Intrebare

[anonima17]

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu. Mi-au trecut uneori in minte ganduri de indoiala in privinta credintei, insa nu le-am dat niciodata frau liber, imediat cum mi-au venit in cap mi-am spus ca sunt prostii si nu am stat sa le analizez sau sa starui nici macar cateva minute asupra lor. Este pacat sau nu, pentru ca nu pot spune ca personal am avut indoieli, doar ca mi-au venit gandurile astea in minte?

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de anonima17

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu.

Da, spune-l.Spune duhovnicului orice gand iti vine in cap, deoarece orice gand
nespovedit isi face cuib si devine ulterior fapta. Din aceasta cauza si gandurile
sunt considerate pacate, deoarece fapta reprezinta doar o consecinta materializata a gandului.Insa pacatul sta asuns in gand asa cum miezul de
nuca sta ascuns in coaja sa.De aici, rezulta faptul ca intotdeauna pacatul
se cuibareste in gand si doreste sa se ascunda.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de anonima17

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu. Mi-au trecut uneori in minte ganduri de indoiala in privinta credintei, insa nu le-am dat niciodata frau liber, imediat cum mi-au venit in cap mi-am spus ca sunt prostii si nu am stat sa le analizez sau sa starui nici macar cateva minute asupra lor. Este pacat sau nu, pentru ca nu pot spune ca personal am avut indoieli, doar ca mi-au venit gandurile astea in minte?

De unde au venit aceste gânduri în minte (în lumina conştientă a minţii)?
Dinlăuntrul sufletului?... ori, poate, din afara lui?
Dacă dinlăuntru - cum anume înţelegem aceasta? Care să fie izvorul, calea, meşteşugul?
Dacă dinafară - cum e oare posibil? De la ce / de la cine dinafară? Pe ce cale să vină dinafară şi să pătrundă un gând străin înlăuntrul minţii?

Iată, sunt treburi duhovniceşti cărora nu le putem da de capăt singuri. Şi atunci, pentru tot folosul bun, mergem la duhovnic şi cerem sfat, în Taina Mărturisirii.

Doamne ajută!

P.S. Nu e nevoie de minute întregi pentru a analiza sau respinge un gând. Aceasta se întâmplă spontan, într-o clipită. Dacă ne târguim cu gândurile înşelătoare câteva minute la rând, asta se cheamă a sta deja la taclale cu răul care, în aceste minute, mult lucrează înlăuntrul nostru. Aşadar, un gând vădit ca potrivnic se taie deîndată. Pe loc, fără tocmeală! Se taie cu sabia rugăciunii şi cu sfântul semn al crucii, prompt. Se taie cu un suspin de căinţă amară, cu duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. Acest suspin face cât mări întregi de cuvinte. Apoi ne spovedim, desigur.

[iustin10]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Din aceasta cauza si gandurile
sunt considerate pacate, deoarece fapta reprezinta doar o consecinta materializata a gandului..

Ba inca situatia e si mai perfida,caci nu toate gandurile rele se materializeaza.
Unele da,unele nu. Ceea ce ne adoarme vigilenta ,si ne face sa ne auto-justificam, "eh, nu a fost decat un gand nevinovat"
Dar atunci cand pacatuim,prima oara pacatul se instaleaza in gand , si e aproape cu neputinta sa il mai dezlipim de acolo, pana nu savarsim pacatul. Atunci,chiar daca stim ca ce facem e pacat ,nu ne mai putem parca opune .
De aceea trebuie atentie continua asupra gandurilor, sa nu ne lasam amagiti de cele trecatoare,si nici biruiti de cele puternice .
Si mai ales , sa nu disperam cand ne vin ganduri care parca nu sunt ale noastre.
Sa ne acceptam asa cum suntem, sa acceptam ca acele ganduri ne vin ,ca sa nu ne umplem de mandria ca nu ar fi ale noastre . De aceea trebuie sa le spovedim,pentru ca au fost ale noastre ,chiar daca nu ne am invoit cu ele.

[Demetrius]

În prealabil postat de anonima17

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu. Mi-au trecut uneori in minte ganduri de indoiala in privinta credintei, insa nu le-am dat niciodata frau liber, imediat cum mi-au venit in cap mi-am spus ca sunt prostii si nu am stat sa le analizez sau sa starui nici macar cateva minute asupra lor. Este pacat sau nu, pentru ca nu pot spune ca personal am avut indoieli, doar ca mi-au venit gandurile astea in minte?

7. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.
8. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic.(Mt18,7-8)

Smintelile(gândurile) trebuie să vină orice ai face, dar poti să le eviți. De ce trebuie sa vina? Pentru ca ele vin ca sa verifice puterile sufletesti de a le evita, care deja ti-au fost date inainte; deci mai inainte Dumnezeu te-a intarit, ca mai apoi sa permita tentatiei sa te incerce unde erai slaba mai demult.
Niciodata nu vei fi supusa la încercari mai mari decat cele pentru care deja ai puterea de a te opune, de aceea ele trebuie să vina.

Si Iisus a avut sminteli, a fost tentat de necuratul, Iisus e fara de pacat cu toate ca nu S-a spovedit; asadar ispita nu e pacat, dar cercetarea ispitei, ”cochetarea” cu ea si intoarcerea ei pe toate fetele(analiza sau frau liber-dupa cum spui tu), deja este ”convietuire”, adica pacat.

Faptul ca ti-au venit gandurile astea in minte demonstreaza ca aici trebuie sa dovedesti puterea de €a taia€ imediat gandurile.

