Îmi pasă...

[florin.oltean75]

Sfanta nepasare

Din punctul meu de vedere, "Sfanta nepasare" este spatiul apofatic care se deschide in toate, atunci cand vederea noastra le investigheaza adancul.

Dragostea apare atunci cand mintea noastra concepe o "identitate".

Cand mintea realizeaza o identitate apare un foc intelegator in inima.

La sfinti, acest foc este intotdeauna in natura dragostei.

Toate identitatile sunt privite cu dragoste.

Iar aceasta dragoste este curata pentru ca ea se extinde apofatic in fiecare identitate.

Aceasta componenta apofatica a perceptiei este o slobozenie nespusa.

Sfintii nu sunt prinsi in "identitate" nu intra in coliziune cu aceasta. Ci se pot odihni liber in infinitatea adancului ei.

Aceasta patrundere eliberata de coliziune este Sfanta nepasare.

"Sfanta", pentru ca ea dezleaga sufletul.

"El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă"

Dragostea si Sfanta nepasare nu se afla in contradictie ci intr-un perfect echilibru, intr-o patrundere armonioasa - unde nu stii care este una si care este alta.

Expresia ,,sfanta nepasare" nu prea mi-e familiara, nu prea am intalnit-o. Eu cred ca poate fi vorba de o ,,sfanta nepasare'' atunci cand nu-ti pasa de propriul trup care este supus la chinuri, cand nu-ti pasa de jignirile altora. Dar astea se incadreaza foarte bine la rabdare. Cine stie sa mai explice un pic ce e cu sfanta nepasare, ca eu am intalnit mai ales texte duhovnicesti in care nepasarea este pusa la zid.

Pt Mos Neagu: postarea ta este complexa, nu stiu cum sa o comentez mai bine, dar are sens ceea ce ai scris. Este posibil sa nu fi inteles eu toate nuantele, nici nu am pretentia ca reusesc constant asa ceva, dar ideea de baza cred ca am inteles-o. Am citit azi ceva din Epistola catre Filipeni, impreuna cu un comentariu la ea. M-a pus pe ganduri un fragment din comentariu care remarca un aspect la care nu ma gandisem.La un anumit moment apostolul da un sfat la doua femei crestine care, probabil, nu prea se intelegeau in acel moment. Ma gandeam: omul acesta, Pavel, strabatea mii de km,in toate conditiile posibile, predica, convertea, calauzea, muncea, se implica in actiuni de caritate, scria, se ruga si trecea prin diferite primejdii. Si lista nu este completa. Oricine s-ar gandi ca mintea acestui om era pe nivel macro, sinteza, la cate responsabilitati avea.

Totusi acest apostol, intr-o epistola extraordinara din punct de vedere teologic, isi gaseste timp sa dea un sfat personal, care poate ni s-ar parea marunt, la doua femei despre care ( daca nu le-ar fi mentionat el) poate nu am fi auzit.Evodia si Sintichia au ramas in istoria crestinismului datorita unei marunte certe probabil ( sau indiferent din ce cauza) insignifianta, dar care nu a fost atat de neimportantata pt apostol.Nu uitase ce facusera ele in trecut, pt raspandirea Evangheliei si vrea sa le ajute. Azi se dau multe comunicate, epistole moderne, la nivel general. Nu sunt mentionate nici o Evodia sau Sintichia, doar sfaturi generale, catre comunitati. Trebuie chiar sa-ti pese, chiar sa te implici cu toata fiinta, chiar sa-i iubesti pe acei oameni ca sa-ti pese chiar atat de mult in contextul unei vieti tumultoase.

