Postul meu ?

[cristiboss56]

Din cuvintele tale vei fi osândit Câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara!
Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efeseni 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iacov l, 26).
Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor.
Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele - în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 36-37).
Gurile lor flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Psalmul 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22).

(Sfântul Luca al Crimeii, Predici, Ed. Sophia, București, 2010, pp. 109-110)

[laurastifter]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Sa-mi pastrezi si mie,te rog,un loc liber langa tine,dead or alive, pentru clipa cand voi obosi sa mai ma lupt cu Dumnezeu.Este singura sintagma care mi-a trecut prin cap intr-un moment de rara sinceritate,mie,un fiu ratacitor si risipitor.Vaya con Dios amigo :)

În ce sens vă luptaţi cu Dumnezeu?
Aşa, ca Iacov/ Israel?... Sau ca Iov?... Ca Toma?... Sau, poate, negociaţi cu El ca Avraam pentru locuitorii din Sodoma?
Chiar m-aş bucura să vă înţeleg această afirmaţie, fiindcă intuiesc că aţi dorit să exprimaţi un mesaj profund şi autentic creştin pe care - probabil fiindcă ne cunoaştem atât de puţin şi doar prin internet - îmi pare dificil să-l descifrez, să-l înţeleg. :)

[laurastifter]

[quote=cezar_ioan;522090]Aceeaşi cu a ta, Laura, ca de obicei. Comuniune în Duh, în Adevăr, aceasta cred că este Biserica. Viţa şi mlădiţele, convive organic, cum mărturiseşte şi învaţă Apostolul Ioan.

Mult succes la examene, Laura! Domnul să te ocrotească şi să te lumineze cu Harul Lui![/quote
Da, cred că, în încercarea de a înţelege esenţa Bisericii, cuvântul "comuniune" este mult mai potrivit decât "comunitate". "comuniune în Duh, în Adevăr", în Duhul lui Hristos, Care este Duhul iubirii, al libertăţii (II Cor3, 16), al bucuriei, al luminii şi, nu în ultimul rând, al Adevărului.
Vă mulţumesc mult pentru gândurile pe care mi le-aţi adresat!
Dumnezeu să fie cu dumneavoastră şi, bine înţeles, cu micuţul Tudor! :)

Nu sunt profund,credeti-ma pe cuvant,este o problema de aritmetica cumva.Nu vreau sa par reductionist sau legalist dar in NT sunt aprox(minim) 50 de cerinte pe care Hristos le are de la un credincios pentru ca acesta sa poata spune ca traieste o viata de credinta.Nici una nu este optionala si din moment ce le-a cerut inseamna ca pot fi indeplinite.Toate.Dupa ce te analizezi in lumina lor iti ramine fie si macar varianta sinceritatii,fie si de moment.Dupa cum am mai spus pe Dumnezeu nu-l pacaleste nimeni asa ca imi ramine varianta cojilor de nuca.

[catalin2]

Am scris de cateva ori ca ideea ca Biserica nu e si institutie nu e din ortodoxie, e probabil din (neo)protestantismul liberal, ajunsa in ecumenism.
O sa dau si citate cu invatatura ortodoxa, se gasesc o multime numai la cautarea pe google.
Sfantul Iustin Popovici: http://www.crestinortodox.ro/editori...tre-88230.html
"Biserica este o institutie divino-umana, vesnicie intrupata inlauntrul hotarelor timpului si spatiului. Ea se afla aici, in aceasta lume, dar nu este din aceasta lume (Ioan 18, 36). Ea se afla in lume pentru a o inalta sus, la ceruri, acolo unde ea isi are originea, izvorul."
Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza: http://newsletter.ulbsibiu.ro/primav...ului-1186.html
"Biserica este o instituţie divino-umană, deci legată direct de Întemeietorul ei, de Hristos."
Episcopia Severinului, Cateheza despre Sfanta Biserica: http://www.episcopiaseverinului.ro/s...a-biseric.html
" Biserica este o instituţie teandrică (divino-umană), care-i cuprinde pe toţi cei botezaţi, care mărturisesc credinţa cea una, uşa ei fiind deschisă pentru toţi oamenii, inclusiv pentru cei păcătoşi."

