omul sufletesc

Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15)

cum interpretati?

[glykys]

Ce inseamna "om suflestesc"?
In original apare [SIZE=4]ψυχικός[/SIZE],a \{psoo-khee-kos'} Iata ce sens are:

[SIZE=-1] 1) of or belonging to breath 1a) having the nature and characteristics of the breath 1a1) the principal of animal life, which men have in common with the brutes 1b) governed by breath 1b1) the sensuous nature with its subjection to appetite and passion
[SIZE=-1]http://www.greekbible.com/index.php [/SIZE]
[/SIZE]

În prealabil postat de glykys

Ce inseamna "om suflestesc"?
In original apare [SIZE=4]ψυχικός[/SIZE],a \{psoo-khee-kos'} Iata ce sens are:

[SIZE=-1] 1) of or belonging to breath 1a) having the nature and characteristics of the breath 1a1) the principal of animal life, which men have in common with the brutes 1b) governed by breath 1b1) the sensuous nature with its subjection to appetite and passion
[SIZE=-1]http://www.greekbible.com/index.php [/SIZE]
[/SIZE]

eu am găsit că ψυχή înseamnă suflet deci ψυχικός nu mă surprinde că vrasăzică sufletesc. Oricum eu nu mă iau după ce am găsit eu fiindcă spre deosebire de tine nu am cunoștințe în domeniu :). În traducerile vechi, precum și în traducerea lui Rafail Noica (care vorbește foarte mult de importanța conștiinței duhovnicești a traducătorului) apare „sufletesc”.

[ioanna]

Viata trupeasca si viata sufleteasca sunt niveluri inferioare ale vietii , viata duhovniceasca fiind cea care conduce la desavarsirea sufletului si a trupului, “omul duhovnicesc judeca totul” caci el traind in duhul lui Hristos vede toate facultatile sale innoindu-se in aceasta putere. Daca sufletul, ce se ocupa de lucrurile pamantesti sufoca duhul, atunci omul duce o viata sufleteasca, participarea la logosul divin fiind acoperita de alte imagini.

În prealabil postat de ioanna

Viata trupeasca si viata sufleteasca sunt niveluri inferioare ale vietii , viata duhovniceasca fiind cea care conduce la desavarsirea sufletului si a trupului, “omul duhovnicesc judeca totul” caci el traind in duhul lui Hristos vede toate facultatile sale innoindu-se in aceasta putere. Daca sufletul, ce se ocupa de lucrurile pamantesti sufoca duhul, atunci omul duce o viata sufleteasca, participarea la logosul divin fiind acoperita de alte imagini.

Capitolul 8 din Epistola catre Romani,versetele 1-9 :) Frumos,numai bine.

[Mihailc]

În prealabil postat de VladCat

Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15)

cum interpretati?

O posibilă interpretare găsim la Ioan Singuraticul, maestrul Sfântului Isaac Sirul, în lucrarea "Dialogul despre suflet şi patimi" (încă netipărită în limba română).
Ioan Singuraticul descrie trei feluri de plâns, corespunzătoare a tot atâtea trepte ale maturităţii spirituale:

"În omul somatic (trupesc) lacrimile sunt iscate de teama de sărăcie, aducerea aminte de mâhniri şi grija pentru copii, în omul psihic (sufletesc) de frica de judecată, conştiinţa păcatelor, aducerea-aminte a binefacerilor lui Dumnezeu faţă de el, gândul la moarte, făgăduinţa lumii viitoare şi teama de a nu fi lipsit de ele, iar în omul duhovnicesc lacrimile se nasc din mirarea înaintea măreţiei lui Dumnezeu, uimirea în faţa adâncului înţelepciunii Lui, a slavei veacului viitor şi frumuseţea oamenilor sfinţi. În omul duhovnicesc lacrimile izvorăsc nu din întristare sau din frică, ci dintr-o bucurie intensă."

Deci vedem că omul somatic/trupesc este dominat de simţirile influenţate de instinctele securizante ale vieţii biologice (serie din care face parte şi instictul matern şi derivatele lui), omul psihic/sufletesc lărgeşte aria de influenţă a instinctelor în domeniul metafizicului (fiindcă evlavia acestuia este tot egocentrică, prioritate având propria mântuire şi nu bucuria relaţiei cu Mântuitorul), pe când omul duhovnicesc are simţirile libere de pretenţiile eu-lui în extazul pur al împărtăşirii de darurile lui Dumnezeu, lipsit de orice interes individual pentru o binefacere ce vizează propria persoană. Omul duhovnicesc uită de sine suind spre izvorul bucuriei care se află în Celălalt cu care se şi uneşte fără contopire prin energia necreată a Iubirii.

[glykys]

În prealabil postat de VladCat

eu am găsit că ψυχή înseamnă suflet deci ψυχικός nu mă surprinde că vrasăzică sufletesc. Oricum eu nu mă iau după ce am găsit eu fiindcă spre deosebire de tine nu am cunoștințe în domeniu :). În traducerile vechi, precum și în traducerea lui Rafail Noica (care vorbește foarte mult de importanța conștiinței duhovnicești a traducătorului) apare „sufletesc”.

Da, psyche e suflet, dar grecii nu intelegeau prin suflet ce intelegem noi acum. Pentru noi sufletul are o incarcatura religioasa si filosofica. Pentru ei, aceasta psyche e in primul rand suflare de viata, pe care o au toti oamenii vii, si mai e si sediul ratiunii, partea rationala a omului, ce il deosebeste de animale. Mai inseamna si spirit, in sensul de fantoma.
Eu inteleg aici prin "om sufletesc" omul firesc (in randuiala firii), omul care actioneaza dupa cum ii dicteaza ratiunea proprie, care se increde doar in ratiunea lui...

