Habotnicia (crestin ortodoxa)

[Eugen7]

"[...]aceasta ultima categorie sunt: habotnicii.

Dar si acestia sunt de mai multe feluri: habotnici luminati si duhovnicesti, care sunt acei crestini cu o ravna duhovniceasca mai mare decat majoritatea credinciosilor, care se manifesta sincer, senin si iubitor fata de Dumnezeu si fata de oameni si mai sunt si habotnicii intunecati, care au o ravnire amara caracterizata prin crispare in atitudine, incrancenare in sustinerea principiilor, lipsa a seninatatii, a zambetului prietenos, a dragostei si a bunavointei.

Acestia din urma sunt foarte scrupulosi, plini de zel, in apararea sau sustinerea unor principii, insa aceasta stare a lor nu este o manifestarea a discernamantului sau a intelepciunii. De fapt, acestia isi manifesta virtutile intr-un mod patimas.

Habotnicii sunt extremistii credintei, aripa radicala, insa radicalismul vietii lor este o apologie a formelor, a ritualismului, a tipicarelii, a randuielilor exterioare neasimilitate in metabolismul propriu, fiind de cele mai multe ori virtuosi la suprafata, iar in adancime avand multe intunecimi, un fel de "personalitati" cu virtuti multe la vedere si cu patimi ascunse.

Asadar, habotnicia este o forma de fanatism religios, de crestinism primitiv, barbar, de sabie scoasa din teaca, care poate mai degraba rani pe purtatorul ei, decat apara.

Domnul pacii, Parintele veacului ce va sa fie, Dumnezeul iubirii ne-a invatat ca, a fi crestin inseamna sa fii senin, zambitor, iubitor, iertator, presupune trairea senina, relaxata a virtutilor, nicidecum nu se poate caracteriza printr-o habotnicie a virtutilor, prin incrancenare si mortificare ori pri asceza negativa.

Habotnicii lupta permanent impotriva pacatelor si nu pentru dobandirea virtutilor. Ii obsedeaza gandul de a nu gresi ei sau altii, ravna aceasta a lor ii transforma deseori in judecatori, nu avocati.

Crestinii care au o ravna mai mare nu i-as numi nici macar habotnici luminati, ci ostenitori, nevoitori ai credintei. Aceasta nevointa a lor este necesar sa - l aiba in vedere si pe aproapele. Daca este doar o preocupare pentru sine, fie si pentru desavarsirea sa, nu prea seamana a crestinism, a Evanghelie aceasta atitudine."
Autor: Pr. Alin-Cristian Preotu
http://www.crestinortodox.ro/editori...at-136950.html

Este de prisos sa adaug ca sunt in asentimentul autorului.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

[Florin-Ionut]

Salut Eugen,

Mai bine ar fi dacă nu ai îngroşa literele pe porţiuni mari de text. Este dificil de citit pe fondul alb.

[catalin2]

Parintele se refera la habotnici in intelesul de pietism combinat cu mandrie, indreptatire. Si fariseii din trecut se puteu incadra aici. Pe de alta parte nici nu putem sa judecam ala e habotnic, al nu e, cum spune si parintele, doar bunul Dumnezeu vede in inima omului, noi putem judeca doar dupa aparente. Si oricum tot judecata se va chema.
Trebuie atras atentia ca exista si o interpretare gresita a termenului, adusa de ecumensim. Acestia includ dogma la habotnicism, de fapt aceasta fiind o prostie a protestantismului liberal adusa prin ecumenism.

[Tartaruga]

În prealabil postat de Eugen7

"[...]aceasta ultima categorie sunt: habotnicii.

Dar si acestia sunt de mai multe feluri: habotnici luminati si duhovnicesti, care sunt acei crestini cu o ravna duhovniceasca mai mare decat majoritatea credinciosilor, care se manifesta sincer, senin si iubitor fata de Dumnezeu si fata de oameni si mai sunt si habotnicii intunecati, care au o ravnire amara caracterizata prin crispare in atitudine, incrancenare in sustinerea principiilor, lipsa a seninatatii, a zambetului prietenos, a dragostei si a bunavointei.

Acestia din urma sunt foarte scrupulosi, plini de zel, in apararea sau sustinerea unor principii, insa aceasta stare a lor nu este o manifestarea a discernamantului sau a intelepciunii. De fapt, acestia isi manifesta virtutile intr-un mod patimas.