Omul acesta le stia pe nume si tineti cont de numarul de oameni cu care interactiona. Ii pasa pana la acest nivel al detaliului lui, unui apostol, care avea atat de multe de facut. Raportat la timpurile noastre este uluitor, azi oamenilor nu le pasa daca moare unul pe strada langa ei. Cu toate acestea oamenii nu i-au raspuns mereu la fel. In 2Timotei Pavel spune, cu durere cred, ca pana si cei mai apropiati il parasisera. Cred ca l-a durut tare de tot. Cand a trebuit sa se apere a fost singur. S-a rugat sa le ierte Dumnezeu slabiciunea spunand ca l-a intarit EL cand oamenii l-au abandonat. Raportul din a-ti pasa si sfanta nepasare? Foarte complicat.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de antoniap

Expresia ,,sfanta nepasare" nu prea mi-e familiara, nu prea am intalnit-o.

Eu cred ca poate fi vorba de o ,,sfanta nepasare'' atunci cand nu-ti pasa de propriul trup care este supus la chinuri, cand nu-ti pasa de jignirile altora.

Dar astea se incadreaza foarte bine la rabdare.

Cine stie sa mai explice un pic ce e cu sfanta nepasare, ca eu am intalnit mai ales texte duhovnicesti in care nepasarea este pusa la zid.

Nepasarea este o deficienta sufleteasca.

Omul duhovnicesc nu este nepasator la ceea ce se intampla in lume, nu este nepasator nici fata de propriul trup, nici fata de jignirile altora.

Ii pasa de toate.

Pentru ca orice lucru care se intampla, oricat de mic ar fi - este un prilej de rugaciune si contemplatie.

Prin suma tuturor experientelor, oricat de nesemnificative, isi face Dumnezeu lucrarea in noi.

Nepasarea inseamna pe fond ratarea unei lectii, unei posibilitati de conlucrare cu Dumnezeu, adancirii experientei de viata, extinderii contemplarii si patrunderii calificate a rugaciunii neincetate in varietatea de situatii.

====

"Sfanta nepasare" este o expresie inovata de unii cercetatori in ale Duhului. Este o simpla denominare.

Sfanta nepasare este echivalenta cu o stare de mare slobozenie launtrica, o mare libertate pe care o experimenteaza cei ce se apropie de Dumnezeu.

Este o traire care purifica toate perceptiile, toate interactiunile omului cu lumea.

Desi omul pare prins intr-o multitudine de probleme, de dificultati lumesti, el inlauntrul lui este slobod.

Pe toate le face cu o usurinta miraculoasa.

Mintea patrunsa de Duhul este foarte agera, se misca usor - cu mare repeziciune.

Este unitara, mult lucratoare si fara tensiune.

Este o minte luminoasa care lucrand, in acelasi timp se si odihneste in Dumnezeu.

Desi este cu cele de jos, este nedespartita de cele de sus.

[Monnis]

În prealabil postat de Mihailc

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte, nu neapărat aplicaţiile subversive ale "bunăvoinţei". Dar asta nu înseamnă că nu sunt atent la orice poziţie exprimată pe acest topic.

Din experienţa mea, când îţi pasă într-adevăr de cineva simţi şi nevoia concretă de a dărui, de a te implica şi nu doar la modul declarativ. Şi am mai constatat că, de regulă, când îţi pasă, nu este întâmplător, ci persoana respectivă chiar are nevoie ca ţie să îţi pese şi să te manifeşti într-un fel. Pe scurt, este un sentiment extraordinar să dăruieşti şi e şi mai minunat atunci când ai identificat corect atât darul cât şi persoana beneficiară (cred că ţine cumva şi de discernământ). Recunosc însă că eu nu prea despic firul în patru, acordând mai mult credit intuiţiei.

