Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Minuni ale Ortodoxiei > Mari Duhovnici si predicile lor
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #11  
Vechi 10.01.2007, 17:03:08
MARIUS_DANIEL MARIUS_DANIEL is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 11.06.2006
Mesaje: 670
Implicit

Eu consider ca precum toti musulmanii au datoria de a merge cel putin o data in viata la Mecca,asa ar trebui sa mearga si un ortodox la mormantul parintelui Arsenie Boca,unul dintre cei mai mari sfinti ai ortodoxiei.Din pacate eu n-am putut sa ajung pana acum,dar sper ca macar o data in viata sa am aceasta posibilitate.
Reply With Quote
  #12  
Vechi 10.01.2007, 22:05:19
Aalin Aalin is offline
Member
 
Data înregistrării: 04.01.2007
Mesaje: 58
Implicit

:thumbsup: un ortodox ar trebui sa mearga la biserica mai des! Din vreo 19 milioane de ortocsi cati suntem in tara asta cati oare se duc duminca macar sa auda un cuvant de invatura???
Reply With Quote
  #13  
Vechi 19.01.2007, 02:11:32
Annamarria Annamarria is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.12.2006
Mesaje: 260
Implicit

Vreau sa comentez putin cuvintele parintelui cu privire la "inmultire". Cred ca el nu a atacat actul sexual in sine, ci felul in care se face. Sa va spun ce am auzit. Cuvintele Isus "Cine pofteste o femeie in inima sa, a si savarsit adulter cu ea in inima sa" s-ar referi la oricare femeie, chiar si sotia. Caci nu a zis "o femeie care nu iti este sotie", sau "alta decat sotia" ci a zis simplu "femeia". Deci nici macar sotia n-ai voie sa ti-o poftesti. Ce inseamna a pofti? Inseamna a-l vedea pe celalalt ca un obiect care iti poate aduce placere si sa-ti doresti sa-l folosesti pe acel om spre propria placere. Actul sexual trebuie sa fie "a face dragoste", adica a te darui pe tine persoanei iubite. Cred ca diferenta o face dragostea, a face ceva cu dragoste, sau fara dragoste. Bineinteles ca nu inseamna a starpi orice bucurie si placere. Dar sa nu lipseasca dragostea, sa nu fie doar o implinire a unei nevoi. De exemplu oamenii care mananca impreuna se bucura si de mancare, dar mai presus de faptul de a fi impreuna. Dar daca pun mancarea pe primul loc, atunci nu e bine. Cel de la care am auzit asta a spus ca pacatul omului este ca face mai putin decat trebuia, ca aduce ceva maret la nivel josnic. De exemplu un barbat care se culca cu 10 femei, nu a facut nimic, pentru ca de fapt nu a iubit nici una cu adevarat. Nu prea stiu daca m-ati inteles, e greu de explicat, pentru ca usor confunda omul pofta cu dragostea. Deci aici vad ca si parintele Arsenie Boca a observat subtilitatea, nici in casatorie n-ar trebui sa existe pofta, ci iubirea. Bineinteles ca a mai observat ca toti de fapt fac invers, de aceea a zis ca omul a devenit ca animalele, ca acelea se inmultesc asa din instinct, animalic, pe cand omul ar trebui sa faca totul din dragoste si trupul supus sufletului nu invers.
Reply With Quote
  #14  
Vechi 19.01.2007, 12:27:14
MARIUS_DANIEL MARIUS_DANIEL is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 11.06.2006
Mesaje: 670
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Annamarria
Vreau sa comentez putin cuvintele parintelui cu privire la "inmultire". Cred ca el nu a atacat actul sexual in sine, ci felul in care se face. Sa va spun ce am auzit. Cuvintele Isus "Cine pofteste o femeie in inima sa, a si savarsit adulter cu ea in inima sa" s-ar referi la oricare femeie, chiar si sotia. Caci nu a zis "o femeie care nu iti este sotie", sau "alta decat sotia" ci a zis simplu "femeia". Deci nici macar sotia n-ai voie sa ti-o poftesti. Ce inseamna a pofti? Inseamna a-l vedea pe celalalt ca un obiect care iti poate aduce placere si sa-ti doresti sa-l folosesti pe acel om spre propria placere. Actul sexual trebuie sa fie "a face dragoste", adica a te darui pe tine persoanei iubite. Cred ca diferenta o face dragostea, a face ceva cu dragoste, sau fara dragoste. Bineinteles ca nu inseamna a starpi orice bucurie si placere. Dar sa nu lipseasca dragostea, sa nu fie doar o implinire a unei nevoi. De exemplu oamenii care mananca impreuna se bucura si de mancare, dar mai presus de faptul de a fi impreuna. Dar daca pun mancarea pe primul loc, atunci nu e bine. Cel de la care am auzit asta a spus ca pacatul omului este ca face mai putin decat trebuia, ca aduce ceva maret la nivel josnic. De exemplu un barbat care se culca cu 10 femei, nu a facut nimic, pentru ca de fapt nu a iubit nici una cu adevarat. Nu prea stiu daca m-ati inteles, e greu de explicat, pentru ca usor confunda omul pofta cu dragostea. Deci aici vad ca si parintele Arsenie Boca a observat subtilitatea, nici in casatorie n-ar trebui sa existe pofta, ci iubirea. Bineinteles ca a mai observat ca toti de fapt fac invers, de aceea a zis ca omul a devenit ca animalele, ca acelea se inmultesc asa din instinct, animalic, pe cand omul ar trebui sa faca totul din dragoste si trupul supus sufletului nu invers.
Ai dreptate,sora.A face dragoste cu sotia nu trebuie sa fie un scop in sine,ci o consecinta a dragostei dintre cei doi.Dragostea presupune altruism,nu egoism.Si ai dreptate din nou,tinerii de azi confunda pofta cu dragostea,unii au ajuns sa considere dragoste si cele mai murdare perversiuni...:(Referitor la cine pofteste o femeie a savarsit adulter in inima sa nu inseama numai ce ai zis tu,inseamna ca nu te poti nici macar gandi la o femeie pe care o iubesti sincer ca poti s-o iubesti,sa fie a ta,sotia ta,decat dupa taina casatoriei,realizata in fata lui Dumnezeu.Pana atunci,baiatul si fata trebuie sa fie ca frate si sora.
Reply With Quote
  #15  
Vechi 22.01.2007, 14:15:32
Laurentiu Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2005
Mesaje: 1.326
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Annamarria
Vreau sa comentez putin cuvintele parintelui cu privire la "inmultire". Cred ca el nu a atacat actul sexual in sine, ci felul in care se face. Sa va spun ce am auzit. Cuvintele Isus "Cine pofteste o femeie in inima sa, a si savarsit adulter cu ea in inima sa" s-ar referi la oricare femeie, chiar si sotia. Caci nu a zis "o femeie care nu iti este sotie", sau "alta decat sotia" ci a zis simplu "femeia". Deci nici macar sotia n-ai voie sa ti-o poftesti. Ce inseamna a pofti? Inseamna a-l vedea pe celalalt ca un obiect care iti poate aduce placere si sa-ti doresti sa-l folosesti pe acel om spre propria placere. Actul sexual trebuie sa fie "a face dragoste", adica a te darui pe tine persoanei iubite. Cred ca diferenta o face dragostea, a face ceva cu dragoste, sau fara dragoste. Bineinteles ca nu inseamna a starpi orice bucurie si placere. Dar sa nu lipseasca dragostea, sa nu fie doar o implinire a unei nevoi. De exemplu oamenii care mananca impreuna se bucura si de mancare, dar mai presus de faptul de a fi impreuna. Dar daca pun mancarea pe primul loc, atunci nu e bine. Cel de la care am auzit asta a spus ca pacatul omului este ca face mai putin decat trebuia, ca aduce ceva maret la nivel josnic. De exemplu un barbat care se culca cu 10 femei, nu a facut nimic, pentru ca de fapt nu a iubit nici una cu adevarat. Nu prea stiu daca m-ati inteles, e greu de explicat, pentru ca usor confunda omul pofta cu dragostea. Deci aici vad ca si parintele Arsenie Boca a observat subtilitatea, nici in casatorie n-ar trebui sa existe pofta, ci iubirea. Bineinteles ca a mai observat ca toti de fapt fac invers, de aceea a zis ca omul a devenit ca animalele, ca acelea se inmultesc asa din instinct, animalic, pe cand omul ar trebui sa faca totul din dragoste si trupul supus sufletului nu invers.
Iisus a mai zis ..iar ei nu mai sunt doi si sunt unul singur ..adica un singur trup
Reply With Quote
  #16  
Vechi 22.01.2007, 14:21:30
Laurentiu Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2005
Mesaje: 1.326
Implicit