Habotnicii sunt extremistii credintei, aripa radicala, insa radicalismul vietii lor este o apologie a formelor, a ritualismului, a tipicarelii, a randuielilor exterioare neasimilitate in metabolismul propriu, fiind de cele mai multe ori virtuosi la suprafata, iar in adancime avand multe intunecimi, un fel de "personalitati" cu virtuti multe la vedere si cu patimi ascunse.

Asadar, habotnicia este o forma de fanatism religios, de crestinism primitiv, barbar, de sabie scoasa din teaca, care poate mai degraba rani pe purtatorul ei, decat apara.

Domnul pacii, Parintele veacului ce va sa fie, Dumnezeul iubirii ne-a invatat ca, a fi crestin inseamna sa fii senin, zambitor, iubitor, iertator, presupune trairea senina, relaxata a virtutilor, nicidecum nu se poate caracteriza printr-o habotnicie a virtutilor, prin incrancenare si mortificare ori pri asceza negativa.

Habotnicii lupta permanent impotriva pacatelor si nu pentru dobandirea virtutilor. Ii obsedeaza gandul de a nu gresi ei sau altii, ravna aceasta a lor ii transforma deseori in judecatori, nu avocati.

Crestinii care au o ravna mai mare nu i-as numi nici macar habotnici luminati, ci ostenitori, nevoitori ai credintei. Aceasta nevointa a lor este necesar sa - l aiba in vedere si pe aproapele. Daca este doar o preocupare pentru sine, fie si pentru desavarsirea sa, nu prea seamana a crestinism, a Evanghelie aceasta atitudine."
Autor: Pr. Alin-Cristian Preotu
http://www.crestinortodox.ro/editori...at-136950.html

Este de prisos sa adaug ca sunt in asentimentul autorului.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Si eu sunt in asentimentul autorului.

Acum, interesant ar fi de inteles si cauzele, de ce unii sunt in a doua categorie in loc sa fie in prima? Voi v-ati simtit vreodata in a doua categorie? Eu da, de multe ori, si mi-am dat seama de fiecare data, si doar faptul ca am inceput sa simt iubirea si purtarea de grija a lui Dumnezeu in viata mea m-a ajutat sa incep sa ma schimb.

[Mihnea Dragomir]

Habotnicia (bigotismul) este, în esenţă, o "deviere de dreapta" care cuprinde, cred eu, următoarele trăsături:

-habotnicul, asemănându-se în această privinţă fariseului, atribuie supremaţie formei credinţei asupra fondului credinţei. În realitate, cele două sunt egale ca importanţă, dar prima decurge din a doua şi nu invers. Aşa cum morala decurge din dogmă şi nu invers.

-habotnicul este un miop care "nu vede pădurea din cauza copacilor". Spre exemplu, Eminescu a fost un păcătos care scria scrisori de dragoste unei femei căsătorite. Nu contează că a scris şi nemuritoare rugăciuni, nu contează ce a făcut pentru Biserica Ortodoxă, nici pentru românitate, nu contează că a înfierat apucăturile liberale ale vremii lui în peste 10 volume de publicistică.

-habotnicul nu distinge între legile care vin direct de la Cristos şi legile care vin, tot de la Cristos, prin intermediul Bisericii. Pe ultimele le consideră la fel de neschimbătoare ca pe primele. Habotnicul e convins că au greşit calendarul, dând o dezlegare acolo unde nu era până acum. Habotnicul ortodox este un personaj "mai ortodox decât patriarhul", ca să zic aşa.

-habotnicul uită că Dumnezeu operează, în covârşitoare majoritate a cazurilor, prin oameni şi cu mijloace naturale. El este înclinat ca, din excepţional, să facă normă.

-habotnicul este un maximalist moral, tot aşa cum deviantul de stânga este un minimalist moral. Spre exemplu, pentru primul toate păcatele sunt păcate mari, teologice, strigătoare la Cer. Şi invers, pentru al doilea toate păcatele sunt lesne iertătoare, sau nici nu sunt păcate, după cum, dialectic, explică.

Şi totuşi, habotnicii merită şi câteva cuvinte în apărarea lor.
Mai întâi, trebuie spus că daimonii de dreapta, între care se numără cel al habotniciei îi atacă, cu precădere, pe cei care deja se află într-o anumită etapă a urcuşului spiritual. Faţă de începătorul în credinţă, Sărsăilă aplica tactica disimulării: nu există Dumnezeu, nu există nici măcar el, Sărsăilă. Dar, dacă respectivul încearcă să-i scape printre gheare primind în inima lui convingerea supranaturală că Dumnezeu există, atunci Sărsăilă schimbă imediat placa: Dumnezeu există, dar e un personaj care măsoară credinţa cu metrul şi practică regula de trei simplă: ai postit trei săptămâni, care va să zică eşti de trei ori mai merituos decât unul care a postit o săptămână.

