Crestinii din Biserica primara... si noi, cei de astazi

[laurastifter]

Doamne ajută!
Diac. Prof. Ioan I. Ică Jr. de la Facultatea de Teologie din Sibiu este autorul unei lucrări excepţionale, intitulată "Canonul Ortodoxiei" (până acum a fost publicat doar vol. I de aprox. 1000 de pagini) care, după o introducere explicativă pasionantă de 318 pagini, cuprinde o colecţie de texte creştine din primele trei secole. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine... sunt şi scrieri din sec. al IV-lea.
Am început foarte recent să citesc această carte, astfel că astăzi am ajuns la câteva scrieri esenţiale atât pentru cultura noastră teologică, cât şi pentru viaţa duhovnicească: "Martiriul Sfântului Policarp", "Martiriul Sf. Justin şi al celor împreună cu el", scrisoarea lui Plinius cel Tânăr către împăratul Traian despre creştini (aprox. anii 111-113) etc.
Aceste documente vechi m-au impresionat profund şi m-au determinat să meditez la contrastul dintre viaţa primilor creştini şi conduita noastră morală, a creştinilor din sec. al XXI-lea de la venirea lui Hristos în lume.
De ce oare ei puteau să lase totul (familie, avere, privilegii sociale, prietenii.) cu bucurie pentru Hristos, iar noi...? Cum se face că acei creştini, oameni reali, din carne şi oase, puteau merge cântând la martiriu, din dragoste pentru Dumnezeu? Cum reuşeau... şi de ce creştinismul nostru, cum s-ar exprima Sf. Atanasie cel Mare, este din lemn, deşi se foloseşte de obiecte din aur?
De exemplu, guvernatorul Plinius al Bitiniei îi scria lui Traian (98-117 d. Hr.) despre atitudinea creştinilor în faţa morţii. El, un guvernator păgân, era atât de uimit şi nedumerit în privinţa curajului inexplicabil al creştinilor, încât a simţit nevoia să-i ceară sfatul împăratului în legătură cu această problemă. Creştinii, spunea el, erau invincibili pentru că, la anchete, vorbeau foarte politicos şi cuviincios, dar atunci când li se cerea să spună ceva împotriva lui Hristos, ei refuzau şi-şi mărturiseau credinţa suportând cele mai groaznice chinuri. M-au impresionat foarte multe idei din acea scrisoare, mai ales pentru că autorul ei este un păgân, un adversar al creştinilor (chiar scria că i-a trimis la moarte pe cei care "se încăpăţânau" în creştinism) care, fără să conştientizeze acest fapt, Îl mărturisea pe Hristos, Ocrotitorul mucenicilor Săi. Cel mai mult m-a emoţionat ceea ce scria despre mărturia unora dintre creştini care, fiind torturaţi, au explicat în ce anume constau adunările lor liturgice. Astfel, creştinii se adunau în fiecare duminică dimineaţă şi Îi intonau cântări lui Hristos "ca unui zeu", mâncau împreună, iar la sfârşitul adunării, se îmbrăţişau, făgăduindu-şi unii altora că, dacă vor fi prinşi, sub nicio formă nu-L vor tăgădui pe Hristos. Cât de impresionant! Primii creştini nu ştiau, la finalul unei Liturghii, dacă şi săptămâna următoare vor fi toţi, sau unii dintre ei vor fi prinşi până atunci. Poate că, în acele momente, fiecare dintre ei îşi punea, în gând, întrebarea: "oare aceasta a fost ultima Sfântă Liturghie la care am participat în viaţa mea? Oare duminica viitoare voi mai putea să vin aici?". Şi, departe de a-şi pierde nădejdea în aceste condiţii critice, ei îşi făgăduiau unii altora că cei care vor fi arestaţi vor rămâne consecvenţi, mărturisindu-L pe Hristos şi netrădându-şi confraţii.
Dar ce să mai spunem de curajul extraordinar, aproape supraomenesc al Sfântului Episcop Martir Policarp, ars de viu pentru Hristos? Dar de uimitoarea profunzime a unor scrieri precum "Epistola către Diognet", al cărei autor anonim este identificat de către unii teologi occidentali chiar cu Sf. Policarp?
Cum au reuşit toţi aceştia să scrie, să gândească, să trăiască şi să moară cu atâta sfinţenie şi frumuseţe sufletească? Cum se explică faptul că, atunci când erau conştienţi că-i aşteaptă cele mai cumplite torturi şi moartea fizică, spuneau deschis, fără şovăire, că Unicul Împărat şi Dumnezeu adevărat este Hristos?
Ştiu că harul Duhului Sfânt îi întărea, dar Dumnezeu "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină", de unde rezultă că, dacă noi ne-am dori cu adevărat, El ne-ar întări şi pe noi astfel încât să le putem urma acestor sfinţi credincioşi ai lui Hristos. Dacă ei au reuşit să cucerească Imperiul roman prin mărturisirea lor martirică, oare ce ar face în zilele noastre, când nimeni nu i-ar mai persecuta şi mesajul lor ar fi ascultat măcar din curiozitate? Ce ar face ei, dacă ar trăi printre noi acum, în aceste vremuri de libertate religioasă?
Şi dacă realizăm imensa diferenţă calitativă dintre viaţa lor duhovnicească şi a noastră, atunci cum am putea face să le urmăm exemplul, să dobândim tăria credinţei şi a iubirii lor? Iubindu-L mai mult pe Dumnezeu! Cred că aceasta este prima condiţie...
Voi ce credeţi? Cum Îl putem mărturisi pe Hristos prin viaţa noastră? Cum putem recupera şi experia trăirea spirituală a primilor creştini?

