Minunile Sfantului ARSENIE BOCA

[raisa2006]

intradevar acest parinte ii iubeste pe romani ,oriunde s-ar afla acestia!
azi am simtit ca m-a ajutat enorm de mult, o problema mai veche am reusit sa o rezolv cu o rugaciune din inima facuta acestui parinte.SLAVA LUI DUMNEZEU PT TOATE!
carmen

În prealabil postat de CarareaImparatiei

Daca oamenii si-ar potrivi purtarile dupa poruncile lui Dumnezeu, nu dupa momeala pacatelor, ar preveni, ar ocoli toate pacatele, dar asa dau drept in ele, de-si sparg capul si apoi umbla plangand. Lasa-te condus de un sfat dumnezeiesc, ca de nu, capul care n-asculta se sparge si n-are cine ti-l lega.

Oare de ce merg oamenii asa de in sila la spovedit? Fiindca stiu ca li se cere lepadarea de pacate, ori le plac mai mult pacatele decat infranarea de la ele. E o poveste stiuta pretutindeni, totusi v-o spun si de aici: Stiti ca sunt serpi care sug laptele si sunt vaci care, o data supte de sarpe, alearga nebune dupa sarpe sa le suga iarasi. Si asa se intampla ca vaca se apropie de intarcat, dar de narav nu se intarca si se duce mereu la sarpe. Sarpele ii suge sangele, iar daca nu-i prea vine, in sfarsit, o musca. Iata prostia de vaca osandita la moarte.

Dar si prostia de om tot la moarte-i osandita. Toata tineretea ta o dai dracului si vezi pe urma ca ai ales raul. Dar intrebarea este daca-ti mai raman zile sa le dai lui Dumnezeu si daca iti mai primeste o gramada de cioburi in loc de un vas frumos si intreg, cum putea fi? Aspre vorbe, dar asta-i un raspuns la intrebarea de ce nu vin oamenii la spovedit in primavara si in vara vietii lor? Isi dau, din nefericire, vlaga lor sa o suga sarpele-diavol!

In toata lumea nu gasesti un lucru mai usor de facut decat pacatele, si iarasi, nimic nu pricepe omul mai greu ca: "Ce este pacatul?", caci petrece tocmai in el. De aceea, pacatuim cu usurinta dar ne pocaim anevoie. (Profetii si marturii crestine, vol II. - Parintele Arsenie Boca, pag. 167-168)

Asa este,de aceea parintele nici nu spovedea pe oricine(el simtea omul care se caieste sincer si se-ndreapta)si totodata nici nu dadea canoane(considera ca daca omul nu mai savarseste pacatul e bine),iar spovedaniile sfintiei sale durau si 3 ore si nu puteai ascunde nimic pentru ca stia totul despre pacatele omului,deci te ajuta sfintia sa sa marturisesti si ceea ce tu ai uitat,era o adevarata si minunata baie a constiintei

Parintele ARSENIE BOCA,intr-una din lucrarile Sfintiei sale,spune un lucru foarte raspicat incat poate fi auzit pana si de urechile celor surzi la minte:,,Noi(oamenii),nu suntem nascuti de timp,ci de vesnicie.Asa se face ca intr-o farama de tarana avem si celalalt taram.Desi traim o vreme imbracati de lumea aceasta,totusi ni se intampla clipe cand fratele vis si sora moarte ne dau tarcoale si ne despica faptura in doua.Avem clipe in care scapam de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii vazute si ne trezim deodata intr-un alt mod de-a fi si patrundem intr-un alt mod de a cunoaste''.

[IonelaC]

În prealabil postat de andreicozia

BINE MENTIONAT!


"
În prealabil postat de cod_gabriel


Iata insa trei din categoriile in care diavolul poate "cunoaste" viitorul si il poate sopti slugilor sale:

– cazul I (diavolul detectiv): dacă persoana A vrea să treaca pe neasteptate pe la persoana B si atunci persoana B are o "descoperire" cum ca va fi vizitata de persoana A, nu înseamnă ca i s-a descoperit viitorul; diavolul stia că persoana A se îndreapta spre persoana B si numai un accident neprevazut i-ar fi putut nega "profetia"; in multe cazuri premonitive se ignora faptul ca ele nu contin elemente care să nu poata fi deduse logic de o a treia "persoană" aflată în momentul optim la locul potrivit (un asemenea caz il intalnim descris in viata sfantului Antonie cel Mare);

– cazul II (diavolul psiholog): cunoscand bine relatia cauza-efect, diavolul - bun cunoscator al sufletului omenesc - poate deduce efectele atunci când stie bine "datele problemei"; stiind de superficialitatea unei relatii de familie, el poate deduce destramarea ei, stiind de tensiunile existente între două state, el poate deduce începutul unui război, ...