...si iar CE a unit Dumnezeu omul sa nu desparta
De aceea cred ca duhovnicii adevaratii nu sfatuiesc pe nimeni sa se casatoreasca sau sa se calugareasca ..o astfel de atitidine o are Parintele TEofil Paraian care este un om exceptional si care zice
Asta mi-o spui tu mie nu ti-o spun eu tie...
Cred ca cineva care vrea sa se faca calugar trebuie sa se gandeasca de n ori ce implica acest lucru la fel ca si cineva care vrea sa se casatoreasca
De asemeanea exista si oameni care nu se pot casatori dar nici casatori
este vorba despre acei fameni despre care se vorbeste si in Sf. Scriptura
Reply With Quote
  #17  
Vechi 22.01.2007, 14:29:51
Laurentiu Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2005
Mesaje: 1.326
Implicit

cum spunea parintele Arsenie Boca
Mai nu toti ceie din manastire se mantuiesc , nici toti din lume se prapadesc
Este vorba despre cei din lumea cere pot sa aiba curatia inimii nu doar calugarii
Reply With Quote
  #18  
Vechi 04.02.2007, 16:20:32
Laurentiu Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2005
Mesaje: 1.326
Implicit

MĂRTURII

P.S. Daniil Partoșanul

Părintele Arsenie Boca – o abordare simpatetică a relației tânăr-duhovnic1




„Părintele Arsenie știa cã la tinerețe se pune temelia vieții omului, a dezvoltãrii omului pentru mai târziu și pentru totdeauna și de aceea era și înconjurat de tineri; îl cãutau tinerii și îl ascultau și-i primeau povețele și sfaturile, venite ca din partea lui Dum*nezeu. Simțeai, când îți vorbea Părintele Arsenie, că îți vorbește Dumnezeu prin Sfinția Sa”.

Prea Sfințitul Dr. Daniil Partoșanul, Episcop vicar al Mitropoliei Banatului cu atribuții în administrarea Episcopiei Române din Iugoslavia

După 160 de ani, credincioșii români ortodocși din Banatul Iugoslav au episcop, în persoana P. S. Sale Daniil Partoșanul. Născut la 23 septembrie 1957 în Hățăgel, com. Densuș (jud. Hunedoara), P. S. Sa este unul dintre cei ce au lăsat frumoase urme în spiritualitatea Țării Hațegului. La 25 martie 1984 (după absolvirea Institutului Teologic din Sibiu și a cursurilor postuniversitare ale Facultă!ilor de Teologie Ortodoxă din București și Tesalonic-Grecia) intră în monahism la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, fiind hirotonit preot la 10 aprilie 1984. Din 1991 este cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad, disciplina Patrologie și literatură postpatristică. Între 1986 – 1999 este preot la Prislop și Densuș. Între 1999-2000 ctitorește schitul Retezat. La 31 martie-1aprilie 2001 este hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Banatului, cu atribuții în administrarea Episcopiei Române din Iugoslavia (cu sediul la Vârșeț).

– Prea Sfințite Da*niil, sunteți unul dintre pu*ținii care l-au cunos*cut, mai îndea*proape, pe Părintele Arsenie Boca, pe acest „ctitor al Filo*caliei ro*mânești”, cum îl numea un alt mare ctitor al iubirii de Frumos *– și l-am amintit aici pe Părintele Dumitru Stăniloae.