[cezar_ioan]

Biserica este şi instituţie, cum să nu fie. Dar când punem accent pe instituţie (cu riscul de a rezona lumeşte şi intelectualist, raţionalist la acest cuvânt) iar nu pe ce se întâmplă cu sufletele dinlăuntrul Bisericii, atunci denaturăm sensul instituţiei, căzînd în instituţionalism. Acesta este rece şi trans-personal. Or, ce poate fi dincolo de persoană, în Ortodoxie? Neantul, cred, neantul... Când accentuăm instituţia în detrimentul sufletelor, atunci eu cred că pledăm pentru des-fiinţare. Un fel, culmea, de budhism camuflat. Nihilism, praf şi pulbere, nisip rânjind sticlos la stele... Groaznic!
Aşadar, nu negăm, noi ortodocşii, noi creştinii, instituţia. Ci ponderăm duhul instituţionalismului, care e centrat pe reguli şi norme, iar nu pe mântuirea sufletelor vii şi suferinde. Sesizezi accentul? O instituţie poate fi rece, arogantă, dispreţuitoare sau dimpotrivă: sensibilă, caldă, slujitoare sufletelor ei, compătimitoare. Cum crezi că e de fapt Biserica?

Drept este că nu-i uşor pentru nimeni să penduleze, ori pur şi simplu să păşească pe muchie de spadă... Vrem nu vrem, drumul bun e între extreme. Dar asta cam doare, Cătăline, sper că eşti de acord. E dureros pentru fiecare dintre noi, o ştim bine. Lupta dintre legea duhului şi legea cărnii e confortabilă, poate, doar pentru gură-cască (deşi unii pot avea empatie!). Cine o poartă, cât de cât, se trezeşte dintr-odată în cumplită alegere: să-şi dea seama de sine, cu înfrângere şi groază pentru cine s-a descoperit că este SAU să se învelească în dispreţ pentru cei care nu o poartă cum trebe...
Poate tocmai din acest motiv ar trebui să fim mai înţelegători unii cu alţii, că suntem cu toţii în suferinţă, fiecare în felul lui.
Iar aceasta nu înseamnă a renunţa la credinţa noastră, căutînd căi mai uşurele, mai comode/facile. Ci doar de a o face lucrătoare prin aplecarea compătimitoare faţă de aproapele şi poate, uneori, chiar faţă de noi înşine - neputincioşii, greşiţii şi multmiluiţii Bunului Hristos.

[catalin2]

Citatul din Sfantul Iustin Popovici avea si o continuare, am dat-o pe topicul despre ortodoxism, se referea la greseala filetismului.

[laurastifter]

În prealabil postat de catalin2

Citatul din Sfantul Iustin Popovici avea si o continuare, am dat-o pe topicul despre ortodoxism, se referea la greseala filetismului.