:)....cumva mesajul mă duce cu gândul la următoarea relatare a lui Baștovoi:

Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui Selafiil: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască.


să nu crezi că îmi permit să mă uit cu superioritate la râvna duhovnicească a fraților...însă îmi pare că sunt necesare două treburi (f. posibil să mă înșel):
1. să ne raportăm corect la vremurile pe care le trăim
2. să nu căutăm realizări frumoase în nici un aspect al vieții noastre exterioare, nici măcar în aspectele vieții noastre exterioare din Biserică. Să detaliez un pic: pr. Sofronie spunea că după primul război pe Pământ nu s-a mai regăsit acea bună așezare/tihnă care guverna adesea viețile oamenilor, iar după cel de-al doilea rugăciunea a devenit f anevoioasă. Știm că în urmă nu cu multe zeci de ani un preot dăruit putea, cu mila lui Dumnezeu, să schimbe la față un sat sau o comună întreagă, lucru care astăzi probabil că este cu adevărat imposibil...inclusiv la puținii duhovnici prinși de har care ne-au mai rămas majoritatea creștinilor merg ca la vrăjitor....deci în viața noastră exterioară, conform aerului metafizic pe care îl respirăm, și în primul rând conform profețiilor (începând cu cele ale Mântuitorului și apostolilor și terminând cu cele ale lui Selafiil de la Noul Neamț, Selafiil din Siberia, Maica Macaria etc.) nu cred că ne așteaptă foarte multe izbânzi. Acest lucru poate că are și un aspect pozitiv: ne forțează cumva să ne concentrăm energiile sufletești către cămara cea tainică a inimii, locul unde creștinii au obținut dintotdeauna adevăratele victorii.(martirajul, mărturisirea cred că le putem privi ca pe chipuri ale victoriilor obținute în cămara inimii)...poate că așa și trebuie interpretată profeția aceea conform căreia cei care vor păstra credința în vremurile din urmă vor fi mai mari decât cei care în primele secole înviau morții....în aceste vremuri, chipuri exterioare mult mai neînsemnate decât ce vedeam în trecut, fac trimitere la victorii mai mărețe din cămara inimii....nu prea îmi place termenul ăsta care l-am folosit, cel de „victorie” dar nu mai îl schimb acum. E nepotrivit fiindcă victoria e una singură și e cea obținută de Hristos pe cruce...izbânzile noastre nu sunt altceva decât imensa milă a lui Dumnezeu care găsește „pretext” într-o fărâmă infimă de bunăvoință din partea noastră...Probabil am vorbit mult pe lângă dar ceva ceva poate am nimerit eu pe aici :)