– Astăzi, aici, la Timișoara, ca episcop vicar și administrator al Episcopiei Ortodoxe de Vârșeț, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și înaintea tuturor cititorilor că pentru patru lucruri, în mod deosebit, petrecute în viața mea, nu sunt și nu voi fi niciodată vrednic a mulțumi îndeajuns lui Dumnezeu.

În primul rând, pentru faptul că, la 15 ani, mi-a îndrumat pașii spre Teologie, respectiv spre Seminarul Teologic din Caransebeș, apoi spre Institutul Teologic din Sibiu, după aceea spre cursurile de doctorat de la București și, mai apoi, spre Facultatea de Teologie din cadrul Universității Aristotelice din Tesalonic – Grecia.

În al doilea rând, pentru faptul că, la începutul celui de-al doilea an de studenție la Sibiu, Dumnezeu mi-a rânduit pașii, în ziua de 26 octombrie, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, spre Părintele Arsenie Boca, pe care l-am întâlnit întâia dată în casa parohială a bisericii sale ortodoxe din Drăgănescu, comuna Mihăilești, din apropierea Bucureștilor, unde Sfinția Sa, de mai mulți ani, picta și lucra în semiclandestinitate la biserica ce astăzi îi poartă pictura exprimată și reprezentată într-un mod deosebit în stil neobizantin curat ortodox, pedagogic, duhovnicesc și chiar profetic.

În al treilea rând, trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a îndrumat pașii înspre viața monahală, mai întâi spre mănăstirea Sâmbăta Brâncoveanu unde am fost frate, mai apoi spre mănăstirea Hodoș-Bodrog unde am fost călugărit și în cele din urmă spre sfânta mănăstire Prislop unde am putut să fiu mai mult în apropierea Părintelui Arsenie, în ultimii ani ai vieții Sfinției Sale.

În al patrulea rând, trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu și să-mi plec capul cu nevrednicie pentru harul arhieriei la care m-a chemat și pentru slujba de ierarh și de episcop în Biserica Sa, Biserica Ortodoxă, acum, pentru frații noștri români ortodocși din Banatul Iugoslav, care, după 160 de ani, au în persoana mea un ierarh, silindu-mă și străduindu mă să-i călăuzesc, să-i păstoresc și să-i conduc spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În viața mea personală, mai mulți oameni au avut roluri deosebite. În primul rând părinții mei. Apoi preotul care m-a botezat și mi-a îndrumat pașii spre seminarul teologic, profesorii de la Caransebeș, Sibiu, București, Tesalonic, colegii profesori și studenți de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad unde predau în continuare Patristica, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae al Banatului, care m-a propus pentru alegerea și hirotonirea întru arhiereu, fratele Traian Dorz, conducătorul spiritual al Oastei Domnului în anii ’70 și ’80, pe care l-am cunoscut de asemenea. Dar în mod cu totul și cu totul aparte, cu totul și cu totul deosebit în viața mea, un rol crucial l-a avut și-l are persoana și personalitatea duhovnicească, harismatică, de statură neopatristică, a Părintelui Arsenie Boca, atât de cinstit, de cunoscut, de apreciat, de căutat și de recunoscut chiar și ca sfânt de către o mulțime uriașã de credincioși.

– Mai vorbiți-ne puțin despre prima întâlnire cu Sfinția Sa!

– Eram student la Sibiu, în toamna anului 1979, când, auzind de la maicile de la mănăstirea Prislop – unde petreceam vacanțele de vară, satul meu natal fiind la aproximativ 7 km spre sud de sfânta mănăstire Prislop, din jud. Hunedoara – despre Părintele Arsenie. Am ajuns la Sfinția Sa, după ce am călătorit cu trenul o noapte, de la Sibiu spre București. Prima întâlnire cu Părintele, ca și toate celelalte, m-a marcat profund, m a răscolit, m-a remontat, m-a zidit sufletește și duhovnicește. Părintele Arsenie, din nefericire, era atunci civil, întrucât fusese pe nedrept scos din mănăstirea Prislop prin Decretul 410 din 1959 (Părintele Arsenie a plecat din Prislop la începutul lui mai ‘59, și nu datorită Decretului 410 n.n.). După ce a lucrat o vreme în Schitul Maicilor la București, după ce a pictat parțial biserica „Sfântul Elefterie” din București, ieșind la pensie – o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale ortodoxe din Drăgănescu, unde a lucrat vreme de 15 ani cu multă dragoste, cu răbdare, prin multe încercări, și unde – cum spunea Sfinția Sa însuși – a fost căutat și cercetat duhovnicește de o adevărată „avalanșă de oameni”. Pun aceste cuvinte în ghilimele pentru că îi aparțin și eu însumi l-am auzit zicând aceasta. Pe Părintele Arsenie l-am frecventat discret și clandestin în toți anii cât am fost apoi student la Sibiu. După aceea, fiind doctorand la București, am avut prilejul mai mult și mai îndeaproape să-l întâlnesc, tot acolo, în biserică la Drăgănescu. De asemenea, cu Sfinția Sa am avut fericirea să fiu de două ori în călătorii și drumeții în Munții Retezat, o dată la Sinaia, la Ghelar și în alte părți.

– Întâlnirile cu oamenii mari rămân, pentru totdeauna, marcate de amintirea și prezența lor. Ce „urme” a lăsat Părintele Arsenie în viața Prea Sfinției Voastre?

– De fapt, Sfinția Sa este cel care m-a îndrumat spre studii și cursuri de doctorat. Întâlnirea cu Sfinția Sa a fost decisivă în a lua hotărârea de a intra în monahism. Pe Părintele Arsenie l-am reîntâlnit de mai multe ori la Mănăstirea Prislop – unde am ajuns preot slujitor, la sfatul și povățuirea Sfinției Sale, între 1986 și 1988, 17 decembrie, când l-am întâlnit pentru ultima dată – Sfinția Sa trecând la cele veșnice în 28 noiembrie 1989.

– Cuviosul Arse*nie a fost *– o spun cei ce l-au cunoscut și i-au recunoscut Căra*rea Împărăției – unul din cei mai mari teologi-duhovnici ai neamului românesc. Care e „po*ziția” Prea Sfinției Voastre față de această considerație?