Doamne ajută!
Încerc să mai răspund măcar la câteva dintre muultele mesaje care mi-au fost adresate...
Am observat de mai mult timp faptul că atât pentru dvs, cât şi pentru alţi ortodocşi, argumentul suprem într-o discuţie te teme religioase îl reprezintă... citatele (mai mult sau mai puţin autentice, mai mult sau mai puţin scoase din context, citate ale unor autori Sfinţi, dar şi de preluate fără simţ critic de pe internet).
În logică, aceasta este o eroare de argumentare (sofism) numită "argumentul autorităţii". Exemplu: ecumenismul este o erezie, pentru că aşa a spus părintele... sau pentru că aşa a hotărât sinodul... etc. Înţelegeţi la ce mă refer?
Cu alte cuvinte, este încercarea de a argumenta o idee nu prin logică (sau, în cazul nostru, prin argumente teologice, filosofice etc), ci invocând, pur şi simplu, afirmaţia unei persoane cu autoritate în domeniu.
Gândiţi-vă cum aţi reacţiona, dacă ar veni un "ecumenist" şi ar aduce drept argument al poziţiei adoptate celebrele cuvinte ale părintelui Nicolae Steinhardt din "Jurnalul fericirii", scrise în contextul relatării Botezului său din închisoare: "Voi rosti Crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă socotesc botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta - dacă-mi va fi dat să ies din închisoare - pentru cauza ecumenismului mereu, ceea ce făgăduiesc din toată inima".
Dacă ecumenistul un ecumenist ar aduce acest citat drept rgument, dvs i-aţi putea replica, pe bună dreptate, că acesta este argumentul autorităţii (autoritatea duhovnicească a părintelui Nicolae Steinhardt este incontestabilă, dar părintele Steinhardt poate greşi în anumite privinţe, nefiind infailibil), astfel încât este necesar să fie aduse argumente logice şi/ sau teologice în favoarea opiniei susţinute (în acest caz, ecumenismul).
Exact la fel este şi-n cazul practicii de a se da citate împotriva ecumenismului. Orice afirmaţie (adevărată sau falsă) poate fi demonstrate cu argumente RAŢIONALE, fiindcă raţiunea este de la Dumnezeu, de la Hristos, Care este Logos, este Izvorul suprem al raţiunii, al inteligenţei fiind, evident, în sens apofatic, chiar mai presus decât aceasta.
Părinţii cei duhovniceşti din toate timpurile - dacă ar fi să recurg şi eu la argumentul autorităţii - şi-au însoţit totdeauna ideile de argumente, nelimitându-se la citarea altor Părinţi prestigioşi din generaţiile precedente. Părinţii noştri dragi au avut, de asemenea, de multe ori, inclusiv opinii diferite între ei. Exemple? Sfinţii Petru şi Pavel (cf. Gal2), Sfântul Ciprian al Cartaginei şi episcopul Ştefan al Romei (amândoi martirizaţi în urma Edictului împotriva creştinilor dat de împăratul Valerian în anul 257) şi exemplele pot continua... Îmi făcusem într-o zi, în gând, o listă cu astfel de polemici constructive între Sfinţi ai Bisericii şi părinţi duhovniceşti importanţi, doar că acum, de oboseală, efectiv nu-mi mai trece prin minte nici un exemplu. Cum îmi voi reaminti, voi scrie.
Evident, polemicile lor nu aveau ca obiect adevărurile revelate ale credinţei, ceea ce este esenţial în credinţă, ci aceste opinii diferite şi complementare reflectă diverse moduri de înţelegere şi trăire a aceleiaşi credinţe în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Unicul Dumnezeu la Care fiecare persoană umană unică se raportează într-un mod unic. Nu putem impune celorlalţi propriul mod de trăire a relaţiei cu Tatăl ceresc, ci putem învăţa doar unii de la alţii, ne putem mira de taina inimilor celorlalţi (pe care, evident, taină fiind, n-o putem înţelege, aşa cum atât de puţin ne cunoaştem şi înţelegem şi pe noi înşine, câtă teologie, filosofie şi psihologie am şti în mod teoretic). Putem să ne bucurăm de experienţele duhovniceşti ale celorlalţi, chiar dacă sunt diferite de ale noastre, să înţelegem că îngerii din ceruri Îi cântă lui Dumnezeu în cor... pe mai multe voci. :)
Cât de monotonă ar fi viaţa, dacă toţi am gândi la fel, în tipare şi şabloane fixe, dacă "am încremeni în proiect" în definiţii şi formule, fără a trăi, în mod autentic, liber şi dinamic, comuniunea cu Cel Care "ieri şi azi şi în veci Acelaşi este" (Evr13, 8)! Cât de frumos ştiau Sfinţii să comunice între ei, să se îmbogăţească, să sporească neîncetat împărtăşindu-şi unii altora noi şi noi experienţe şi idei, polemizând uneori, dar totul în iubire, înţelegere şi bucurie! Ei priveau şi mărturiseau aceeaşi realitate spirituală, dar din perspective diferite, exprimându-se în mod diferit (în funcţie de personalitatea fiecăruia, de epoca şi societatea în care le-a fost rânduit să-şi ducă viaţa etc): adevărul că Dumnezeu este iubire.
Sfântul Policarp a călătorit de la Smirna la Roma pentru a-l convinge pe Papa Anicet să adopte pascalia din Răsărit, considerând că acest mod de calculare a Paştilor este de origine apostolică, deci mai corectă decât pascalia romană. Vă daţi seama ce însemna, în vremea aceea, o călătorie de la Smirna la Roma? Atât de mult şi-ar fi dorit Sf. Policarp să-l înduplece pe episcopul Anicet.
