+ CREZUL +

[George.m]

Simbolul de Credinta e un valoros dar oferit noua de Sfintii Parinti. Bine ar fi sa nu-l nesocotim, ci sa-l pretuim cum se cuvine.

"Acest dumnezeiesc si cu totul sfant si peste tot desavarsit Simbol al drept-slavitoarei noastre credinte, marturisire a Sfintilor Parinti, hotarul (definitia) credintei celei adevarate, imbratisandu-l cu dragoste si primindu-l, cu sufletele, cu limba si cu buzele, marturisindu-l cu indrazneala, ca pe un sfant dar oferit noua de Dumnezeu purtatorii si de Dumnezeu slavitii si de Dumnezeu miscatii Parinti, sa-l pazim intru noi nevatamat si curat si nestricat intotdeauna" (Sfantul Simeon al Tesalonicului).

[cristiboss56]

În prealabil postat de calator prin ploaie

Ai dreptate Cristi...Sa ne ierte Dumnezeu de pacatele noastre si fie sa nu uitam CREZUL nostru

Si sa-i ierte Dumnezeu pe toti cei care ne urasc si ne clevetesc pe nedrept , si sa nu uitam Crezul nostru Ortodox , care este inima credintei noastre si care ne aduna pe credinciosi , pe cei care avem aceasi credinta ! " Biserica este adunarea oamenuilor in iubirea Preasfintei Treimi pe baza Crezului Ortodox "

[solentina]

Niciodata ,draga Cristi nu trebuie sa uitam acest lucru indiferent pe ce meleaguri ne aflam.Cred intr-unul Dumnezeu,Tatal Atottitorul,Facatorul cerului si al pamintului........il port in gind si in suflet peste tot unde merg.Pace si multa mila tuturor.Doamne Ajuta.

[cristiboss56]

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)




Maine ,in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).

[cristiboss56]

În prealabil postat de glykys

E Crezul in Sfanta Treime .

Cateva cuvinte de folos ale Parintelui Staniloae :

Dacă în Dumnezeu n-ar fi şi relaţia eternă dintre Tatăl şi Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la existenţă a unor făpturi conştiente, chemate şi ele la starea fericită fără sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relaţia eternă şi prin fire a Fiului cu Tatăl. Şi nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta.

Numai pentru că este un Tată, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu şi o categorie de făpturi căreia să-i arate o iubire asemenea celei dintre El şi Fiul Său şi pe care Tatăl şi Fiul Său să o ajute să se înalţe la iubirea faţă de Tatăl, asemenea Fiului, şi la iubirea frăţească faţă de Fiul, ca şi la iubirea frăţească între ele.

De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii şi a oamenilor din ea, dar şi când aceştia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model şi putere în iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.

Nu poate fi o existenţă supremă şi fără de început ca model şi ţintă mai înaltă pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.

Părinţii Bisericii spun că, dacă n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, Tatăl n-ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe nişte fii asemănători Fiului Unul-Născut pe care să-i iubească şi care să-L iubească, şi, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire faţă de Tatăl, să voiască să se creeze şi alţi fii care să iubească pe Tatăl asemenea Lui. Dumnezeu ar fi rămas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi şi El supus, asemenea unei esenţe, unor legi de care nu poate scăpa. Fără un Dumnezeu Tată şi Fiu (şi Duh Sfânt), n-ar exista decât viziunea panteistă a unei esenţe din care evoluează toate, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepăşit.

De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului I-a încredinţat Tatăl misiunea să Se facă om şi să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta.

Dar cum a fost posibil ca oamenii să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu şi să nu se iubească nici între ei, iar prin aceasta să ajungă supuşi morţii, câtă vreme modelul lor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a rămas în iubirea desăvârşită faţă de Tatăl?

Faptul acesta dureros din istoria omenirii se explică prin aceea că oamenii n-au putut fi aduşi la existenţă ca subiecte ale firii dumnezeieşti infinite, ci ale unei firi mărginite. Ei au mai primit şi corpuri, pentru a trebui să se ajute şi pentru a se ajuta şi unii pe alţii şi pentru a se sfinţi de Dumnezeu şi corpurile lor şi universul îndeobşte. Pe lângă aceasta au mai fost creaţi şi ca făpturi libere. Fiul Unul-Născut, având şi El în Sine toată infinitatea fiinţei Tatălui, putea să îi ajute la ridicarea lor din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui.

