de a fi "desavarsite" in credinta!...
Toti suntem slabi, mai ales la inceputuri cand ne ostenim peste puteri sa fim placuti lui Dumnezeu, dar pentru putina noastra credinta si dragoste, o simpla bagatela ne manie intr-atat incat ne surprinde chiar si pe noi. Abia dupa ani de remuscari inclusiv a acelor "caderi nervoase", Dumnezeu se indura si ne da mai multa traire in rugaciune, astfel incat, atunci cand spunem la Psalmul 50: "Si cu duh stapanitor, ma intareste!" sa credem cu umilinta ca am si primit ceea ce cerem. Asa nu ne mai afecteaza nimic atat de grav incat sa izbucnim nervos. Bine este, nici pe dinauntru sa nu ne tulburam, nu doar sa avem puterea de a ne stapani. Dar asta tot cu vremea, dupa osteneala...

[AlinB]

O fi fost tipicarul un judecator asupru, putin probabil sa fi fost cineva pe care sa nu-l fi suparat, dar nici el la randul lui poate nu merita judecat atat de aspru..

In definitiv, a facut el altele si mai mari si i s-au trecut cu vederea..in ceea ce priveste moartea, e clar ca ne pandeste pe toti.

[fallen]

Daca ar fi sa ii trazneasca Dumnezeu asa pe toti cei care nedreptatesc pe fratii lor...n-ar mai fi nici unul dintre noi pe aici....care dintre noi n-a tipat macar o data sa taca , la copilul sau la fratele mai mic, sau la vreun coleg mai mic ( inferior ierarhic) ???

Mai degraba e posibil ca propria manie sa-l fi ucis pe batran, desigur nu singura si dintr-o data, ci tulburandu-i peste masura vreo afectiune cardiovasculara preexistenta...

Sau mai te poate lovi in plin, cred eu, propria ta manie, atunci cand esti mustrat, atat pe drep cat si pe nedrept...adica sa se intample exact pe dos, sa tipe unul la tine sa taci, si tu sa mori atunci de inima sau sa-ti vie rau, de furie....

Apropo: am primit deunazi o iconita de aceea de buzunar, cu Mantuitorul spaland picioarele ucenicilor, si oe verso avand psalmul 90: " cel ce locuieste in ajutorul Celui Preainalt...", un psalm foarte frumos despre cum ar trebui sa ajute Dumnezeu si ingerii Lui si sa fereasca de rele si de dusmani pe toti cei care isi pun nadejdea in El.....mai grav e ca defiecare data cand incerci s-o faci, cei ce vor sa-ti faca rau par ca ori nu vad, ori nu cred, ca se napustesc cu totii asupra ta....si nu cade niciunul traznit....sau poate situatia nu se refera la oameni care vor sa-ti faca rau, ca si ei sunt tot fiii ai Lui, si Ii cer ajutorul ( impotriva ta?), si poate chiar nadajuiesc mai mult in El decat tine, ci la alte rele, necazuri, boli, nenorociri, etc...

[forever...]

Din păcate şi eu am o problemă cu mânia.
Teoretic aceste stări ne pot îmbolnăvi şi psihic sau fizic. E clar că nu ne sunt de niciun folos.
Soluţia? Spovedania şi autocontrolul? Rugă pentru mila lui Dumnezeu de a ne scăpa de mânie. Aşa am citit într-o carte cu învăţăturile Sfântului Macarie Egipteanul: Domnul singur ne poate dărui virtuţile. Cum am putea noi să le câştigăm singuri?