– Părintele Arsenie a fost un om ex*cepțional, un om ex*traordinar, un om al lui Dumnezeu, un mare părinte al Bisericii noastre. Pentru mine personal, cel mai mare din veacul nostru și din vremea noastră. Neîn*țeles de mulți, neiubit de mulți, neapreciat de mulți, a fost însă căutat, iubit, stimat, cinstit și în timpul vieții, și mai ales după moarte, de o mulțime de credincioși, de o mulțime de oameni ai lui Dumnezeu, creștini care sunt deschiși mai mult spre acel simț al sacrului, al sfințeniei, care radia și pe care-l transmitea personalitatea Părintelui Arsenie.

Despre Părintele Arsenie trebuie să vină vremea, cât mai curând posibil, să se scrie mai mult, să se vorbească mai mult; și eu sunt absolut sigur, și mărturisesc cu toată responsabilitatea mea de episcop și membru al B.O.R., că mai devreme sau mai târziu va veni timpul rânduit de Dumnezeu când Părintele Arsenie Boca va fi canonizat. Sfinția Sa a fost un mare duhovnic, a fost un pictor bisericesc, a fost un zugrav de suflete, a fost un predicator de statură patristică, ne-a lăsat Cărarea Împărăției ca pe o călăuză pentru viața duhovnicească, și sunt sigur că, de acolo de unde este, ne povățuiește, ne călăuzește, mijlocește pentru noi, ne ocrotește. Iar mormântul Sfinției Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinției Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinției Sale de la Sinaia, pictura Sfinției Sale de la biserica din Drăgănescu vor vorbi și vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credința în Hristos, dragostea față de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinției Sale și crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute și importante în același timp și discrete locuri de pelerinaj, unde vin creștini din toată țara și chiar și din alte părți. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină și cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru țară, pentru lume, pentru Biserică, pentru noi, toți.

– Ce sfaturi deosebite vă dădea Părintele?

– Legătura dintre un începător, cum am fost și am rămas eu, și Părintele Arsenie nu poate fi exprimată și explicată în cuvinte. Am o mulțime de cuvinte, de învățături, de povățuiri, de sfaturi, dar și mustrări; și mulțumesc lui Dumnezeu și Părintelui Arsenie, în mod deosebit, pentru aceste cuvinte care m-au zidit lăuntric, care mă țin lăuntric, care sunt pietrele de temelie ale vieții mele duhovnicești, atâta câtă este. Am multe cuvinte de la Părintele Arsenie, am auzit multe cuvinte, îmi plăcea să stau în apropierea Sfinției Sale, ascultându-l cum vorbea cu oamenii, cum le asculta necazurile, cum le explica problemele și necazurile și cum îi povățuia și îi sfătuia. Părintele Arsenie a purtat și a menținut aprinsă în veacul nostru o conștiință creștină, duhovnicească, filocalică, apostolică și patristică de cel mai înalt nivel și de cea mai adâncă și profundă simțire și trăire. Eu sunt sigur că pentru neamul românesc, pentru poporul român, pentru ortodoxia românească, astăzi, dar mai ales mâine și, cu siguranță, poimâine, în viitor, Părintele Arsenie va fi pentru noi, românii, ceea ce Sf. Serafim de Sarov a fost pentru ortodocșii ruși sau Sf. Grigore Palama pentru greci și pentru ortodoxia ecumenică sau alți și alți sfinți din istoria creștinismului, a ortodoxiei și a Bisericii.

– Ce credeți că ar spune lumii de azi Părintele Arsenie (și o spune, cu siguranță!)?

– Atunci când Părintele Arsenie și-a isprăvit de scris și de redactat Cărarea Împărăției, a căutat un subtitlu acestei cărți, acestei scrieri-testament a Sfinției Sale, și l-a ales pe urmãtorul: Un răspuns creștin la neliniștile vremii. Prin urmare, mesajul Părintelui Arsenie pentru noi, toți, în mod deosebit pentru cei care l-am cunoscut, ca și pentru cei care nu l-au cunoscut, ca și pentru cei care nu l-au recunoscut și nu-l recunosc, este credința în Dum*nezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos, în Ortodoxie, în Biserică, în Harul și Darul Sfântului Duh și al Sfintelor Taine, prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi, prin umilință și pocăință, prin citirea și studiul Sfinților Părinți și prin întreaga noastră trăire și concepție de viață creștină. Părintele Arsenie punea foarte mult accent pe viața duhovnicească, pe conștiința atotprezenței lui Dumnezeu, pe dezvoltarea în fiecare om, în fiecare suflet, a acestei conștiințe, a atotprezenței lui Dumnezeu. Adică omul, creștinul, credinciosul, monahul, preotul, ierarhul să fie conștienți de atotprezența lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este în orice loc și în orice timp și ne vede, ne aude, ne simte și ne știe tot ceea ce facem, gândim sau vorbim. Și, știind de acest lucru, trăind acest adevăr dogmatic, altele vor fi vorbele noastre, gândurile noastre, simțirile noastre, trăirile noastre. În explicarea necazurilor și a problemelor oamenilor, a crucilor pe care oamenii le au de purtat, fiecare într-un fel sau altul, de la Dumnezeu, Părintele Arsenie promova ideea legii ispășirii, a faptului că păcatele noastre sunt cauzele durerilor noastre. Și, cum spunea și scria Sfinția Sa: „Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul”, păcatul săvârșit sau urmările păcatelor moștenite de la moșii și strămoșii noștri, de la părinții noștri, au urmări și în viața noastră sau lasă urmări și în viața urmașilor. De aceea, păcatele se cuvine să fie ispășite, spovedite, iertate, dezlegate și stinse în harul, puterea și iubirea lui Dumnezeu, prin pocăința noastră, prin umilință, prin lacrimă, prin rugăciune, prin smerenie.

Aflându-te în prezența și în apropierea Părintelui Arsenie, simțeai prezența lui Dumnezeu și Îl simțeai pe Hristos trăind și vorbind în Părintele Arsenie. Era și este un lucru extraordinar – cum spunea cineva – în viața noastră, în viața oamenilor să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simțit și l-am trăit și sunt absolut convins și responsabil de ceea ce spun acum.

