NOU PE SITE !

[Mihai36]

”Fata Mea insa nu vei putea s-o vezi, ca nu poate omul sa vada fata Mea si sa traiasca”.
acest verset trebuie inteles corect avind in vedere contextul -unul ce nu permite neaparat o generalizare caci este vb de o cerinta a omului de a vedea in acea clipa fata lui Dumnezeu.
pe fond Dumnezeu are dreptate iar cerinta nu era una corecta findca Dumnezeu nu are chip omenesc sau material (Dumnezeu nu e om) ci il poate avea doar daca se intrupeaza luind orice infatisare voieste.
Apoi Iisus este Dumnezeu -daca L-am vazut pe El am vazut pe Tatal iar cei care L-au vazut evident ca nu au murit
asa incit raspunsul lui Dumnezeu legat de moartea omului este unul similar celui care spune ca barza aduce copilul -necesar in lipsa altor concepte teologice la acea vreme.

apoi in ce baza s-a facut teologizarea legata de Cel vechi de zile legata de Iisus ? in baza unui citat pseudo as zice pe jumatate adevarata.
Concluzia este deci mai nuantata Iisus este totodata si Fiu si Tatal simultan.
Asa incit zugravirea lui Iisus reprezinta simultan si Tatal si Fiul

insa ramine totusi versetul din Daniel 7 care spune ca iata pe norii cerului vin "cel asemenea Fiului Omului" acre venind va fi adus in fata "Celui vechi de zile."
Dumnezeu Cel vechi de zile si Iisus la a doua venire din punct de vedere ceresc sint Una asa incit nu poate veni Unul in fata Celuilalt fiind ambii Una si omniprezenti in tot univesrul decit daca este vb de doua intrupari diferite in care Cel multasteptat Domnul Dreptatii de data asta este vioara a doua si pregateste calea lui Dumnezeu dar in alt fel probabil decit a facut Ioan Botezatorul pt Iisus.
intro situatie in care Cel vechi de zile va fi deja prezent si eventual recunoscut -de ex Domnul Savaot care va fi rege si se va lupta cu duskani sau pe care ii va invinge cu urgia -in timp ce Fiul Omului sta deoparte sa zicem si noi la dreapta Lui pina cind Dumnezeu va invinge toti dusmanii Lui.

-tema are legatura cu mult mai multe versete din VT si posibil si din NT.

alta ipostaza o avem in Apocalipsa unde avem situatia in care acel Cineva este in prezenta batrinilor si a cetei celor 144000 carecinta cintari de neinteles pt ceilalti (lucru posibil doar pe pamint nu si in rai) si in prezenta Mielului care este primul dintre cei rapiti -deci tronul fiind ca si Dumnezeu pe pamint unde au loc toate rapirile asa incit nimeni nu ia ianintea altora in privinta imparatiei sfintilor ca noua etapa (teocratie).

ceea ce eventual mai trebuie subliniat sint culorile naturale ale celor doua pietre pretioase cu care ii este asemuit chipul acelui Cineva de pe tron -si anume ele sint 3 : negru, brun si rosu.
iar deasupra are un curcubeu.

cu toate astea fondul problemei este real - nu se poate inchipui ceva necunoscut decit cel mult ca exercitiu de imagnatie -in lipsa revelatiei.

[Mihailc]

Dar nu-l mai oprește cineva pe individul ăsta din deversat aberații pe forum?
Mihai36, de ce nu-ți faci un blog unde să monologhezi în tihnă sau scrie o carte și citim de-acolo dacă ne interesează cum vezi tu lucrurile?

[cristiboss56]

Duhovnicul sau psihologul

Mareste imaginea.
Lipsa banilor, neincrederea in propriile puteri, grijile, conflictele familiale etc, sunt motive din cauza carora, unele persoane ajung sa nu mai aiba parte de liniste. Pentru redobandirea ei, ni se recomanda din partea unora duhovnicul, iar din partea altora psihologul.