Nu e vorba de onestitatea sau de neonestitatea traducatorului, e vorba de faptul ca orice limba este dinamica si ca orice cuvant isi imbogateste sau isi restrange sensurile si de aici dificultatile de a gasi un termen potrivit...

În prealabil postat de glykys

Da, psyche e suflet, dar grecii nu intelegeau prin suflet ce intelegem noi acum. Pentru noi sufletul are o incarcatura religioasa si filosofica. Pentru ei, aceasta psyche e in primul rand suflare de viata, pe care o au toti oamenii vii, si mai e si sediul ratiunii, partea rationala a omului, ce il deosebeste de animale. Mai inseamna si spirit, in sensul de fantoma.
Eu inteleg aici prin "om sufletesc" omul firesc (in randuiala firii), omul care actioneaza dupa cum ii dicteaza ratiunea proprie, care se increde doar in ratiunea lui...

Nu e vorba de onestitatea sau de neonestitatea traducatorului, e vorba de faptul ca orice limba este dinamica si ca orice cuvant isi imbogateste sau isi restrange sensurile si de aici dificultatile de a gasi un termen potrivit...

Nu am capacitatea să intru în polemici lingvistice. Pot spune doar atât: părintele Rafail cunoaște (nu numai cărturărește ci și din punct de vedere al dimensiunilor existențiale ale cuvântului) atât ce vreasăzică „suflet” în română cât și ce vreasăzică psyche în greaca veche;
Dar faptul că eu merg pe mâna lui e o alegere personală, care ține nu numai de evlavia pe care o i-o port ci și de faptul că eu în sufletul meu simt adevărată această traducere și o simt cu un impact total diferit față de varianta modernă (cea cu „firesc”). Sufletul meu e însă plin de patimi așa că nu trebuie să caut a propune altcuiva alegerile mele.

În prealabil postat de Mihailc

O posibilă interpretare găsim la Ioan Singuraticul, maestrul Sfântului Isaac Sirul, în lucrarea "Dialogul despre suflet şi patimi" (încă netipărită în limba română).
Ioan Singuraticul descrie trei feluri de plâns, corespunzătoare a tot atâtea trepte ale maturităţii spirituale:

"În omul somatic (trupesc) lacrimile sunt iscate de teama de sărăcie, aducerea aminte de mâhniri şi grija pentru copii, în omul psihic (sufletesc) de frica de judecată, conştiinţa păcatelor, aducerea-aminte a binefacerilor lui Dumnezeu faţă de el, gândul la moarte, făgăduinţa lumii viitoare şi teama de a nu fi lipsit de ele, iar în omul duhovnicesc lacrimile se nasc din mirarea înaintea măreţiei lui Dumnezeu, uimirea în faţa adâncului înţelepciunii Lui, a slavei veacului viitor şi frumuseţea oamenilor sfinţi. În omul duhovnicesc lacrimile izvorăsc nu din întristare sau din frică, ci dintr-o bucurie intensă."

Deci vedem că omul somatic/trupesc este dominat de simţirile influenţate de instinctele securizante ale vieţii biologice (serie din care face parte şi instictul matern şi derivatele lui), omul psihic/sufletesc lărgeşte aria de influenţă a instinctelor în domeniul metafizicului (fiindcă evlavia acestuia este tot egocentrică, prioritate având propria mântuire şi nu bucuria relaţiei cu Mântuitorul), pe când omul duhovnicesc are simţirile libere de pretenţiile eu-lui în extazul pur al împărtăşirii de darurile lui Dumnezeu, lipsit de orice interes individual pentru o binefacere ce vizează propria persoană. Omul duhovnicesc uită de sine suind spre izvorul bucuriei care se află în Celălalt cu care se şi uneşte fără contopire prin energia necreată a Iubirii.

Foarte fain. Îmi pare că noi, cei de azi, am pierdut distincția între nivelul psihologic/afectiv și cel duhovnicesc, între „sentiment” și „trăire”, între iubirea omenească și cea duhovnicească descrisă de Pavel la corinteni1,13.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

eu am găsit că ψυχή înseamnă suflet deci ψυχικός nu mă surprinde că vrasăzică sufletesc. Oricum eu nu mă iau după ce am găsit eu fiindcă spre deosebire de tine nu am cunoștințe în domeniu :). În traducerile vechi, precum și în traducerea lui Rafail Noica (care vorbește foarte mult de importanța conștiinței duhovnicești a traducătorului) apare „sufletesc”.

Presupun că pentru starea noastră căzută s-au făcut acestea.
Analitici fiind noi, bogaţi în diferenţieri şi nicidecum simpli, diferenţieri de care mintea noastră hămesită are mereu nevoie:
prin pogorământ datu-i-s-a minţii noastre hrană... Din Veşnica Mare MIlă a Domnului.
Pentru cei din vechime, însă, era limpede: trup şi suflet.
Dar noi, neluînd aminte la tablele inimii noastre, ne-am pus pe scormonit... Şi tot scormonind în sufletul ăsta (deloc simplu, precum vedeam noi, curioşii), am diferenţiat nediferenţiatul... Ce perfomanţă!
Cei vechi, însă, nu aveau nevoie de diferenţe, întrucât la ei sufletul era unul, simplu: duhovnicesc (cum zicem noi), aşadar în unitate deplină cu Domnul, altfel spus fără de visare/evadare/ascundere/neîncredere, ci doar în unitate cu/în Domnul Care Este Duh. Nu ei trăiau, ci Duhul lui Hristos...

La noi, însă, mai sunt şi idei personale... Cărturării întregi... Ce nume să le dăm, dacă tot există? Cum să numim acest nou tip de viaţă? Psiche!

Lepădarea de sine atrage, însă, corespunzător: trup şi suflet.
Şi gata cu cărturăria. Doamne ajută!