– Să abordăm puțin relația tânăr–duhovnic: Prea Sfinția Voastră – Părintele Arsenie. Cum se raporta Părintele la tinerețea și tinerii vremii Sfinției Sale?

– Părintele Arsenie aprecia, fără îndoială, foarte mult pe tineri și căuta să-i îndrume ca să-și închine tinerețea lui Hristos și Bisericii Sale. Părintele Arsenie știa că la tinerețe se pune temelia vieții omului, a dezvoltării omului pentru mai târziu și pentru totdeauna și de aceea era și înconjurat de tineri; îl căutau tinerii, și nu numai, și îl ascultau și-i primeau povețele și sfaturile, venite ca din partea lui Dum*nezeu. Simțeai, când îți vorbea Părintele Arsenie, că îți vorbește Dumnezeu prin Sfinția Sa. Și acesta este un lucru foarte important și foarte necesar și-n vremurile de astăzi, ca să se ridice oameni ai lui Dumnezeu, adevărați, care să fie călăuze și care să fie povățuitori pentru ceilalți.

– Amintiri, experien*țe singulare...

– În legătură cu a*mintirile și experiențele și trăirile deosebite în preajma Părintelui Arsenie, nu-mi îngădui acum să vorbesc despre ele sau despre toate acestea, pentru că este imposibil. Poate va rândui Dumnezeu o vreme când voi scrie aceste lucruri într-o carte despre viața Părintelui Arsenie și despre semnele pe care Dumnezeu ni le-a trimis prin viața și lucrarea duhovnicească a Sfinției Sale. Însă pot să amintesc doar faptul că simțeai în prezența Părintelui Arsenie că te vede, te cunoaște, că-ți știe nu numai prezentul, dar și trecutul, și îți intuiește viitorul. Cu doisprezece ani înainte de a ajunge printr-o bursă să studiez în Grecia, Părintele Arsenie mi-a spus și mi-a dat de înțeles acest lucru. Și multe alte lucruri care s-au împlinit la vremea potrivită conform spuselor și cuvintelor duhovnicești ale Sfinției Sale. Însă nu vreau să fiu înțeles greșit și să accentuez doar faptul și latura profetică a personalității Părintelui Arsenie. Și aceasta a fost și este esențială, dar aceasta se leagă de cea duhovnicească, de cea neopatristică, de cea neofilocalică, de cea creștină și ortodoxă.

– Un cuvânt de mângâiere și de alinare?

– Aș aminti cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu – mutat la Domnul în anul 107 d. Hr., fost episcop al Antiohiei, martirizat la Roma și sfâșiat de fiarele sălbatice în arena romană – scrise și adresate în epistola Sfântului Policarp către acest episcop al Smirnei, ucenic oarecum și părinte apostolic, discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul: „Toús kairoús katamántane!” – Citește vremurile! Datori suntem și noi, creștinii, astăzi, preoți, duhovnici, monahi, ierarhi mai ales, să citim, să descifrăm, să căutăm să înțelegem vremurile pe care le trăim și mesajul lui Dumnezeu în vremurile acestea destul de tulburi, destul de instabile, destul de pline de incertitudine. Cunoaștem cu toții cuvintele celebre de pe mormântul lui Kant: „Cerul înstelat deasupra mea și conștiința morală din mine”. Eu aș adăuga: „Cerul înnorat deasupra noastră și credința creștină din noi”. Aceasta ne ține, aceasta ne menține și aceasta ne va duce și ne va trece în veșnicie. Să căutăm să fim creștini cât mai mult, ucenici ai lui Hristos, ucenici ai Sfinților Părinți, ucenici ai părinților duhovnicești și fiecare, după măsura noastră, să aducem unul treizeci, altul șaizeci, altul o sută din roadele duhovnicești.

Iar în încheiere aș dori să amintesc un cuvânt pe care Părintele Arsenie mi l-a spus într-una din primele întâlniri. Eram un grup restrâns de studenți teologi de la Sibiu și ne-a zis următoarele: „Să vă întăriți convingerea în credință încât să fiți gata să vă puneți capul pe butuc, dacă timpul o va cere”.

Arhimandritul Teofil Părăian2

Despre Părintele Arsenie am auzit pentru prima dată în anul 1942 prin aprilie. Mi l-a pus în atenție Părintele Ioan Opriș, care era paroh în satul meu, satul Topârcea, din județul Sibiu, un om cult, un preot tânăr. Știa despre Părintele Arsenie Boca, știa despre Mănăstirea de la Sâmbăta. El mi-a dat și ideea să mă fac călugăr. După ce am aflat despre Părintele Arsenie Boca i-am scris o scrisoare. Am învățat în iunie 1942 să scriu la mașina de scris, notarul din sat mi-a dat voie să folosesc mașina de scris de la Primărie și i-am scris o scrisoare la care am primit răspuns prin intermediar. Părintele Arsenie Boca l-a delegat pe un diacon de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus să-mi scrie el un răspuns ca din partea Părintelui, adică să-mi atragă atenția asupra rugăciunii cu care se mântuiesc călugării. E vorba de diaconul Vasile Șortan care în cele din urmă n-a mai rămas la Mănăstire. Mi-a scris ca din partea Părintelui și mi-a atras atenția asupra rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase…”.

Eu am stăruit încât m-am întâlnit cu Părintele și în 30 august 1942. Am ajuns la Sâmbăta în dimineața zilei de 30 august. Era o zi de Duminică și era Duminica în care s-a citit din Evanghelie Pilda cu Nunta fiului de împărat, după Evanghelia de la Matei, cu adaosul care este numai în Sfânta Evanghelie de la Matei, cu omul care neavând haine de nuntă a intrat totuși la nuntă și care a fost scos afară legat de mâini și de picioare și aruncat în întunericul cel mai dinafară. Atunci Părintele o ținut și o predică. Eu de fapt pe Părintele Arsenie Boca nu l-am auzit vorbind altădată decât în Duminica aceea și a doua zi dimineața, luni, în 31 august 1942, ținând un fel de cuvânt îndrumător pentru credincioșii care erau de față la Mănăstire.