Nu impartasesc punctul de vedere ca sunt probleme pe care le poti discuta cu duhovnicul si altele pe care trebuie sa le discuti numai cu psihologul. De vreme ce duhovnicii sunt chemati sa vindece patimile oamenilor, cred ca au darul de a trata orice boala. Nu am auzit pana acum o persoana care sa mearga la un duhovnic adevarat si acesta sa-i spuna: "Iti recomand sa iei legatura si cu psihologul X".

Din cauza faptului ca avem si preoti care nu pastreaza vrednicia darului preotiei in toata vremea, avem parte si de duhovnici care nu vindeca. A vindeca bolile oamenilor este un har pe care Dumnezeu il da numai celui care pune darul primit in lucrare. Misiunea preotului nu este in principal aceea de a administra Sfintele Taine, ci de a fi mai intai el insusi sfintit de ele. Sfintit, va cunoaste toate metodele si remediile pentru tamaduirea de toata tulburarea launtrica.

Psihologul apare dupa parerea mea, ca un pogoramant al lui Dumnezeu intr-o lume in care avem parte de duhovnici care au uitat de lucrarea lor. Parintele Rafail Noica marturisea ca preotul este dator nu numai sa inlocuiasca psihologul, ci sa depaseasca tot ceea ce face psihologul pentru oameni. Sfantul Ioan Gura de Aur a rostit cuvinte cutremuratoare in acest sens: "Nu cred ca sunt multi preotii care se mantuiesc, ci mult mai multi aceia care pier, pentru ca lucrul acesta cere un suflet cu totul maret".

Intr-o lume in care sunt slujitori care nu mai tin seama de vocatia lor si persoane care nu implinesc cuvintele duhovnicilor, niste asa zisi ucenici, psihologul ca si psihiatrul pot prin tratamentele pe care le administreaza sa-l ajute pe om sa se echilibreze, sa reuseasca sa vada diferit viata. Dar asta nu inseamna ca prin acele tratamente omul va inainta si duhovniceste. Psihologul trateaza lucrurile doar din punct de vedere psihic. Astfel, Arhim. Simeon Kraiopoulos afirma ca "Una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste".

Nu neg lucrarea psihologilor, dar afirm ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Asadar, nu in judecata unor preoti trebuie sa ramanem, ci in rugaciune. Sa ne rugam pentru luminarea duhovnicilor nostri ca sa fim luminati.
Iar daca nu avem un calauzitor duhovnicesc care sa ne vindece sufleteste, sa rostim rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: "Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu care Te-ai pogorat pe pamant, tocmai ca sa inviezi pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada, Tu, Lumina cea adevarata, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, atat pe cat este cu putinta omului, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si implinind voia Ta in a lui, bine sa-Ti plac Tie, singurul Dumnezeu si sa ma invrednicesc si eu pacatosul de imparatia Ta".

Adrian Cocosila

[cristiboss56]

Mostenim pacatele parintilor?

Mareste imaginea.
Noi, ca urmasi ai lui Adam, mostenim o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Precizam ca din cauza despartirii omului de Dumnezeu, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.
Nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.
Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca Dumnezeu sa daruiasca fiecarui om, in mod separat, o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.
Am facut aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?
Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.
Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”
Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.
Adrian Cocosila

[cristiboss56]

Suparam atat pe cel apropiat, cat si pe cel indepartat. Si nu doar ca suparam, dar ne si despartim de ei in suparare. Si mai grav este ca uneori chiar asta cautam din intalnirile cu ei.

Si daca am reusit sa-i suparam, nu plecam de langa ei linistiti. Dimpotriva, plecam tulburati. Pierdem din vedere ca daca ne aflam in relatie de pace cu unii, iar cu altii suntem in cearta, nu avem nici un folos. Nu intamplator Mantuitorul ne cere sa nu aducem darul la altar, decat atunci cand suntem in pace cu toti. De ce? Pentru ca Domnul nu poate locui intr-o inima care bate si pentru a supara.