Oamenilor li se cerea şi voinţa lor, ca să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă. Şi aveau în această voinţă şi tendinţa de a spori în conţinutul vieţii lor, dată fiind mărginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi şi uşor amăgit să cugete că trebuie să lupte pentru subiectul propriu, ca să-şi sporească viaţa sa, şi prin aceasta să se intereseze mai puţin de Dumnezeu şi de ceilalţi, sau chiar să lupte cu ei, care se interesau şi ei să-şi atragă, din universul material şi din aşezarea altora, sporirea lor.

Astfel, ei n-au mai dat preţ iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni şi n-au mai folosit nici raţiunea pentru a se convinge că numai în colaborare întreolaltă, deci prin iubire şi prin credinţa în Dumnezeu, Care, ca Făcător al tuturor, le cere această unitate prin iubirea între ei, pot spori. Au schimbat această raţiune conformă firii lor comune şi Raţiunii lui Dumnezeu, sau Cuvântului şi Fiului Lui, în socotinţe individualiste, sau egoiste, producând prin ele o luptă în firea lor repetată în fiecare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat pe larg această idee în „Epistola către Ioan Cubicularul. Despre iubire“. El a descris cum persoanele umane, în loc să înainteze spre iubire între ele, ca o înaintare a unuia în altul şi în considerarea de către unul a celuilalt ca o sine proprie, după asemănarea Sfintei Treimi, au ales să se urască şi să sporească lupta între ele, susţinând în cadrul firii celei una, repetată în ele, putinţa de a se sfâşia. Căci persoanele umane nu pot învinge amăgirea căutării infinităţii în sinea proprie, fără credinţă în Dumnezeu şi alipirea la El, Singurul de la Care le poate veni puterea unirii între ei şi cu El prin iubire. Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu, ne vine de la El puterea normală a unităţii firii umane. Şi numai în unitatea în firea purtată de persoane diferite, care le vine din iubirea întreolaltă şi în unirea cu Dumnezeu, stă normalitatea ei.

[fallen]

Doamne ajuta!
Circula zilele trecute pe FB o "cugetare" cum ca (nu ar fi bine ) sa spui Tatal nostru, daca nu te consideri un adevarat fiu; sa nu spui "faca-se voia Ta" daca nu esti dispus sa o accepti, sa nu spui "precum si noi iertam.." daca nu suntem dispusi sa o facem, "si ne izbaveste de cel viclean" daca avem de gand sa facem rele, etc.. Pana la urma cineva a contestat-o, zicand nu trebuie ingradit nimanui dreptul la rugaciune, chiar daca nu e tocmai cu sufletul curat...
Acum vin si eu cu o dilema : se spune ca pentru a fii un crestin adevarat, ortodox sau catolic, una din conditiile de baza este sa stii Crezul, si nu numai sa-l stii, dar sa-l si crezi, absolut fiecare fraza care se spune in aceasta marturisire de credinta. (Tb sa recunoastem ca sunt multi semeni ai nostri care cred in Dumnezeu, dar nu chiar toate "detaliile": ca s-a coborat din ceruri, ca s-a intrupat, ca a inviat si s-a suit la ceruri, ori pana la urma tocmai astea sunt elementele definitorii ale crestinismului, restul elementelor le intalnim in majoritatea religiilor, existenta unui Dumnezeu - creator, a unui Duh sfant "care a grait prin prooroci" si in unele religii chiar unele "intrupari " ("avatara") ale diverselor zeitati).Deci , intrebarea mea e: ce ar trebui sa faca, ce atitudine sa adopte cei care nu cred in totalitate,ci doa fragmente din marturisirea de credinta? sa stea departe de biserica? Sa nu indrazneasa sa mai ceara ajutorul atunci cand au necazuri? Sau va veni si pentru ei o vreme de rascruce in care vor zice precum acel personaj din Sf Evanghelie "cred, Doamne, ajuta necredintei mele"?