Pe urmă, habotnicul nu îşi riscă mântuirea în măsura în care şi-o riscă relativistul. Habotnicul are automatismele lui, care într-o anumită măsură îl apără de cădere. Dacă, la lăsata secului, eu fierb vasele în care am gătit carne şi le mai spăl apoi cu leşie, greşesc mai puţin decât cel care sfârâie cârnaţi la tigaie în post. Şi sunt şi expus mai puţin.

[Tartaruga]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Habotnicia (bigotismul) este, în esenţă, o "deviere de dreapta" care cuprinde, cred eu, următoarele trăsături:

-habotnicul, asemănându-se în această privinţă fariseului, atribuie supremaţie formei credinţei asupra fondului credinţei. În realitate, cele două sunt egale ca importanţă, dar prima decurge din a doua şi nu invers. Aşa cum morala decurge din dogmă şi nu invers.

-habotnicul este un miop care "nu vede pădurea din cauza copacilor". Spre exemplu, Eminescu a fost un păcătos care scria scrisori de dragoste unei femei căsătorite. Nu contează că a scris şi nemuritoare rugăciuni, nu contează ce a făcut pentru Biserica Ortodoxă, nici pentru românitate, nu contează că a înfierat apucăturile liberale ale vremii lui în peste 10 volume de publicistică.

-habotnicul nu distinge între legile care vin direct de la Cristos şi legile care vin, tot de la Cristos, prin intermediul Bisericii. Pe ultimele le consideră la fel de neschimbătoare ca pe primele. Habotnicul e convins că au greşit calendarul, dând o dezlegare acolo unde nu era până acum. Habotnicul ortodox este un personaj "mai ortodox decât patriarhul", ca să zic aşa.

-habotnicul uită că Dumnezeu operează, în covârşitoare majoritate a cazurilor, prin oameni şi cu mijloace naturale. El este înclinat ca, din excepţional, să facă normă.

-habotnicul este un maximalist moral, tot aşa cum deviantul de stânga este un minimalist moral. Spre exemplu, pentru primul toate păcatele sunt păcate mari, teologice, strigătoare la Cer. Şi invers, pentru al doilea toate păcatele sunt lesne iertătoare, sau nici nu sunt păcate, după cum, dialectic, explică.

In aceasta fraza m-am recunoscut:

"-habotnicul este un maximalist [...] toate păcatele sunt păcate mari, teologice, strigătoare la Cer."

Asa era pentru mine, toate pacatele erau foarte mari, nu existau pacate mici. Ca atare mi-L imaginam mereu pe Dumnezeu suparat pe mine, pentru ca nu puteam fi perfecta. De unde si lupta pentru perfectiune cu agravarea habotniciei. Doar in momentul in care am inceput sa simt iubirea calda a lui Dumnezeu in ciuda imperfectiunilor mele, am inceput sa ma linistesc incetul cu incetuuuul...

[Eugen7]

În prealabil postat de Tartaruga

Asa era pentru mine, toate pacatele erau foarte mari, nu existau pacate mici.

Conform filocaliei pacatele sunt pe categorii.

Păcatele de moarte sunt împărţite în 3 categorii:
• Păcate capitale;
• Păcate strigătoare la cer;
• Păcate împotriva Duhului Sfânt.

a) 7 pacate capitale, corespunzatoare celor 7(8) duhuri demonice: lacomie, desfranare, avaritie, manie, invidie, tristete, slava desarta, mandrie.
Desigur ca exista si combinatii derivate din acestea: minciuna, viclenia...

b) Păcatele strigătoare la cer sunt cele împotriva ordinii lumii, împotriva darurilor lui Dumnezeu:
• Uciderea;
• Păcatele împotriva părinţilor;
• Asuprirea persoanelor care au o situaţie mai precară (ex.: văduvele şi orfanii, persoanele cu dizabilităţi, copiii);
• Neplata lucrătorilor;
• Păcatele de natură sexuală (avort, nenaturale – ex.: homosexualitate; împiedicarea zămislirii prin mijloace sterile)

c) Apoi sunt pacatele impotriva Dhului Sfant: negarea adevarului dovedit. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt în legătură cu virtuţile teologice (credinţa, nădejdea, dragostea), şi e vorba de căderi de la ele.