Sunt însă şi situaţii când îţi pasă, te implici, dar există şi durere; altfel spus, atunci când îţi pasă, îţi asumi cumva şi durerea celuilalt. Acum am în minte exemplul a două dintre prietenele mele, ambele implicate în activităţi de ajutorare a copilaşilor bolnavi de cancer. Se ataşează de copii, povestesc despre ei şi apoi sunt zile în care li se citeşte durerea pe chip. Sunt zile în care încă un copilaş a plecat la Domnul, după multă suferinţă.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihailc

Ce înseamnă să-ţi pese de cineva, de ceva, sau pur şi simplu să-ţi pese? Este doar o dispoziţie interioară, o concentrare a atenţiei binevoitoare, mobilizare pur afectivă, declaraţie de intenţie pasivă sau presupune ceva mai mult decât atât? Care este hotarul dintre păsare şi nepăsare?
Dacă vă pasă măcar puţin de nedumeririle de mai sus nu ezitaţi să contribuiţi la lămurirea lor!

totul tine de educatie

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

"Binevoitorii" din această categorie se adaptează cu uşurinţă nevoilor victimei livrându-i cu precizie minciunile preferate...

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...
Eu unul nu am motive să mă încred în acest mod de a arăta că îţi pasă. Am văzut prea multe cazuri de oameni răniţi, striviţi chiar de grosolănia şi nesimţirea patologice ale interlocutorilor lor care jucau rolul de "binevoitori autentici". În fond, buldozere agresive care nu îşi pot îndrepta lucrarea pe propriul ogor către blândeţe şi pricepere în relaţia cu semenii. Asta presupunînd şi informare sistematică (studiu, căutarea de a înţelege, exerciţiu etc.).

*
Încercările unei relaţii de compasiune binevoitoare (postura de "îmi pasă") trec mereu prin scanarea atentă a posturilor din triunghiul dramei.
Cred că o relaţie centrată, ca atitudine, pe nevoile şi slăbiciunile/neputinţele/nedesăvârşirile semenului (nu neapărat pe satisfacerea acestor nevoi oricum şi oricînd şi în nici un caz prin martirajul uşuratic de sine) este cea mai potrivită pentru starea de "îmi pasă". Deşi aici pericolul de a pica în postura Salvatorului e foarte mare.
Şi mereu îmi pare că oamenii se reped să ajute, chipurile, înainte să se asigure că au cercetat bine pe aproapele, că au înţeles bine care îi sunt adevăratele aşezări sufleteşti, limitele, posibilităţile, resursele etc. Şi înainte de a cerceta cu atenţie propriile posibilităţi, propriile limite.
Problema, ar mai fi pentru mine şi aceea că noi, oamenii "sufleteşti", avem de obicei mai multe nevoi active simultan (adeseori conflictuale în mod reciproc) şi, afară de cazul când una dintre nevoi este prea intens neîmplinită (frustrarea a trecut peste limitele de gestionare), se ridică mereu întrebarea: cum va reacţiona omul când împlinirea unei nevoi va intra, eventual, în conflict cu o alta? - pentru că majoritatea dintre oameni sunt în mod complex şi puternic conflictuali. Lăuntric, vreau să spun, mai întâi...
Şi cum va opera el cu intervenţia ta, dacă e plin de neputinţă şi răni? Nu-i va fi, eventual, chiar mai rău decât înainte să intervii?
Unii vor atenţie. Ei cred că a-ţi păsa de ei înseamnă în primul rând să le acorzi atenţie. Mereu, la orice gest al lor, dacă se poate. Eventual sub forma unor aplauze. Sunt atât de centraţi pe obţinerea atenţiei în varianta ei gratificantă laudativ încât uneori fac orice pentru a o obţine... Dar tocmai a le hrăni această nevoie mărită/exagerată de atenţie poate fi un gest dăunător. E drept că ai arătat că îţi pasă, însă modul în care ai practicat aceasta e dăunător, de fapt, semenului. Poate că e de ajuns, în astfel de cazuri, o simplă încuviinţare discretă... Ar putea să dea de gândit...