Cred că trebuie întâi de toate să fie sinceri cu ei înșiși, dar și cu ceilalți. De fapt, întâi de toate cu Dumnezeu. Să nu spună Crezul formal. Să mărturisească ceea ce pot mărturisi, iar pentru ce nu pot, să spună, cum ai zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Dar să îndrăznească la mila Domnului, pentru că El este bun și cu drepții, și cu nedrepții, cu credincioșii și cu necredincioșii.
Și să nu stea departe de Biserică.

[Lucian008]

În prealabil postat de fallen

Doamne ajuta!
Circula zilele trecute pe FB o "cugetare" cum ca (nu ar fi bine ) sa spui Tatal nostru, daca nu te consideri un adevarat fiu; sa nu spui "faca-se voia Ta" daca nu esti dispus sa o accepti, sa nu spui "precum si noi iertam.." daca nu suntem dispusi sa o facem, "si ne izbaveste de cel viclean" daca avem de gand sa facem rele, etc.. Pana la urma cineva a contestat-o, zicand nu trebuie ingradit nimanui dreptul la rugaciune, chiar daca nu e tocmai cu sufletul curat...

Problema este pusa gresit. Problema nu trebuie pusa in sensul de: ce sa faca cineva care nu aplica in viata sa cuvintele rugaciunii? Altfel zis sa repetam formal, fara a trai cuvintele rugaciunii. Da, exista o treapta in a te ruga, prima, ce presupune doar rostirea cuvintelor. Dar daca aceasta este o treapta de inceput, o treapta spre rugaciunea desavarsita, rostirea cuvintelor rugaciunii fara sa le crezi nu este o treapta a rugaciunii, nu este rugaciune. Cel mult poate fi superstitie, ideea de tonomat, ca la nevoie ma ajuta Dumnezeu (in cele materiale, pentru ca o astfel de "traire" a "rugaciunii" exclude din start ca scop al vietii dobandirea mantuirii).

În prealabil postat de fallen

Acum vin si eu cu o dilema : se spune ca pentru a fii un crestin adevarat, ortodox sau catolic, una din conditiile de baza este sa stii Crezul, si nu numai sa-l stii, dar sa-l si crezi, absolut fiecare fraza care se spune in aceasta marturisire de credinta. (Tb sa recunoastem ca sunt multi semeni ai nostri care cred in Dumnezeu, dar nu chiar toate "detaliile": ca s-a coborat din ceruri, ca s-a intrupat, ca a inviat si s-a suit la ceruri, ori pana la urma tocmai astea sunt elementele definitorii ale crestinismului, restul elementelor le intalnim in majoritatea religiilor, existenta unui Dumnezeu - creator, a unui Duh sfant "care a grait prin prooroci" si in unele religii chiar unele "intrupari " ("avatara") ale diverselor zeitati).Deci , intrebarea mea e: ce ar trebui sa faca, ce atitudine sa adopte cei care nu cred in totalitate,ci doa fragmente din marturisirea de credinta? sa stea departe de biserica? Sa nu indrazneasa sa mai ceara ajutorul atunci cand au necazuri? Sau va veni si pentru ei o vreme de rascruce in care vor zice precum acel personaj din Sf Evanghelie "cred, Doamne, ajuta necredintei mele"?

Cel care nu crede in totalitate in invataturile Bisericii, altfel spus, crede in invataturi straine Bisericii, invataturi de credinta gresite, erezii, nu poate fi membru al Bisericii lui Hristos. Ne ascundem in asa zisa societate contemporana toleranta si astfel "adaptam" invataturile Bisericii la cele ale societatii. Canoanele Bisericii spun clar ca cel care nu marturiseste credinta crestina trebuie exclus din Biserica si nu poate fi in comuniune cu Hristos. Hristos Insusi a zis ca cine nu este cu El este impotriva Lui.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Cateva cuvinte de folos ale Parintelui Staniloae :

Dacă în Dumnezeu n-ar fi şi relaţia eternă dintre Tatăl şi Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la existenţă a unor făpturi conştiente, chemate şi ele la starea fericită fără sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relaţia eternă şi prin fire a Fiului cu Tatăl. Şi nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta.