Prima predică pe care am auzit-o, prima și ultima la drept vorbind, ținută de Părintele Arsenie Boca avea trei teme – mi-aduc aminte foarte bine de predica aceea, am ținut-o minte poate pentru că știam că o ține un om deosebit – anume, mai întâi Părintele o vorbit despre haina de nuntă. Și a spus că pentru el cuvântul din Sfânta Evanghelie despre cel care o intrat fără haină de nuntă a fost un cuvânt de care s-o poticnit el de multă vreme, în înțelesul că la un moment dat și-a văzut haina cu care era îmbrăcat, ca rezultat al vieții pe care a dus-o probabil Părintele Arsenie, și zicea Părintele că și-a văzut haina, expresia este a lui „ca o spălătoare”, murdară ca o spălătoare. Și atuncea, după ce și-o văzut haina murdară ca o spălătoare, o fost preocupat de curățirea hainei, ca să ajungă să aibă „haină de nuntă”. Și spunea el că ar fi făcut orice numai să-și vadă haina curată, orice lucru de jos din lumea aceasta din câte se pot face l-ar fi făcut, a zis atunci: „Aș fi mutat și ceea ce nu se poate spune aici”. După o vreme, nu o spus câtă vreme o trecut de atunci, fiind la Mănăstire la Sâmbăta, n-o spus unde o avut intuiția hainei de nuntă, adică a hainei pe care o purta, dar la Sâmbăta fiind, după ce s-a încadrat în Mănăstire, o avut o vedenie. Se făcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din pronaos în naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea în aer. Nu se sprijinea de pereți zicea Părintele, plutea în aer și copilul i-a arătat cu mâna spre Părintele. El atunci s-o uitat la el însuși și și-o văzut haina cu care era îmbrăcat, de data aceasta curată, cu o pată pe ea cam de o jumătate de metru, și asta reprezenta un păcat. Nu a spus ce păcat, doar că copilul i-a atras atenția că el mai are un păcat pe lângă cel care se arăta în pata de pe haină și păcatul acela, și-o dat Părintele seama că e din pricina că o întâmpinat vedenia cu „Doamne”, și-atunci o spus el că cuvântul „Doamne” se adresează numai lui Dumnezeu și Domnului Hristos, nici măcar Maicii Domnului, și și-o dat seama că el o făcut acest păcat, păcat care atunci când și-o dat seama că l-o făcut, copilul o zâmbit, ceea ce însemna că o nimerit.

Adevărul este, fac aici o paranteză, că de câte ori l-am întâlnit pe Părintele, sau de câte ori am vorbit despre Părintele, sau am vorbit cu el, sau o venit vorba despre el, niciodată nu m-am gândit că Părintele Arsenie este omul cu două păcate, sau cu mai puțin de două păcate, poate fără nici un păcat la drept vorbind. El s-o prezentat pe sine atunci public în fața credincioșilor care erau de față ca un om cu două păcate. Unul reflectat pe haină, ca o pată, despre care el n-a spus ce este, și celălalt care a fost de pe urma faptului că a întâmpinat vedenia cu „Doamne”. Mai fac o paranteză, sau în continuarea aceleiași paranteze, aș zice eu că nu știu dacă cineva poate să fie vinovat de pe urma faptului că întâmpină o vedenie cu un cuvânt, că acel cuvânt nu îl caracterizează la drept vorbind și nu știu dacă există într-adevăr o vină în chestiunea aceasta.

A doua temă pe care a tratat-o Părintele a privit responsabilitatea preotului, responsabilitățile îndrumătorului de suflete; o citit din cartea Proorocului Iezechiel, cuvântul adresat stăjerului, când îi spune Dumnezeu proorocului: Fiul omului, dacă ești pus străjer și îi anunți pe oameni despre iminența pericolului ei vor muri pentru păcatele lor dacă nu te vor asculta, dar tu vei fi nevinovat. Iar dacă nu-i vei anunța, atunci sângele lor se va cere din palma ta.

A treia temă a fost în legătură cu Sfânta Împărtășanie. A citit din Sfânta Scriptură a Noului Testament, din Epistola I către Corinteni cap. 11, la sfârșitul capitolului, unde sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest pahar, că cine mănâncă și bea Trupul și Sângele Domnului cu nevrednicie mănâncă și își bea sieși osândă. De aceea printre voi sunt mulți slabi și bolnavi și bună parte mor”.

Mă gândesc eu acuma că cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Pavel se referă mai ales la o boală și la o slăbiciune sufletească, pentru că bolnavi nu sunt numai între creștini și nu sunt numai între creștinii nevrednici să zicem, ci sunt și înafară de creștinism, respectiv toți oamenii pot fi bolnavi și slabi și morți. Da’ Părintele a interpretat chestiunea aceasta cumva și în înțeles fizic, că și bolile fizice de multe ori sunt de pe urma faptelor rele pe care le fac oamenii. Asta a fost predica Părintelui. Am vorbit puțin cu el după Slujbă. El nu vorbea Duminica cu oamenii pentru că era împresurat de mulți credincioși și atuncea el vroia să facă deosebire între o zi de lucru și o zi de Duminică. Vroia să se odihnească, să se retragă. Deci nu o fost posibil să stau de vorbă cu el decât Duminică seara. Și Duminică seara mi-o spus un cuvânt care mi-o rămas de atuncea: „Nu toți cei din lume se prăpădesc, nici toți cei din mănăstire se mântuiesc”.

Încă ceva: după ce o ținut cuvântul către credincioși, predica, s-o ocupat puțin și de niște copii care erau acolo de față și le-o vorbit despre conștiință și o formulat definiția cugetului sau conștiinței ca fiind: „Glasul lui Dumnezeu care vorbește în noi și arată ce este bine și ce este rău”.