Trebuie sa ne vedem asa cum a vrut si doreste Dumnezeu sa fim: dupa chipul si asemanarea Sa. Iar a fi asemeni lui Dumnezeu inseamna a nu supara si a fi suparat. Nicio persoana din Sfanta Treime nu supara sau nu traieste in suparare fata de celelalte. Asadar, a supara pe cineva inseamna a face un lucru contrar firii, caci prin acest act nu ajungem la asemanarea cu Dumnezeu.

Sunt persoane care inainte de a se desparti de cineva, isi cereau iertare daca prin cuvantul lor sau gesturile lor au adus suparare. A nu fi in pace cu cineva, le aducea suferinta. Iar faptul ca sunt persoane lipsite de suferinta atunci cand supara, inseamna ca firea le este atat de afectata incat nu mai simt nimic.

Sa ne oprim din a supara pe cineva. Sa cerem neincetat ajutorul lui Dumnezeu pentru vindecarea de acest pacat. Sa ne lepadam de noi insine caci acesta este motivul principal pentru care suparam.

Sa nu cautam sa facem din a supara un program de viata. Trebuie sa ne oprim din a face din toxina un medicament zilnic. Iar daca nu am suparat, dar am retinut pe cei care au facut acest lucru, sa stergem cat mai repede din mintea noastra acest lucru, caci aceasta tinere de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste. Nu e cazul sa ne temem de recunoasterea caderilor, ci dimpotriva, de nerecunoasterea si repetarea lor.

Adrian Cocosila

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/

În prealabil postat de cristiboss56

Mostenim pacatele parintilor?

Mareste imaginea.
Noi, ca urmasi ai lui Adam, mostenim o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Precizam ca din cauza despartirii omului de Dumnezeu, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.
Nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.
Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca Dumnezeu sa daruiasca fiecarui om, in mod separat, o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.
Am facut aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?
Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.
Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”
Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.
Adrian Cocosila

Cuvantul acesta imi place foarte mult. Printre altele pentru ca, intamplator sau nu, la fel e si crezul profesiei mele, asa cum o cunosc si cum am practicat-o pana azi. Am luptat mult candva cu oameni care, nu stiu prin ce imprejurare a vietii, ajungeau sa vorbeasca si cu mine (cum de am indraznit atata vreme sa raman pe loc si sa nu fug, nu stiu... probabil inconstienta, orbirea m-or fi tintuit... acum nu mai voiesc s-o fac, de-o vreme) dupa ce trecusera prin nenorociri mari si aflasera ca sunt condamnati pentru pacatele parintilor lor etc. Un anumit curent din Biserica, unul rece de la Marea Nordului (desi ceva imi spune ca in apa aceea sunt si niste stropi de mare moarta), le taiase orice urma de demnitate personala si ii impovarase cu munti de vinovatie. Iar oamenii vroiau, fireste as spune, adica sub inriurirea unor astfel de forte deznadajduitoare, sa se sinucida... Pentru ca fiinta umana e foarte fragila, de fapt, in unele imprejurari. Pe cat de puternica in altele, pe atat de delicata uneori, reactionind catastrofal chiar la stimuli considerati minori de cel din afara...

E o postare foarte realista, as zice. Experienta contactului cu oamenii care sufera, arata ca o astfel de abordare, in acest duh al Bisericii, e datatoare de puteri noi, de nadejde, de incredere in milostivirea lui Dumnezeu si in capacitatea personala de a trai omeneste. Sensul vietii personale prinde din nou radacini, mugurii sperantei inverzesc, primavara sufletului readuce pe cerul mintii Soarele nostru Dumnezeiesc, pe Hristos Domnul. (Care lucreaza dealtfel, El Insusi, dezghetul inimilor noastre, gonind nalucile si toate fricile ascunse...)

Nimic nu poate face omul fara Dumnezeu. Dar pentru a fi incredintat de aceasta, omul are nevoie de alti oameni care sa marturiseasca cum au depasit iluzia bolnavicioasa a pacatului mostenit de la parinti si alti stramosi.