Faptul ca eu spun ca nu trebuie sa tii cont de ele la spovada, cred ca poti sa-l ignori si, pentru siguranta si verificare, poti sa-i spui duhovnicului despre dilema asta, sa vezi ce spune si sa inveti ce-i de facut in viitor.
Noi, aici pe forum, ne dam cu parerea pentru ca asa vrem noi, fiind foarte binevoitori cu noi insine, fara sa fim creditati de Hristos.

[AlinB]

În prealabil postat de anonima17

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu. Mi-au trecut uneori in minte ganduri de indoiala in privinta credintei, insa nu le-am dat niciodata frau liber, imediat cum mi-au venit in cap mi-am spus ca sunt prostii si nu am stat sa le analizez sau sa starui nici macar cateva minute asupra lor. Este pacat sau nu, pentru ca nu pot spune ca personal am avut indoieli, doar ca mi-au venit gandurile astea in minte?

Cred ca ar trebui totusi sa stai sa te intrebi de unde vin..

Daca nu exista o sursa "lumeasca" este o ispita de la cel rau, dar poti sa-ti dai seama ca e vorba de televizor, presa, anumiti prieteni, etc. si atunci trebuie sa tratezi cauza.

Oricum si ispitele sunt un prilej bun de a-ti intari credinta, poti sa-ti faci o evaluare, in ce crezi, de ce crezi, sa-ti gasesti si adancesti propriile motivatii in actul credintei care nu este un dat static si definitiv, ci ceva care se construieste, imbogateste, infrumuseteaza pe parcursul intregii vieti.

[fallen]

Eu cred ca e posibil ca toti dintre noi sa mai avem sau sa fi avut candva momente de indoiala...unii poate le avem chiar destul de frecvente; poate chiar acum in preajma marilor sarbatori sa ne vina ispite care sa ne zdruncine credinta din temelii....si e posibil ca cei care le avem, si nu am scapat de ele pana la un anumit moment al vietii, sa nu mai scapam niciodata de ele ( indoieli)...

Chiar mi-a spus azi cineva, mi-a sugerat ca ar fi bine daca e un conflict intr-o familie, adica unul crede si altul nu crede, si se intampla sa mai aiba si copii, ar face bine sa se puna de acord in sensul ca unul din ei sa renunte la credinta lui, de dragul copilului, spre a nu-i crea confuzii...adica macar sa se hotarasca ce anume ii spun copilului, ca exista Dumnezeu sau nu exista, alminteri cred ca fiecare in sinea lui poate sa creada ce vrea; atata doar ca pt un credincios pare imposibil si de neacceptat sa-si invete copilul ca nu exista Dumnezeu, la fel cum si pt un ateu e imposibil si de neacceptat contrariul....mai ales ca aceste lucruri le mai poate auzi copilul si din alta parte, scoala, media, alte persoane, etc, ceea ce oricum ii va crea confuzii...asa ca habar n-am cum se poate proceda, poate ar fi mai bine sa nu mai aiba nmeni indoieli si sa se puna de acord toata lumea, dar asta desigur nu se va intampla niciodata...

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Chiar mi-a spus azi cineva, mi-a sugerat ca ar fi bine daca e un conflict intr-o familie, adica unul crede si altul nu crede, si se intampla sa mai aiba si copii, ar face bine sa se puna de acord in sensul ca unul din ei sa renunte la credinta lui, de dragul copilului, spre a nu-i crea confuzii...adica macar sa se hotarasca ce anume ii spun copilului, ca exista Dumnezeu sau nu exista, alminteri cred ca fiecare in sinea lui poate sa creada ce vrea; atata doar ca pt un credincios pare imposibil si de neacceptat sa-si invete copilul ca nu exista Dumnezeu, la fel cum si pt un ateu e imposibil si de neacceptat contrariul....mai ales ca aceste lucruri le mai poate auzi copilul si din alta parte, scoala, media, alte persoane, etc, ceea ce oricum ii va crea confuzii...asa ca habar n-am cum se poate proceda, poate ar fi mai bine sa nu mai aiba nmeni indoieli si sa se puna de acord toata lumea, dar asta desigur nu se va intampla niciodata...

Ce prostii iti mai trec si tie prin cap...

Originale totusi, n-am mai auzit pe cineva sa vina cu astfel de "minuni".

Ti le sugeaza cineva sau iti vin asa pur si simplu?

În prealabil postat de anonima17

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu. Mi-au trecut uneori in minte ganduri de indoiala in privinta credintei, insa nu le-am dat niciodata frau liber, imediat cum mi-au venit in cap mi-am spus ca sunt prostii si nu am stat sa le analizez sau sa starui nici macar cateva minute asupra lor. Este pacat sau nu, pentru ca nu pot spune ca personal am avut indoieli, doar ca mi-au venit gandurile astea in minte?

Este bine sa iei un indreptar de spovedanie pentru a-ti aminti toate pacatele facute cu buna stiinta si din nestiinta. De asemenea, se poate sa nu stim ca unele sunt pacate.

Iata un indreptar de spovedanie in care vei vedea singura ce e pacat si ce nu e. Ce este pacat trebuie trecut pe biletul de spovedanie.
http://sfantulpolicarp.com/Indreptar...im-Mandita.pdf

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de anonima17

Este pacat sau nu,

Nu, nu este pacat. Este ispita.
Deci, nu este strict necesar sa marturisiti asemenea lucruri care nu modifica starea sufletului.
Pe de alta parte, mai ales daca sunt recurente, mai ales daca aceste ganduri cresc in intensitate sau frecventa, este prudent sa vorbiti despre ele duhovnicului, in cadrul spovezii sau in afara lui, in vederea obtinerii unui sprijin spiritual.