A doua zi o ținut un cuvânt de îndrumare pentru credincioșii care erau de față, deși el o și exceptat pe unii, erau niște copii, pe mine nu m o exceptat, era vorba despre necazurile care le vin părinților prin copii. Le-o zis despre cazuri când părinții sunt responsabili pentru copiii lor care vin în lumea aceasta cu defecte. O atras atenția asupra faptului de a fi oamenii cununați la biserică, de avea slujba cununiei, o pus în atenție faptul că soții nu trenuie să consume băuturi alcolice, căci chiar și un pahar de vin pe care îl bea cineva care după aceea se angajează la conceperea unui copil este dăunător pentru copilul care urmează să se nască. O atras atenția că atâta vreme cât cineva care a fost în război și se întoarce acasă și încă mai are visuri cu groaza pe care o trăit-o pe front în timpul războiului, câtă vreme mai are astfel de traume să zicem, nu are voie să se angajeze la conceperea copiilor, deoarece copiii pot să aibă neputințe de pe urma faptului că părinții nu sunt destul de liniștiți. Așa că Părintele era de atunci, din 1942, preocupat de chestiuni de felul acesta, de responsabilitatea părinților pentru copiii lor. Lucruri pe care după aceea le-o dezvoltat și le o prezentat în Cărarea Împărăției, în special în capitolul Ereditate și spirit și în subcapitolele Copii căzuți între tâlhari și Copii născuți în lanțuri. După aceea Părintele o spovedit în ziua aceea de 31 august 1942, o spovedit întâi pe un tânăr, pe un student în medicină care urma să meargă pe front. L-o ținut foarte mult, sau mie mi s-o părut că l-o ținut foarte mult. După aceea m o spovedit și pe mine. A fost singura spovedanie pe care am făcut-o la Părintele. Aveam 13 ani și jumătate. Dorința mea era să mă fac călugăr. De fapt am avut, aș putea zice vocație pentru asta, în sensul că întotdeauna mi-o părut bine să aud despre călugări, mi-aș fi dorit să vorbesc cu călugări, aș fi vrut să știu ce fac călugării, cum trăiesc, ce mănâncă, cât dorm, cum dorm, cum se roagă. Niște lucruri de felul acesta le-am avut în vedere de pe atuncea și m-am prezentat la mănăstire la Sâmbăta cu dorința să rămân la Mănăstire. Nu s-o putut. De fapt chestiunea a tratat-o Părintele Arsenie. N-o trebuit să mergem mai departe, să mai întrebăm pe cineva. Dar, pentru că Mitropolitul Nicolae Bălan care o restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire Voevodală zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată și rămasă în ruină până în 1928 când Mitrpolitul Nicolae Bălan s-o îngrijit de restaurarea bisericii și de reînființarea Mănăstirii, Mitropolitul voia să aibă acolo numai absolvenți de Teologie. Cu gândul acesta a pornit. Bineînțeles că nu și l-a putut duce la îndeplinire decât în parte, pentru că nu s-au prezentat mulți absolvenți de Teologie.

Mănăstirea a început cu trei oameni, cu trei candidați la călugărie, și anume: cu Părintele Arsenie, cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie prin purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Bălan care s-a interesat foarte mult de Academia Andreiană pentru care o format profesori, și după aceea în 1940 s-a așezat și Părintele Serafim care venea de la studii din Grecia. Părintele Serafim și cu Părintele Arsenie au fost trimiși de Mitropolitul Nicolae Bălan la Sfântul Munte ca să cunoască realitățile de acolo. Mitropolitul își dădea seama că începe cu oameni nepregătiți în altă mănăstire și atunci i-o trimis la Sfântul Munte. Părintele Arsenie o stat acolo trei luni, din 1939 din martie începând și s-o întors și s-a așezat la Sâmbăta. Și Părintele Serafim o rămas acolo 6 luni la Sfântul Munte și un an școlar la Atena la Teologie.

Părintele Serafim o adus de la Athos un caiet cu texte ascetico mistice dar nu numai din Filocalie. De exemplu un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunea de toată vremea, care de fapt nu e autentic, așa se zice că nu e autentic, nici nu a fost publicat în Filocalia.

Părintele Arsenie, după ce a terminat Teologia, pentru că era talentat la pictură, a fost trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan la București unde o urmat Școala de „Belle Arte”. O făcut pictură și sculptură. Și tot atuncea o frecventat și cursuri de medicină, în special de genetică. De aceea Părintele o lucrat cu toată capacitatea lui. El, după cum ziceau oamenii, și aveau și dreptate, a fost un om cu dar de la Dumnezeu.

Mitropolitul nostru, zilele trecute, Duminica trecută, o sfințit o troiță la intrarea în Mănăstirea noastră. Și cu ocazia asta o spus de câteva ori că Părintele Arsenie a fost un călugăr mare. Și la sfințirea monumentului, acea cruce de marmoră, a pomenit Mitropolitul de Părintele Arsenie ca de un „mare duovnic al vremii sale” și ca de un „Zalmoxis al neamului românesc”. Sunt cuvintele Mitropolitului Antonie, care i-o fost într-un fel ucenic, în sensul că o fost călugărit de Părintele Arsenie la Prislop.

De aceea, Părintele, având și cunoștințe de artă, putea să-și dea seama și de pe figura omului despre starea lui sufletească. Chiar și de pe fotografii. Veneau oamenii la el cu fotografia cuiva și ziceau: uite, asta este fata cu care vreau să mă căsătoresc și Părintele zicea: Nu-i bună. Sau îi bună, contând, cred, și pe ceea ce îi spunea figura.