– cazul III (diavolul păpusar): diavolul planuieste ca in timp sa determine anumite fapte, si se foloseste de oameni precum păpusarul de figurinele sale; este cazul cel mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai "nevinovat", cel mai greu de prevazut din punct de vedere omenesc. Si de aceea cel mai smintitor pentru cei care refuza sa accepte punctul de vedere al Bisericii. Precizam ca intelegem dificultatea acceptarii explicatiei cum ca nu ar fi vorba de nici o premonitie, ci doar de o dureroasa inscenare a ghicirii viitorului, dirijata de Marele Papusar al Imparatiei întunericului. Dar a nu accepta aceasta explicatie inseamna a accepta ori faptul ca Dumnezeu lucreaza prin mediumi, ori faptul că diavolul cunoaste viitorul. Aceste doua variante fiind excluse pentru cel care crede in învataturile Bisericii, singura alternativa posibila rămane cea cu "diavolul papusar"."

Textul de mai sus este de Danion Vasile si preluat de pe site-ul www.sfaturiortodoxe.ro
Deci, Danion Vasile ne comunica ca Biserica respinge orice forma de prezicere a viitorului. Prin urmare, a sustine ca era "inainte vazator cu duhul" e poate unul din motivele pentru care nu a fost canonizat si probabil nu va fi, daca aceste zvonuri vor continua sa circule asupra lui.

Da, dar sa nu uitam ca aceasta pozitie a Bisericii despre respingerea "oricarei forme de prezicere a viitorului" se refera la oamenii absolut obisnuiti, cu pacatele si caderile lor. Iar atentionarea si punerea aceasta in garda au scopul de a-i feri pe oameni de inselarea pe care cel rau o sadeste prin vise, premonitii, presentimente, chiromantie, horoscop, etc.

Pe de alta parte, Parintii inainte vazatori cu duhul sunt oameni peste care Dumnezeu a revarsat Harul si Darul Duhului Sfant, oameni induhovniciti carora Dumnezeu le descopera, in mai mica sau mai mare masura, anumite lucruri care s-au intamplat sau urmeaza sa se intample.

Pentru mine, cel mai drag si cutremurator exemplu este acela al Parintelui Porfirie din Grecia, care insusi se minuna de lucrarea Lui Dumnezeu in firava sa persoana: dar marturisea acest lucru cu smerenie, explicandu-le unora dintre ucenicii uimiti de darul inainte vederii ca el nu este decat un instrument prin care Dumnezeu ii indruma pe oamenii care cauta scapare, povata si putere la scaunul sau de duhovnic. Spunea Parintele: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. (...) Toate - ale Lui Hristos sunt: trecutul, prezentul si viitorul nostru, in care se vadeste Pronia Sa, pana in cel mai mic amanunt al vietii noastre".
Parintele raspundea nu doar la intrebarile pe care i le puneau altii, ci si la intrebarile - adesea mult mai important - pe care acestia nici nu s-au gandit sa i le puna. Darul discernamantului (diakritis), darul vindecarii sufletesti si trupesti, vederea locurilor, oamenilor si tainelor cunoscute doar de Dumnezeu - toate acestea impodobeau pe "bunicutul" firav, care era orb cu ochii trupului, dar care patrundea dincolo de toate cu ochii sufletesti.

Sunt cateva carti traduse si la noi despre viata si minunile sale, va pot spune si eu despre acestea:
Langa Parintele Porfirie (Unul dintre fiii sai duhovnicesti isi aminteste) - Konstantinos Yannitsiotis, Ed. Bunavestire, Bacau, 1999
Parintele Porfirie (Marturii si experiente) - Klitos Ioannidis, Editura Bunavestire, Bacau, 2005 => prezinta tot felul de minuni savarsite de Dumnezeu prin Parintele, marturisite cu recunostinta dupa moartea acestuia de oameni carora "bunicutul" le-a luminat calea care duce la mantuire.

Inchei cu un citat din prefata celei de-a doua carti mentionate: "Poate ca se vor gasi persoane care, din nestiinta, dezinformare sau rea credinta, ar dori sa dea o interpretare proprie continutului prezentei editii. Acest lucru nu ne intristeaza, nici nu ne descurajeaza. Dumnezeu este singurul Adevar. Asa cum ne spunea adesea, Cuviosul Porfirie nu graia niciodata cu de la sine putere, ci intotdeauna graia din Evanghelii; cuvintele sale erau cuvintele Lui Hristos."
Si tot din prefata: "Cand sfintii trec la cele vesnice, avem datoria sa asternem pe hartie si sa prezentam cat de mult stim despre ei".