Fiecare poate sa-si lucreze mantuirea. Dumnezeu nici nu ne-ar fi adus pe lume daca am fi fost deja striviti de pacatele parintilor si mosilor nostri. Dumnezeul nostru e Bun. Si Multindurat. Si Puternic!
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

În prealabil postat de cristiboss56

Duhovnicul sau psihologul

Din cauza faptului ca avem si preoti care nu pastreaza vrednicia darului preotiei in toata vremea, avem parte si de duhovnici care nu vindeca. A vindeca bolile oamenilor este un har pe care Dumnezeu il da numai celui care pune darul primit in lucrare. Misiunea preotului nu este in principal aceea de a administra Sfintele Taine, ci de a fi mai intai el insusi sfintit de ele. Sfintit, va cunoaste toate metodele si remediile pentru tamaduirea de toata tulburarea launtrica.

Psihologul apare dupa parerea mea, ca un pogoramant al lui Dumnezeu intr-o lume in care avem parte de duhovnici care au uitat de lucrarea lor. Parintele Rafail Noica marturisea ca preotul este dator nu numai sa inlocuiasca psihologul, ci sa depaseasca tot ceea ce face psihologul pentru oameni. Sfantul Ioan Gura de Aur a rostit cuvinte cutremuratoare in acest sens: "Nu cred ca sunt multi preotii care se mantuiesc, ci mult mai multi aceia care pier, pentru ca lucrul acesta cere un suflet cu totul maret".

Intr-o lume in care sunt slujitori care nu mai tin seama de vocatia lor si persoane care nu implinesc cuvintele duhovnicilor, niste asa zisi ucenici, psihologul ca si psihiatrul pot prin tratamentele pe care le administreaza sa-l ajute pe om sa se echilibreze, sa reuseasca sa vada diferit viata. Dar asta nu inseamna ca prin acele tratamente omul va inainta si duhovniceste. Psihologul trateaza lucrurile doar din punct de vedere psihic. Astfel, Arhim. Simeon Kraiopoulos afirma ca "Una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste".

Nu neg lucrarea psihologilor, dar afirm ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Asadar, nu in judecata unor preoti trebuie sa ramanem, ci in rugaciune. Sa ne rugam pentru luminarea duhovnicilor nostri ca sa fim luminati.
Iar daca nu avem un calauzitor duhovnicesc care sa ne vindece sufleteste, sa rostim rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: "Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu care Te-ai pogorat pe pamant, tocmai ca sa inviezi pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada, Tu, Lumina cea adevarata, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, atat pe cat este cu putinta omului, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si implinind voia Ta in a lui, bine sa-Ti plac Tie, singurul Dumnezeu si sa ma invrednicesc si eu pacatosul de imparatia Ta".