N-a reuşit, Anicet susţinând, contrar opiniei episcopului Smirnei, faptul că în Biserica Romei s-a păstrat practica apostolică.
Ce credeţi că au făcut?
Credeţi că s-au excomunicat reciproc, s-au acuzat unul pe altul de erezie şi gata?
Nicidecum!
Deşi nu au ajuns la un acord, au ştiut să se accepte unul pe celălalt cu modul propriu de gândire şi înţelegere. Până una alta, amândoi credeau că Hristos a înviat; ce importanţă avea data la care prăznuiau acest eveniment esenţial al istoriei mântuirii?
Înainte de a pleca la Smirna, Sfântul Policarp a slujit Sfânta Liturghie împreună cu episcopul Anicet, iar acesta, în semn de preţuire, i-a încredinţat episcopului Smirnei conducerea slujbei, calitatea de proistos al acelei Liturghii euharistice.
Ce s-ar întâmpla, oare, dacă Sfinţii, părinţii cei duhovniceşti, filosofii, oamenii de ştiinţă, poeţii sau artiştii n-ar mai căuta, nu s-ar mai aventura în a găsi noi şi noi interpretări şi modalităţi de înţelegere a realităţii, de teamă ca nu cumva să-i contrazică pe înaintaşii lor?... Cum ar fi fost, oare, dacă Sfinţii Părinţi s-ar fi limitat la a reproduce, mecanic şi cu fobia de a nu cădea în erezii, citate şi definiţii standardizate ale Părinţilor dinainte de ei, ce-ar fi fost, dacă ar fi răspuns unor probleme noi în modalităţi anacronice, fără a-şi adapta limbajul la înţelegerea interlocutorilor şi fră a lua în considerare cunoştinţele ştiinţifice şi filosofice din vremea lor?
Cred că ştiu ce s-ar fi întâmplat: întreaga Sfântă Liturghie ar fi cuprins doar câteva rugăciuni şi, poate, citiri din Vechiul Testament, fiindcă Sfinţii Apostoli n-ar fi compus nici un fel de scriere, de frică să nu adauge ceva la Scripturile vechi, cele revelate de Dumnezeu lui Moise.
Ce imnografie liturgică? Ce lucrări teologico-filosofice şi icoane? Toate acestea nu ar fi existat, fiindcă ar fi fost considerate drept "inovaţii eretice".
Creativitatea şi libertatea exprimării, a trăirii credinţei îi caracterizează atât de bine pe Sfinţii Părinţi. De asemenea, îi caracterizează, după înţelegerea mea (dacă nu cumva sunt în înşelare), repulsia faţă de orice formalism, faţă de orice fel de rigiditate în păstrarea unor forme şi a unui limbaj de lemn, faţă de orice încercare de ideologizare a credinţei şi transformare a dogmelor sfinte în sloganuri propagandistice.
Şi, revenind la temă, da, Biserica este organizată instituţional, dar noi toţi formăm Biserica. Biserica lui Hristos este formată nu doar din instituţia denumită oficial "Biserica Ortodoxă Română", "Biserica Ortodoxă Sârbă", "Patriarhia Ecumenică" etc etc, ci Biserica suntem noi, noi în comuniune cu Hristos, de fapt El şi noi, El Capul, împreună cu noi toţi, ucenicii şi copilaşii Lui mult iubiţi.
Părintele Al. Schmemann scria atât de frumos (fiindcă tot am criticat argumentul autorităţii...), în lucrarea sa "Euharistia - Taina Împărăţiei", că noi nu mergem la Biserică pentru a obţine ceva de la ea (mângâiere, iertare etc), ci mergem pentru a alcătui, împreună cu toţi ceilalţi credincioşi, Biserica.
Cred că este esenţial să avem această conştiinţă a apartenenţei noastre la trupul eclesial, fiind mădulare unii altora, preoţi ai preoţiei speciale şi noi, preoţii preoţiei universale. Tot Părintele Schmemann spunea că Biserica nu a fost instituită, ci constituită... Sesizaţi nuanţa?...
"Şi dacă toţi ar fi un singur mădular, unde ar mai fi trupul?" - se întreba retoric, inspirat fiind de Duhul Sfânt, Apostolul neamurilor.
Îndrăznesc o încercare de interpretare, raportându-mă la discuţia noastră de aici: dacă toţi am gândi la fel, dacă toţi am înţelege la fel credinţa, dacă ne-am uniformiza şi înregimenta într-o ideologie, unde ar mai fi trupul, unde ar mai fi unicitatea persoanei fiecărui mădular?
Este uşor să-i tolerezi pe cei care te aprobă, dar toleranţa (mod de manifestare practică a iubirii) se exersează în polemici, în întâlnirea cu cei diferiţi de noi, cu gândirea celorlalţi care, de multe ori, ne pare ciudată sau chiar greşită, fiindcă ori n-o înţelegem, ori nici măcar n-o analizăm, convinşi fiind că avem dreptate şi uitând că Adevărul absolut nu este o idee, nici o doctrină, ci o Persoană: Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel binecuvântat în vecii vecilor!
Ştiu, am scris un mesaj luung, am fost destul de nesistematizată în idei (ca de obicei, de vrme ce am timp de internet mai mult noaptea, când sunt după o zi întreagă de învăţat)... dar, în final, vă propun să medităm împreună la o idee deosebit de interesantă şi profundă a părintelui Stăniloae, exprimată în "Mica dogmatică vorbită". Voi reda din memorie, nu reţin citatul exact: pe măsură ce progresăm în viaţa duhovnicească, devenim mai originali, mai imprevizibili... :)