Si iarasi, iata ce spunea insusi Parintele Porfirie despre acest subiect: "Intr-adevar, pentru a intelege aceste lucruri, trebuie sa le cercetezi minutios. Altfel, nu pot fi intelese. De aceea gandesti in felul acesta, dar nu e chiar asa... Nimeni nu poate explica aceasta stare. Numai cel care o traieste, care cu adevarat o traieste, o constientizeaza si nici chiar el nu o poate descrie. Ma intelegi?"

Asadar, dintre cei care s-au invrednicit de ajutor de la Sfintii Lui Dumnezeu si de la Parinti duhovnicesti cum este si Parintele Arsenie Boca, multi ajung sa simta preaplinul bucuriei si al binecuvantarii si simt nevoia sa marturiseasca tuturor mila Lui Dumnezeu mijlocita pentru ei de rugaciunile acestora. Cum ar putea cineva sa-i certe sau sa-i rusineze sau sa-i contrazica, cum se intampla inclusiv pe topicul acesta? Cum? Ei au trait cu adevarat experienta vindecatoare a vizitei la un astfel de Parinte sau doar la mormantul vreunuia si de aceea marturia lor cere sa vada lumina. Si mai cere ceva: macar respect, daca nu cutremur si recunostinta in fata milei nemarginite de care s-au invrednicit acestia de la Dumnezeu.

Doamne ajuta!

îi rog pe iubitorii părintelui Arsenie Boca să acceseze acest link:http://felicitari.tfm.ro/felicitari/...d770/index.htm

Părintele Arsenie Boca despre războiul “LUMII” şi despre fericirea CRUCII
04.12.2009 21:06 - razbointrucuvant.ro Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1, 10), cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor (1 Ioan 3, 8). E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine (Matei 10, 36). Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean (Galateni 1, 4), placul oamenilor (Efeseni 6, 6) şi slava deşartă (1 Ioan 2, 16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5, 19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl” (1 Ioan 2, 15-16).

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume.

URA

Acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădă pe oameni din inima lor.

De fapt, nu mai sunt buni decât să facă din viaţa celorlalţi un iad. Ura, această desfigurare spirituală, face mii de victime, căci stinge pe Dumnezeu şi din ochii celorlalţi. Ura îşi ridică împotrivă şi mai mare ură, atât a oamenilor cât şi a lui Dumnezeu. E un climat al mediului viciat, o viforniţă, o boare a haosului. Ea face din viaţa aceasta o anticameră a iadului.

Precum în viaţa pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura.

URMAREA LUI HRISTOS

Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de zornic, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.

E lucru de mirare că, pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte.

Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Aceştia au simplificat tot aparatul religiei, ca odinioară cărturarul cu care a vorbit Iisus. Au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le cere mai mult decât să-I recunoască existenţa. Se mulţumeau foarte bine cu un Dumnezeu pe care Îl deduc ei, creat de ei, chiar un Dumnezeu al lor, deşi absolut, inaccesibil dacă nu chiar inexistent. Fără revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe „dinafară de Împărăţie”.

Toţi care nu cred şi nu urmează lui Dumnezeu sunt morţi înaintea lui Dumnezeu. La aceştia s-a referit Iisus când descurca pe al doilea spre rostul său: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Ar fi surprinzător răspunsul vreunuia: „Doamne, lasă-mă să-mi îngrop necredinţa mea!”

Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii.

A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

Vecinul tău bate crâşmele, verişoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot. N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine.

O întâlnire cu Iisus înseamnă o misiune, înseamnă chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de Dumnezeu între irozii neamurilor, pe care, de asemenea, trebuie să-i iubeşti. Nu cumva sunteţi şi voi căutând pe Iisus?

(din: Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX – O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002)

Cuvântare la molitvă

„E ultimul cuvânt pe care vi-l spun. Nu te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de oameni ca de pe Cruce (dupa ce ai trecut prin calvarul „crucii”). Dar nouă nu ne-a fost rînduită, pentru că nu suntem vrednici.

Am vrut să ţin „ieri” acest cuvânt, dar am vrut să aleg oamenii care vin pentru mîntuirea sufletului, pentru ca să nu-l spun în vânt.

Eu nu va dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o, că Sfânta Biserică, Sfânta Împărtăşanie le ştiţi- dar faptul acesta l-am găsit de cuviinţă să vi-l spun mai mult.

Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face?

(…)

Cei care au dureri şi suferinţe sunt cei distinşi, pe care i-a ales Dumnezeu pentru Împărăţia lui cea veşnică, căci veşnic e orice om – dar care veşnicie?