Gravitatea pacatului nu este data de sensul juridic (ofensa adusa lui Dumnezeu, asa cum este in teologia romano-catolica si cea protestanta) ci de sensul bolnavicios... de efectele nocive asupra omului: trup si suflet. Cu cat pacatul este mai greu cu atat omul este ologit (dezumanizat) mai tare si nu mai poate alerga la Hristos sa fie iertat si tamaduit. Sunt cazuri cand este nevoie se fie dus pe targa pomelnicelor de catre altii la Sfanta Liturghie, la Hristos Iisus...

Conform filocaliei, Hristos Iisus cu aceeasi lucrare iarta si vindeca atat cele mai mici pacate si boli cat si cele mai mari pacate si boli. Totul depinde numai de smerenia si de pocainta noastra. Omul se poate pocai, sfinti, mantui, hristifica, de sera pana dimineata... (vezi talharul de pe cruce).

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

[sophia]

Cineva spunea mai sus ca habotnicii in fond nu gresesc cu nimic.

Ba da, as spune eu.
Pacatul lor, si amintiti-va aici de pilda cu fariseul, este mandria "ia uite cate fac eu si ce bun crestin si aia nu fac nimic si ce rai crestini sunt).
Si asa vine al doilea pacat: judecarea aproapelui (in locul lui Dumnezeu).
"Tu nu esti crestin bun, pentru ca nu faci aia si aia si uite eu pe toate le fac".

Lui Dumnezeu nu-i plac extremele, nici macar asta, a habotniciei sa-i spunem pozitive. Tot pilda fariseului de ex. arata asta, dar si alte scrieri.
Daca o faci numai pentru tine, in coltul tau, este bine. Dar sa nu dai in pacatele amintite mai sus si...mai ales sa nu uiti sa iubesti si sa ajuti aproapele.

Pentru ca am senzatia ca habotnicia, fie ea si in sens pozitiv (de si nu pot sa inteleg eu cum vine asta exagerare buna), este legata mai mult de dogme.
Acestia nu exagereaza in a iubi pe aproape, in a face bine, a se implica social, ci numai in a respecta dogmele.

Aici este o problema zic eu.
Pentru Dumnezeu conteaza cel mai mult se pare dragostea de aproape. Ca stii sau nu ce scrie acolo, sau acolo sau regula aia sau aia, ca mananci sau nu, fii bun om si fa bine celui de langa tine.
Asta spune El peste tot.

Mai scrie ceva in Apostol ( "cel ca mananca sa nu judece si cel ce nu mananca sa nu judece si etc....numai Dumnezeu ii stie pe ei...")

Dar daca faci asta si asta si asta mie imi faci : hranit, ingrijit bolnav, imbracat, vizitat in inchisori, etc.

Asta cere EL.

[Tartaruga]

În prealabil postat de Eugen7

Conform filocaliei pacatele sunt pe categorii.

Păcatele de moarte sunt împărţite în 3 categorii:
 Păcate capitale;
 Păcate strigătoare la cer;
 Păcate împotriva Duhului Sfânt.

a) 7 pacate capitale, corespunzatoare celor 7(8) duhuri demonice: lacomie, desfranare, avaritie, manie, invidie, tristete, slava desarta, mandrie.
Desigur ca exista si combinatii derivate din acestea: minciuna, viclenia...

b) Păcatele strigătoare la cer sunt cele împotriva ordinii lumii, împotriva darurilor lui Dumnezeu:
 Uciderea;
 Păcatele împotriva părinţilor;
 Asuprirea persoanelor care au o situaţie mai precară (ex.: văduvele şi orfanii, persoanele cu dizabilităţi, copiii);
 Neplata lucrătorilor;
 Păcatele de natură sexuală (avort, nenaturale – ex.: homosexualitate; împiedicarea zămislirii prin mijloace sterile)

c) Apoi sunt pacatele impotriva Dhului Sfant: negarea adevarului dovedit. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt în legătură cu virtuţile teologice (credinţa, nădejdea, dragostea), şi e vorba de căderi de la ele.