Adrian Cocosila

Cred ca Adrian Cocosila se insala cand sustine, in finalul articolului, ca duhovnicul poate inlocui lucrarea psihologului. S-a hazardat in mod amatorist sa vorbeasca despre ceea ce nu stim daca (si nu credem ca) a practicat. Nu stiu cata analiza personala a facut Adrian Cocosila, cate si-a descoperit despre sine dupa draperia onorabila dinlauntrul mintii, cate studii avansaste in psihologie detine, cate date concrete, cata experienta personala are ca psiholog. Dar stiu ca s-a hazardat mult cand a tras si a lansat in public aceasta concluzie.
Prin autoritatea pe care autorul o detine pe site, prin impactul pe care un astfel de articol il are asupra oamenilor, asupra unui numar mare de oameni, consider ca s-a facut un deserviciu psihologiei (a cata oara in aceasta tara?) si implicit oamenilor care au mare nevoie de ajutorul de neegalat al unui psiholog.
Oare autorul articolului, vorbind ca un exponent al Bisericii, a cantarit bine consecintele actiunii sale?
Oare in sufletul si asa de zbuciumat al oamenilor acest articol aduce roadele pacii si increderii?
Oare cei care au probleme din sfera: identitate personala, imagine de sine, conduite adictive, tulburari compulsive, dificultati de integrare sociala, abilitati cognitive si relationale slab dezvoltate, tulburari de dezvoltare a personalitatii, orientare vocationala, pregatirea psihologica pentru competitii (inclusiv examene scolare), autoreglare in situatii de stres si alte situatii limita, resocializare dupa evenimente traumatice si tulburari psihice majore din sfera psihozelor, etc. etc., oare acesti oameni vor fi primit un sfat bun de la autorul articolului? Eu cred ca nu. Nu au primit decat o dezinformare si un contraserviciu.
Eu am convingerea ca duhovnicul nu poate sa inlocuiasca lucrarea psihologului. nu are nici in clin nici in maneca, oricat ar parea ca are. Ba chiar e foarte grav, dupa cunostintele mele, ca multi incearca sa inlocuiasca lucrarea psihologului, a doctorului, a geografului, a strungarului, a electricianului etc., pe motiv de induhovnicire.
Mare confuzie...
Problema e mult mai delicata si complexa, precum arata si studiile publicate chiar in Biserica in ultimii ani.
Eu cred ca duhovnicul nu poate si nici nu trebuie sa incerce sa inlocuiasca sau sa suplineasca lucrarea psihologului, ci sa isi vada de cele duhovnicesti, de care noi pacatosii avem atat de multa nevoie.
Sa invete (ce bine si folositor ar fi!), sa invete duhovnicii sa colaboreze cu semenii, inclusiv cu psihologii, precum colaboreaza ei deja cu soferul, cu croitorul, cu cizmarul, cu dentistul, cu doctorul de la sala de nasteri, cu groparul si cu clopotarul. Altminteri vor fi impovarati foarte, sa conduca ei masini, sa nasca ei prunci, sa repare ei sandale si sa traga singuri clopotele. Oare la acestea i-a pus Dumnezeu? Si de cele duhovnicesti cand vor mai avea, oare, vreme?... Nu vor mai avea. Si atunci, in timp ce ei vor lipsi de la lucru, vor veni cei din alte confesiuni si rataciri, ca sa ne invete cum e cu credinta si Biserica. Si gata, ne-am dus pe copca. Nu stiu de ce se tot impiedica mereu unii teologi de amarata asta de psihologie. Toti lovesc in ea: si Ceusescu a lovit-o, si Biserica, uneori si politicienii contemporani. Aproape ca m-apuca lehamitea... Sa fiu iertat. La cate lucruri bune a scris si lansat Adrian Cocosila, sunt tare suparat ca a zis-o pe asta... In fine, sa ma ierte ca l-am atentionat si i-am criticat opinia. Din pacate glasul celor care se ridica impotriva psihologiei este mult mai puternic decat s-a auzit aici. Daca ar cunoaste insa deserviciile concrete pe care le fac oamenilor prin aceste interventii straine de realitate, poate ca unii dintre ei, anume cei bineintentionati in fond, si care au dragoste de oameni in Hristos, ar regreta greseala facuta si ar repara-o cumva. BUnul Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Eu ma numar printre psihologii care indruma, fara vreo exceptie, pe toti cei cu care lucrez, inclusiv pe elevii din invatamantul public, la Biserica. Sunt un slujitor al Bisericii si, de pe pozitia profesiei mele, folosesc prilejul sa aduc Biserica, numele Domnului si al Sfintilor Sai, in sufletul oamenilor. La fel am procedat si in familia mea, cu consecinte uneori dramatice, as spune tragice. Nu ma joc cu vorbele. Lucrurile stau exact asa, fara sa ofer insa detalii.
Nu de putine ori, am lucrat cu oameni care se aflau in situatii existentiale pe care nimeni nu ar vrea sa le traverseze. Cu acestia, dupa ce mi-am facut portia mea de treaba (intrucat psihologul lucreaza intre anumite limite deontologice), am continuat, in virtutea credintei mele si a experientei de viata, sa arat clientilor mei ce avantaje inegalabile le va aduce apropierea de Biserica, de Dumnezeu. In multe chipuri am lucrat aceasta. Am mers eu insumi la Biserica cu uniii dintre clientii mei. Le-am facut eu primele lectii de cateheza crestina. I-am sustinut cand traversau perioade de neincredere, cand accentuau anomaliile din Biserica (acolo unde se intampla anomalii), i-am indemnat la rugaciune, la post, la studiul Scripturii si al altor carti duhovnicesti, ziditoare de suflet. Si multi au intrat in Biserica, astfel si chiar aici pe forum am reusit sa fac unele modeste servicii unora dintre cei care m-au contactat pe privat pentru servicii de psihologie. Nu i-am putut primi in relatia terapeutica, deoarece eu nu mai lucrez, din motive personale. Insa i-am incurajat cu toata puterea sa reia legatura cu duhovnicii, sa cada la Hristos.
La randul lor, unii duhovnici pe care ii cunosc, mi-au cerut opinia in probleme de psihologie si i-au trimis pe unii dintre cei pastoriti catre mine. Am refuzat, din motivul precizat deja, insa am rugat pe duhovnici sa ii trimita catre alte servicii de specialitate.
Exista deci duhovnici, pe care eu ii cunosc ca oameni ai lui Hristos iar nu ca "duhovnici neadevarati", cu suficienta smerenie incat sa isi vada limitele si sa inteleaga ca anumite parti ale vietii oamenilor beneficiaza de rodnicie in relatie cu anumite profesii, printre care se numara si psihologia. Aceasta disciplina este o slujitoare a Bisericii si a omului. Singura problema poate fi atunci cand unul sau altul dintre psihologi isi ies din cadrele deontologice ale profesiei si, uitind de sine, incep lucrarea draceasca a subminarii Bisericii si Teologiei. Insa acestia sunt peste tot in lume, in orice domeniu profesional, iar nu exclusiv in psihologie. Problema nu este profesia, ci omul care o practica.