Dometie, un călugăr tânăr de la Muntele Athos, era foarte vesel, tot timpul cânta. Într-o zi l-am găsit în chilie plîngînd şi l-am întrebat, de ce plânge. Mi-a răspuns că l-a părăsit Dumnezeu. Eu l-am întrebat, cum? Şi a zis: – Nu mai am niciun necaz, „sunt scutit de supărări”. Care dintre voi aţi plînge, pentru faptul că v-a părăsit Dumnezeu, în cazul că v-a luat crucea? Căci nu v-a bătut nimeni piroane în mâini şi nici cunună de spini nu v-a pus pe cap. Sfântul Apostol Pavel zice aşa: „Roagă-te neîncetat, munceşte neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu neîncetat pentru toate bucuriile şi durerile pe care ţi le-a dăruit” (I Tesaloniceni 5, 16-18).

Viaţa aceasta nu este pentru a strânge averi, sau numai pentru a te îmbrăca, căci nu aceştia sunt oamenii fericiţi, ci aceia care au o cruce de purtat. Mă doare faptul că sunt unii care se supără pentru suferinţele pe care le au din cauza bolilor, pentru că nu sunt înţeleşi în familie, dar puţini sunt aceia care vin pentru mântuirea sufletului. Amin”

(Părintele Arsenie Boca –,,Ucigaşa cetate")

[Mihai FLOAREA]

„Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, al oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă (Tudor Vianu). Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.

Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor. Dar, zice parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut sa-l recunoască de stăpân, 80% au facut rebeliune împotriva Stăpânului averii.

Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie şi 80% în anarhie: exact situaţia a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi. Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii!”



Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii,adica sa o astepte cu bucurie ca pe-o izbavire sigura din imparatia pacatului.Cand sora moarte ne dezleaga de trup,ne face un mare bine,fara sa stim si fara sa vrem.Tot ce e rau in lumea asta:nestiinta,neputinta,intunericul,pacatul cu miile lui de gheare,prin moarte inceteaza.Raul e osandit de moarte,deci moartea ni-i de ajutor.Nu trupul este raul,dar prin moarte se moara raul cu desavarsire,de aceea la vreme trupul va invia din morti,deci in moarte-i invierea.-----am citat din minunatele ziceri de duh ale Parintelui drag Arsenie Zian Boca.

[florinbrasov0]

http://diasporaonline.ro/2010/viata-...ul-ardealului/

Firea sa retrasă, reţinută, interiorizată şi puţin comunicativă avea ca suport un caracter moral inflexibil, vulcanic, dinamic, fapt dovedit în momentul în care a început lucrarea de trezire religioasă realizată la Mănăstirea Brâncoveanu. La această mănăstire era, în acea vreme, un pelerinaj de proporţii, „bulboană spitituală uriaşă”- cum a numit-o Nichifor Crainic — „când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj cântând, cu zăpada până la piept”. Dar nu numai atât, ci credincioşi din aproape toate regiunile ţării îşi îndreptau paşii spre Mănăstirea Brâncoveanu pentru a-1 asculta pe Părintele Arsenie, fapt care 1-a determinat pe Părintele Stăniloae să spună: „Părintele Arsenie a.fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română”.
În lucrarea duhovnicească săvârşită de Părintele nostru este de presupus că avea, pe lângă însuşirile native de excepţie, şi o pregătire intelectuală şi o latură harismatică, un dar deosebit dăruit de Dumnezeu ca urmare a nevoinţelor şi a purităţii vieţii sale morale, fapt care i-a determinat pe colegii săi de liceu şi de la teologie să-i spună „sfântul”. Că a fost un harismatic, că s-a învrednicit de vederea unor persoane sfinte, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfântului Serafim de Sarov a mărturisit-o Sfinţia Sa însuşi câtorva din apropiaţii săi. Fiind la Sfântul Munte Athos, în Grecia, s-a rugat Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului să-i călăuzească paşii spre un duhovnic cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, care să-1 îndrume în viaţa călugărească. După rugăciuni stăruitoare la Fecioara Maria s-a învrednicit de o vedenie în care Maica Doninului l-a luat de mână, 1-a urcat pe un munte înalt, cu o prăpastie atât de mare încât cu greu putea cineva să meargă cu piciorul liber, şi 1-a încredinţat Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), care 1-a îndrumat în viaţa monahală. În momentul acela Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Când avea nevoie de duhovnic mergea singur în acel loc, iar Maica Domnului 1-a întărit încât a postit 40 de zile, timp în care a fost îndrumat de sfântul care i s-a arătat.