[Mihnea Dragomir]

Si astazi, ca si acum două milenii, Dumnezeu are mulţi fii şi fiice, care mărturisesc numele Lui îi ciuda oricărei torturi, ba chiar mai mult, văzând în tortura însăşi o graţie de la El, un spin din coroana Lui, trimis în semn de bunăvoinţă. Astfel toţi episcopii Bisericii mele, fără nicio excepţie, L-au mărturisit pe Cristos. La fel şi urmaşii lor, numiţi în locul lor. Episcopul de la parohia mea, Mons Vasile Aftenie (avatarul meu îl înfăţişează pe preasfinţia sa) a murit în tortură, în beciurile Ministerului de Interne, fără să mai apuce propriul proces.

Istoria Bisericii din toate timpurile, până la timpul nostru, este o lungă galerie a muceniciei. Numai la o mică parte dintre mucenici le ştim numele, în dreptul celor mai multe portrete din această galerie scrie: "copil necunoscut al lui Dumnezeu". De la regi la oameni umili, toţi de care "lumea nu era demnă". Din dragoste pentru Cristos ultimul rege al Franţei a preferat decapitarea în locul domniei. Împreună cu soţia şi regina lui. Din dragoste pentru Cristos, zeci, poate sute de mii de oameni simpli din Franţa, din regiunea Vandeei şi de aiurea, au primit mucenicia acum două secole. Din dragoste faţă de Cristos au primit moartea episcopi, preoţi şi oameni simpli din Spania cu doar câteva decenii în urmă. Şi, împreună cu ei, doi martiri ortodocşi români, veniţi în mod voluntar acolo, care au căzut apărând o mănăstire catolică de duşmanii lui Dumnezeu şi ai oamenilor, care, aşa cum s-a spus atunci, "trăgeau cu mitraliera în obrazul lui Cristos". Tuturor acestora Biserica, clădită pe sângele lor, sămânţă a Bisericii viitoare, le va pomeni numele veac după veac.

Duhul Sfant e mai putin acum si ispitele sunt mai mari si din ce in ce mai mari.

,,Cum au reuşit toţi aceştia să scrie, să gândească, să trăiască şi să moară cu atâta sfinţenie şi frumuseţe sufletească?"

Buna seara.Raspunsul se afla chiar in intrebare.Traind efectiv asa cum le-a cerut Hristos.Raspunsul este trairea efectiv prin puterea Duhului Sfant.Ei erau (asa cum spunea Apostolul Pavel in Efeseni 4,24)kainos anthropos,adica oameni noi(nou ca intreg launtric al omului,in toate aspectele sale), cu acele caracteristici.Era o lucrare a Duhului Sfant ca urmare a pocaintei,credintei si botezului(vezi FA 2,38).Nu poate fi imitata prin nici un mijloc uman,ci doar traita la modul real.Ei beneficiau de ceea ce apostolul numea (singurul care foloseste acest termen in NT) ,,huiothesia" (vezi Romani 8,15) adica un duh al ,,infierii", cu tot ce decurge din asta: ,,Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!".Si in acest caz este o lucrare inimitabila a Duhului Sfant.Pe scurt:asa ceva se poate trai doar in modul propovaduit de Hristos si prin Duhul Sfant.Biblia,dar si istoria Bisericii, nu arata nici o alta cale in acest sens.Si ca o ultima remarca(desi ar fi atat de multe de spus),spre diferenta de timpurile moderne puneau un deosebit accent pe Parusie,lucru ce le dadea o forta interioara,centrata pe o speranta si o bucurie indestructibile,ce ii facea capabili sa mearga spre moarte cu bucuria nu a unor fanatici fara sens ci a unor oameni cu trairea sufletului in Hristos.Asa sa ne ajute Dumnezeu.