[Ekaterina]

În prealabil postat de ioan cezar

Cred ca Adrian Cocosila se insala cand sustine, in finalul articolului, ca duhovnicul poate inlocui lucrarea psihologului.

Din articol eu am inteles ca autorul nu neaga importanta psihologilor, doar ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Din start problema se prezinta intr-o alta lumina. Autorul articolului nu ii desfiinteaza pe psihologi ci le recunoaste meritele.

Sa nu ma intelegeti gresit, nu intentionez sa va contrazic, dar eu am inteles putin diferit articolul. Ideea centrala din punctul meu de vedere este aceea ca omul zilelor noastre incearca sa-l inlocuiasca pe duhovnic cu psihologul, nu mai intelege taina Spovedaniei, o subestimeaza, o dispretuieste, nu-i mai cunoaste valoarea, considera ca tot ce este de rezolvat se poate indrepta doar la psiholog.

Duhovnicul lucreaza cu omul, cu sufletul lui, psihologul lucreaza tot cu omul, gresesc daca spun ca tot cu sufletul lui? Va intreb deoarece nu stiu ce sa mai inteleg prin psihologia contemporana. Am toata stima pentru dumneavoastra ca incercati din prisma acestei profesii sa ii indreptati pe oameni spre Biserica, insa foarte rar se gasesc psihologi cu conceptii crestine. Ma intreb cum privesc ei omul, cum il ajuta daca ii neaga sufletul?

[Tomita]

Depinde poate si de parintele duhovnic.
Eu m-am spovedit la un parinte care venea cam rar in Bucuresti si era coada la el...
Sunt si psihologi cu conceptii crestine (chiar am citit un articol de curand cu un interviu cu un psiholog clinician care mi-a placut)..asta daca si parintele duhovnic este de acord sau recomanda.
Personal cred ca parte din consilierea psihologica ar trebui sa o dea parintele duhovnic...daca aceasta parte este suficienta pentru efecte in limite rezonabile de timp nu vad de ce ar mai fi nevoie si de un psiholog...
De medic psihiatru nu stiu ce sa zic...am auzit ca daca intri in evidenta psihiatriei si ti se face rau si nu stiu doctorii ce ai te interneaza la nebuni...poate este exagerare (asa n-ar mai ajunge nimeni la psihiatru)...poate depinde de situatie...nu sunt prea avizata sa am o parere la acest subiect.