*
Îmi pasă de un om şi atunci când mă străduiesc, cât de cât, să îi cunosc personalitatea în mod decent, cuminte, respectuos. (Era să zic smerit...) Şi să iau în calcul eventualele consecinţe care ar apărea ca urmare a acţiunii mele (verbală, "practică", prin alte mijloace de expresie - inclusiv artistică) asupra lui, ţinînd cont de tendinţele active în personalitatea lui. Desigur, nu e sarcina mea să gestionez toate consecinţele posibile (asta ar însemna, printre altele, că îl desconsider pe omul în cauză precum şi pe Dumnezeu Cel Proniator), însă e datoria mea să arunc măcar o privire în direcţia asta, în scop profilactic.

*
A-ţi păsa înseamnă, în ultima instanţă, cred: a lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viaţa omului de care îţi pasă şi în relaţia cu el. A face un loc cât de mic şi Domnului în intervenţia pe care tu crezi şi vrei să o ai, mintal sau acţional efectiv (concret) în relaţia cu un alt om. A nu interveni singur, doar după mintea ta. A interveni din starea de rugăciune, dacă ai. Şi din oarece ascultare sau, măcar, din împărtăşirea cu semenii care ar putea constitui o conştiinţă superioară ţie...
Iubiţi-vă, spunea poetul persan, parcă, dar nu uitaţi să lăsaţi un loc cât de mic, între voi, ca să danseze acolo vânturile Cerului...

[tabitha]

"Nu-mi place să cer nimic, as™a că, de cele mai multe ori prefer să tac chiar dacă as™ putea spune că mă doare, că mi-e gol, sau că pur s™i simplu as™ avea nevoie de o îmbrăt›is™are... Dar eu tac... tac s™i as™tept... căci s™tiu că oamenii cărora le pasă cu adevărat de tine pot simt›i s™i singuri golul dinăuntrul tău s™i fără să te plângi sau să le ceri să te cuprindă în brat›e..."

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de stefan florin

totul tine de educatie

Ai reuşit să spui aproape nimic...:) Pentru că ai spus, de fapt, aproape totul.
Aproape!

P.S. Pe lângă educaţie mai e vorba cel puţin şi de auto-educaţie. De nevoinţă şi har, dacă vrei să aprofundăm discuţia, de nenumărate presiuni simultane ale mediului (care nu se reduce doar la numărul de copaci din cartier sau la înghesuiala din metrou)....
Subiectul propus de Mihai îmi pare extrem de complex şi de delicat, deloc uşor de abordat. Ca urmare, un efort de a detalia (nu neapărat ca mine, care exagerez, ca de obicei, vai) ar fi pe măsura temei, cred.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

A-ţi păsa înseamnă, în ultima instanţă, cred: a lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viaţa omului de care îţi pasă şi în relaţia cu el. A face un loc cât de mic şi Domnului în intervenţia pe care tu crezi şi vrei să o ai, mintal sau acţional efectiv (concret) în relaţia cu un alt om. A nu interveni singur, doar după mintea ta. A interveni din starea de rugăciune, dacă ai. Şi din oarece ascultare sau, măcar, din împărtăşirea cu semenii care ar putea constitui o conştiinţă superioară ţie...

Frate Cezar, dupa parerea mea, asa trebuia sa incepi. De fapt abia aici ai atins esentialul.
Iarta-ma, te rog. De obicei am o oarecare revolta pentru persoanele care preiau mesajele pe fragmente cautand sa despice firul in pai'spe, si mai ales atunci cand dupa toata "analiza pe text", nu ramane nimic ziditor, ci dimpotriva. Ei, iata ca acum... eu sunt unul dintre acei care indraznesc sa fragmentez mesajul tau. Inca o data, iarta-ma!
Efectul celor scrise de tine, este indiscutabil perceput ca din partea unei persoane de doua ori interesante: o data fiindca e clar ca ITI PASA. Iar in al doilea rand, esti un fin observator, inteligent si mai ales de buna intentie. Asta asa, ca o observatie exterioara.
In schimb, lasi foarte usor loc de "dar". Iar cu asta, eu nu pot fi de acord. De aceea indraznesc sa-ti "fragmentez" mesajul.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...