Gravitatea pacatului nu este data de sensul juridic (ofensa adusa lui Dumnezeu, asa cum este in teologia romano-catolica si cea protestanta) ci de sensul bolnavicios... de efectele nocive asupra omului: trup si suflet. Cu cat pacatul este mai greu cu atat omul este ologit (dezumanizat) mai tare si nu mai poate alerga la Hristos sa fie iertat si tamaduit. Sunt cazuri cand este nevoie se fie dus pe targa pomelnicelor de catre altii la Sfanta Liturghie, la Hristos Iisus...

Conform filocaliei, Hristos Iisus cu aceeasi lucrare iarta si vindeca atat cele mai mici pacate si boli cat si cele mai mari pacate si boli. Totul depinde numai de smerenia si de pocainta noastra. Omul se poate pocai, sfinti, mantui, hristifica, de sera pana dimineata... (vezi talharul de pe cruce).

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Multumesc Eugen pentru aceasta detaliere.
Citisem la un moment dat (dar nu mai tin minte unde) ca pacatul cel mai mare pentru un om este acela in care cade el mereu si ca de aceea nu exista de fapt pacate mici.
Nu am reusit nici acum sa inteleg ce doriti sa exprimati prin "juridic" in cazul catolicilor si protestantilor, dar ideea este aceeasi: Domnul Iisus nu da iertarea pe tava, si exact aceasta idee ma stresa foarte mult, era ca si cum Domnul ar fi fost mai putin milostiv decat o multime de oameni pe care ii cunosc si care iarta foarte usor. Si de aici incolo stress-ul si nelinistile. Eu am fost invatata de mama (atee la vremea respectiva si eu idem) sa nu apuna soarele peste suparari ci sa iert mereu si sa dorm apoi linistita. Si asa am facut. De aceea faptul de a deveni credincioasa mi-a adus multa tristete vazand ca Dumnezeu, cel atat de mult milostiv si mult rabdator, iarta mai greu decat o fiinta umana. Mi-a luat foarte mult timp sa trec peste aceasta habotnicie inoculata mie si sa inteleg ca nu-i adevarat, Dumnezeu iarta mult mai usor ca oamenii, doar ca unii oamenii inca nu au inteles exact din cauza habotniciei. Frica de greaua iertare a lui Dumnezeu ii fac sa nu Il mai simta cu adevarat pe Dumnezeu...

[Heurtebise]

În prealabil postat de Eugen7

Conform filocaliei pacatele sunt pe categorii.

Păcatele de moarte sunt împărţite în 3 categorii:
 Păcate capitale;
 Păcate strigătoare la cer;
 Păcate împotriva Duhului Sfânt.

a) 7 pacate capitale, corespunzatoare celor 7(8) duhuri demonice: lacomie, desfranare, avaritie, manie, invidie, tristete, slava desarta, mandrie.
Desigur ca exista si combinatii derivate din acestea: minciuna, viclenia...

b) Păcatele strigătoare la cer sunt cele împotriva ordinii lumii, împotriva darurilor lui Dumnezeu:
 Uciderea;
 Păcatele împotriva părinţilor;
 Asuprirea persoanelor care au o situaţie mai precară (ex.: văduvele şi orfanii, persoanele cu dizabilităţi, copiii);
 Neplata lucrătorilor;
 Păcatele de natură sexuală (avort, nenaturale – ex.: homosexualitate; împiedicarea zămislirii prin mijloace sterile)

c) Apoi sunt pacatele impotriva Dhului Sfant: negarea adevarului dovedit. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt în legătură cu virtuţile teologice (credinţa, nădejdea, dragostea), şi e vorba de căderi de la ele.

Gravitatea pacatului nu este data de sensul juridic (ofensa adusa lui Dumnezeu, asa cum este in teologia romano-catolica si cea protestanta) ci de sensul bolnavicios... de efectele nocive asupra omului: trup si suflet. Cu cat pacatul este mai greu cu atat omul este ologit (dezumanizat) mai tare si nu mai poate alerga la Hristos sa fie iertat si tamaduit. Sunt cazuri cand este nevoie se fie dus pe targa pomelnicelor de catre altii la Sfanta Liturghie, la Hristos Iisus...

Conform filocaliei, Hristos Iisus cu aceeasi lucrare iarta si vindeca atat cele mai mici pacate si boli cat si cele mai mari pacate si boli. Totul depinde numai de smerenia si de pocainta noastra. Omul se poate pocai, sfinti, mantui, hristifica, de sera pana dimineata... (vezi talharul de pe cruce).

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Un mic adaos la pacatele de la punctul a) (pacatele capitale): ati uitat de trandavie.