Numai pentru că este un Tată, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu şi o categorie de făpturi căreia să-i arate o iubire asemenea celei dintre El şi Fiul Său şi pe care Tatăl şi Fiul Său să o ajute să se înalţe la iubirea faţă de Tatăl, asemenea Fiului, şi la iubirea frăţească faţă de Fiul, ca şi la iubirea frăţească între ele.

De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii şi a oamenilor din ea, dar şi când aceştia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model şi putere în iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.

Nu poate fi o existenţă supremă şi fără de început ca model şi ţintă mai înaltă pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.

Părinţii Bisericii spun că, dacă n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, Tatăl n-ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe nişte fii asemănători Fiului Unul-Născut pe care să-i iubească şi care să-L iubească, şi, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire faţă de Tatăl, să voiască să se creeze şi alţi fii care să iubească pe Tatăl asemenea Lui. Dumnezeu ar fi rămas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi şi El supus, asemenea unei esenţe, unor legi de care nu poate scăpa. Fără un Dumnezeu Tată şi Fiu (şi Duh Sfânt), n-ar exista decât viziunea panteistă a unei esenţe din care evoluează toate, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepăşit.

De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului I-a încredinţat Tatăl misiunea să Se facă om şi să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta.

Dar cum a fost posibil ca oamenii să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu şi să nu se iubească nici între ei, iar prin aceasta să ajungă supuşi morţii, câtă vreme modelul lor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a rămas în iubirea desăvârşită faţă de Tatăl?

Faptul acesta dureros din istoria omenirii se explică prin aceea că oamenii n-au putut fi aduşi la existenţă ca subiecte ale firii dumnezeieşti infinite, ci ale unei firi mărginite. Ei au mai primit şi corpuri, pentru a trebui să se ajute şi pentru a se ajuta şi unii pe alţii şi pentru a se sfinţi de Dumnezeu şi corpurile lor şi universul îndeobşte. Pe lângă aceasta au mai fost creaţi şi ca făpturi libere. Fiul Unul-Născut, având şi El în Sine toată infinitatea fiinţei Tatălui, putea să îi ajute la ridicarea lor din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui.

Oamenilor li se cerea şi voinţa lor, ca să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă. Şi aveau în această voinţă şi tendinţa de a spori în conţinutul vieţii lor, dată fiind mărginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi şi uşor amăgit să cugete că trebuie să lupte pentru subiectul propriu, ca să-şi sporească viaţa sa, şi prin aceasta să se intereseze mai puţin de Dumnezeu şi de ceilalţi, sau chiar să lupte cu ei, care se interesau şi ei să-şi atragă, din universul material şi din aşezarea altora, sporirea lor.

Astfel, ei n-au mai dat preţ iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni şi n-au mai folosit nici raţiunea pentru a se convinge că numai în colaborare întreolaltă, deci prin iubire şi prin credinţa în Dumnezeu, Care, ca Făcător al tuturor, le cere această unitate prin iubirea între ei, pot spori. Au schimbat această raţiune conformă firii lor comune şi Raţiunii lui Dumnezeu, sau Cuvântului şi Fiului Lui, în socotinţe individualiste, sau egoiste, producând prin ele o luptă în firea lor repetată în fiecare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat pe larg această idee în „Epistola către Ioan Cubicularul. Despre iubire“. El a descris cum persoanele umane, în loc să înainteze spre iubire între ele, ca o înaintare a unuia în altul şi în considerarea de către unul a celuilalt ca o sine proprie, după asemănarea Sfintei Treimi, au ales să se urască şi să sporească lupta între ele, susţinând în cadrul firii celei una, repetată în ele, putinţa de a se sfâşia. Căci persoanele umane nu pot învinge amăgirea căutării infinităţii în sinea proprie, fără credinţă în Dumnezeu şi alipirea la El, Singurul de la Care le poate veni puterea unirii între ei şi cu El prin iubire. Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu, ne vine de la El puterea normală a unităţii firii umane. Şi numai în unitatea în firea purtată de persoane diferite, care le vine din iubirea întreolaltă şi în unirea cu Dumnezeu, stă normalitatea ei.

Foarte frumoasă postare, mulţumesc Cristiane!
Doamne ajută!