"Hm!" este EXACT ce trebuie spus in astfel de cazuri. Restul... nu conteaza!

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Încercările unei relaţii de compasiune binevoitoare (postura de "îmi pasă") trec mereu prin scanarea atentă a posturilor din triunghiul dramei.
Cred că o relaţie centrată, ca atitudine, pe nevoile şi slăbiciunile/neputinţele/nedesăvârşirile semenului (nu neapărat pe satisfacerea acestor nevoi oricum şi oricînd şi în nici un caz prin martirajul uşuratic de sine) este cea mai potrivită pentru starea de "îmi pasă". Deşi aici pericolul de a pica în postura Salvatorului e foarte mare.
Şi mereu îmi pare că oamenii se reped să ajute, chipurile, înainte să se asigure că au cercetat bine pe aproapele, că au înţeles bine care îi sunt adevăratele aşezări sufleteşti, limitele, posibilităţile, resursele etc. Şi înainte de a cerceta cu atenţie propriile posibilităţi, propriile limite.

Un exemplu trist, pe care l-am expus la vremea lui, aici pe forum. El potential sinucigas. Ea profund impresionata de tineretea lui dar mai ales de Iadul ce l-ar fi inghitit in cazul in care i-ar fi reusit. "Doamne, te rog din suflet, ajuta-ma sa salvez omul acesta!!!", a zis. Iar Dumnezeu a ascultat-o. Apoi... s-au casatorit... Acum e vaduva cu doi copii. (http://www.crestinortodox.ro/forum/s...+unui+muribund)
El s-a mantuit cu siguranta fiinda am fost acolo si am inteles. Ea a ramas cea mai apropiata prietena de familie, posesoarea unei Cruci URIASE!!! Eu n-as condamna-o, fiindca nu este un lucru simplu sa salvezi din iad un suflet. Nu cred ca a anticipat la inceput ce-o asteapta, dar, desi trista si mai ales bolnava in ultimii ani, e inca destul de puternica. Din pacate si foarte orgolioasa, ceea ce-i creaza mari probleme!

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Îmi pasă de un om şi atunci când mă străduiesc, cât de cât, să îi cunosc personalitatea în mod decent, cuminte, respectuos. (Era să zic smerit...) Şi să iau în calcul eventualele consecinţe care ar apărea ca urmare a acţiunii mele (verbală, "practică", prin alte mijloace de expresie - inclusiv artistică) asupra lui, ţinînd cont de tendinţele active în personalitatea lui. Desigur, nu e sarcina mea să gestionez toate consecinţele posibile (asta ar însemna, printre altele, că îl desconsider pe omul în cauză precum şi pe Dumnezeu Cel Proniator), însă e datoria mea să arunc măcar o privire în direcţia asta, în scop profilactic.