Doamne ajută!

Hristos în mijlocul nostru, fraţi creştini!

[cezar_ioan]

Ai scris un mesaj luuuuung, slavă Domnului, Laura! ...:)

[Decebal]

Cu discursul ăsta îi prevăd un viitor frumos Laurei Stifter pe undeva pe acolo pe la Adriana Tartaruga la "Turma Bunului Păstor" sau poate cine ştie undeva pe la Oastea Domnului, sau Ostaşi cum li se mai spune, slăvit să fie Domnul, sau poate cine ştie pe undeva pe la ASCOR cu nişte consore cu batic pe cap. Ce să îi faci, mulţi nu se pot dezvăţa de a îşi crea ei idolii şi dumnezeii lor mentali, în loc ca să se înalţe ei la Dumnezeu. Stau pe canapele, buchisesc la cărţi, dar vin să le dea lecţii Sfinţilor Părinţi. Ei care nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu vin să le ţină predici văzătorilor şi iniţiaţilor. Ei care nu au scurs o lacrimă, ei care nu au suportat o prigoană pentru Sfânta Ortodoxie vin să ne ţină predici despre căzătura ecumenismului.

Unitate adevărată nu a existat, nu există şi nu va exista decât într-o singură Biserică, nu într-un conglomerat sau într-o federaţie de "biserici". Iar această unitate este dată de lucrarea Duhului Sfânt şi de conlucrarea oamenilor cu El. Restul, unităţile astea făcute la comandă, propagandistice, efecte ale proceselor de re-educare ecumenistă sunt nişte false unităţi, în afara Bisericii lui Hristos dar în interiorul "bisericilor de dânşii inventate".