Ei, aici cred eu ca ceva nu e tocmai in regula: SELECTIA; VERIFICAREA; SUSPICIUNEA.
Aici zic eu ca ne lovim de doua lucruri diferite: 1 - De ce mie? 2 - De e "nu vad?"
In prima faza daca ni se intampla sa fim pusi la incercare pentru cauze de care... ne indoim, raspunsul este simplu: NU CONTEAZA. O fac pentru Mantuitorul Hristos, iar indoiala vine din alta parte. Gestul ramane pozitiv chiar daca e clar ca cel ajutat nu merita. Dar asta nu ne priveste pe noi. NE-meritul va cadea asupra celui care primeste... nemeritat. Noi vom primi ca si cum A MERITAT!!!
2 - In har ar trebui "sa vedem" clar cu cine avem de-a face, iar decizia are alta strategie. Care de fapt NU apartine de noi. "Nu va ingrijiti de ceea ce o sa spuneti sau o sa faceti. Tatal Insusi se va ingriji de asta!" De cate ori nu ne-am pomenit spunand ceva care ne mira si ne minuna pe noi insine, fiindca nu ne gandisem in prealabil la asta? Dar lucrurile nu se intampla fiindca "vrem noi"! Deja in momentul in care "vrem noi", am pierdut TOT. Ce sa vrem noi? Sa stim dinainte ce gandeste X sau Y? Sa stim dinainte cum va fi ziua de maine? Sau poate sa stim dinainte numerele loto? Astea sunt ispitiri ieftine, iar omul nu trebuie sa incerce singur sa anticipeze sau sa "citeasca" in sufletul cuiva. Asta tine de Har, nu de noi. Cand tine de noi deja este... vrajitorie si inselare. Nu cred ca este crestin pe fata pamantului care sa nu fi ascultat macar o data in viata de sfatul Ingerului Pazitor. NU CRED. Singurul exercitiu prin care putem dialoga aproape fiersc cu Ingerul nostru Pazitor, este rugaciunea si smerenia. Cu cat primesti mai mult, cu atat sa te cobori in intunericul fiintei tale fiindca este cu neputinta sa intelegi DE CE primesti tu, tot ce primesti, cand esti un NIMIC la puterea "n", constient pe deplin de toate slabiciunile si neputintele tale. Iar "dialogul" este oarecum relativ. Uneori informatia este instantanee, iar tu o primesti neconditionat, alteori o primesti ca pe o intuitie, dar o realizezi mai tarziu cand ii intelegi efectul si pui cap la cap imprejurarile care te-au dus la un moment dat intr-un loc binecuvantat! Ei, toate astea se intampla dupa acea perioada de pasare neconditionata!

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Problema, ar mai fi pentru mine şi aceea că noi, oamenii "sufleteşti", avem de obicei mai multe nevoi active simultan (adeseori conflictuale în mod reciproc) şi, afară de cazul când una dintre nevoi este prea intens neîmplinită (frustrarea a trecut peste limitele de gestionare), se ridică mereu întrebarea: cum va reacţiona omul când împlinirea unei nevoi va intra, eventual, în conflict cu o alta? - pentru că majoritatea dintre oameni sunt în mod complex şi puternic conflictuali. Lăuntric, vreau să spun, mai întâi...
Şi cum va opera el cu intervenţia ta, dacă e plin de neputinţă şi răni? Nu-i va fi, eventual, chiar mai rău decât înainte să intervii?

Pai... eu as face bine, fiindca-mi pasa, dar...
Care "dar"? De unde vine "insa" si "dar"? De ce-mi pasa mie, caruia... IMI PASA, daca ma ia de prost? Unde-I Dumnezeu in aceasta ecuatie? De ce caut eu scuze sa evit binele ivit in calea mea. A, daca ma apuc sa caut eu persoane carora sa le fac bine, e altceva... Atunci... vreau sa-mi dovedesc mie ca sunt mai bun decat altii, ceea ce e o mare inselare. Noi suntem datori sa-i ajutam pe cei care ni-i scoate Dumnezeu in cale, nu sa mergem prin carciumi sa le facem bine!...

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Unii vor atenţie. Ei cred că a-ţi păsa de ei înseamnă în primul rând să le acorzi atenţie. Mereu, la orice gest al lor, dacă se poate. Eventual sub forma unor aplauze. Sunt atât de centraţi pe obţinerea atenţiei în varianta ei gratificantă laudativ încât uneori fac orice pentru a o obţine... Dar tocmai a le hrăni această nevoie mărită/exagerată de atenţie poate fi un gest dăunător. E drept că ai arătat că îţi pasă, însă modul în care ai practicat aceasta e dăunător, de fapt, semenului. Poate că e de ajuns, în astfel de cazuri, o simplă încuviinţare discretă... Ar putea să dea de gândit...

Nu. In momentul in care hranim vanitatea celuilalt, cred ca suntem partasi pacatului. Bunavointa e una, si frate cu prostu' e alta. Sa nu le confundam, totusi!