La noi la Mănăstire o fost o carte în bibliotecă, nu știu pe unde o mai apucat sau pe unde mai este, o carte intitulată: Revelation du visage – cum descoperă fața starea interioară. Din 1949 știu de cartea aceasta. Era și cu desene explicative. Deci Părintele nu a lucrat numai cu asta, că îi descoperea Dumnezeu, ci el o lucrat și cu niște lucruri științifice. De exemplu, în ceea ce privește cunoștințele medicale. El își dădea seama de tarele ereditare și le explica. Îi trimitea pe unii dintre credincioșii care veneau la Părintele să se ducă să-și facă analiza sângelui și să vină cu rezultatul la el. Și-apoi el trăgea niște concluzii. Sau o fost un caz în Sâmbăta de Sus, o fată, care vroia să se căsătorească cu un băiat din Hârseni. Băiatul din Hârseni avea un tată care gângăvea. Părintele nu știu dacă l-o trimis sau nu să-și facă analiza sângelui, dar și-o dat seama că ceva nu-i în regulă. Când vorbea, gângăvea. Și Părintele și-o dat seama că e o tare ereditară, că e un sânge bolnav. Și soția respectivului, deci mama băiatului, la fel, nu era ea ca toți oamenii, nu era ea destul de luminată la minte. Și Părintele, fără să-i dea o explicație i-o spus fetei: „Să nu te căsătorești cu Gheorghe, că nu o să aveți copii sănătoși”. Dar ea totuși s-a căsătorit și-o avut un copil. Și copilul, de la o vreme, de la trei ani, o început să aibă îndărăptări fizice și, bineînțeles, și spirituale. De la o vreme, nu o mai putut nici să vorbească și la șapte ani o murit. Bineînțeles că persoana respectivă o spus: o avut dreptate Părintele, Părintele are dar de la Dumnezeu, că o știut că nu o să am copii sănătoși și că vor muri. Ori Părintele putea știi asta și fără să aibă dar de la Dumnezeu. Dar el o lucrat cu toate mijloacele lui.

Au mai fost și alte cazuri, un caz din Ludișor. Un bărbat o vrut să se căsătorească cu o fată. Fata avea ceva la un ochi. Părintele și-o dat seama că ceva nu e în regulă și i-o spus băiatului: „O iubești?”. Și el o zis: „Da”. Și atuncea Părintele o zis: „Ia-o”. Și o luat-o. Și după ce s-au căsătorit ei sau dus la Cluj, la o clinică și s-a constatat că femeia e bolnavă, are sângele contaminat. Și omul nu o mai vrut să stea cu ea. Și asta s-a socotit un eșec al Părintelui Arsenie. În realitate, nu o fost un eșec al Părintelui, de vreme ce i-o spus că, dacă o iubește, să o ia. Că el, dacă ar fi iubit-o, ar fi susținut-o și în suferință și nu ar mai fi făcut nici un caz. Ori, el s-a despărțit de ea, s-a recăsătorit, el trăiește și acuma, are vreo 80 de ani. Însă acuma o ajuns și el în declin. Nu mai recunoaște oamenii, nu mai are ținere de minte. Copiii îi sunt sănătoși.

Ceea ce făcea Părintele, și asta e interesant de știut și de reținut, niciodată nu calcula un răspuns. Ce îi venea prima dată în minte aceea spunea. Și cu asta rezolva o chestiune sau nu o rezolva dar, în orice caz, își spunea punctul de vedere. O fost și nereușite multe în viața Părintelui în sensul acesta. Să amintesc un caz: un preot din Sibiu, i-am spus de multe ori: măi, tu ești un eșec al Părintelui Arsenie. În sensul că l-a îndrumat să se căsătorească cu fata cu care s-a căsătorit și nu o duce bine, nu o duc bine. Trăiesc totuși împreună, au un băiat, soția este funcționară la o bancă… Părintele i-a pus-o în vedere odată când s-a dus el acolo la Drăgănescu, unde lucra Părintele pe atuncea, și o zis că l-ar interesa o fată, că ar vrea să se căsătorească. Și atuncea Părintele i-o zis: „ia-o pe asta”. I-a arătat-o și după aceea el a fost preocupat de chestiunea aceasta. A luat-o în căsătorie, dar acum nu-i bine. Realitatea este că nu e bine și i-am zis eu că e un eșec al Părintelui Arsenie. Dumnezeu știe până la urmă dacă e eșec sau nu-i eșec, dar te-ai gândi așa, că dacă te duci la cineva să te îndrumeze, ar fi cazul să te îndrumeze să te căsătorești, când e vorba de căsătorie, nu să suporți o căsătorie, ci să te fericești în căsătorie. Este un preot în apropierea noastră și tot așa s-a dus la Părintele și tot așa i-o pus în atenție o fată, dar o fată infirmă. A dus-o foarte greu, pentru că ea era infirmă nu numai fizic, în sensul că nu putea merge foarte bine, avea un fel de șchiopătare, avea un picior mai scurt, sau ceva de felul acesta, și Părintele i-a spus să se căsătorească. Ea nu l-a înțeles pe Părintele, în orice caz nu l-a înțeles pe Părintele ca Părinte și poate nici ca soț. Părintele se socotea întotdeauna asuprit de soția lui. Și au 5 copii totuși, dintre care unul e călugăr la noi la Mănăstire, Părintele Casian.

Părintele Arsenie era întotdeauna la îndemâna oamenilor. Eu, personal, am impresia că uneori și căuta să facă pe omul care știe multe și că știe bine ce știe. Dar, în orice caz, cu pregătirea pe care o avut-o și cu cunoștințele pe care le-a avut a lucrat mai bine decât am fi lucrat ceilalți care nu aveam astfel de cunoștințe și pe care nici nu trebuie să le ai neapărat ca să fii îndrumător de suflete.

La spovedania mea Părintele m-a întrebat un lucru care mi s-a părut curios că mă întrebă. Și anume, m-a întrebat dacă mi-a venit vreodată în minte să omor vreun om. Acuma, poate că la vârsta aceea, de 13 ani și jumătate nu era cazul să îmi pună o astfel de întrebare, deși, după aceea mi-am dat seama de ce mi-a pus-o. Pentru că Părintele știa că copilul este oglinda părinților, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură din străfunduri de existență, că fiecare dintre noi suntem sinteza înaintașilor noștri – părinți, bunici, străbunici, până unde ajunge spectrul vital al existenței noastre. Și, bineînțeles că, chiar dacă m-am mirat, i-am dat răspunsul care era de fapt, nu i-am dat un răspuns evaziv, i-am spus că niciodată nu mi-a venit să omor un om. Părintele vroia să intre în legătură cu înaintașii mei, să vadă eventual din ce tâlhari am apărut eu în această lume. Probabil s-a gândit la aceasta că, fiind un nevăzător, fiind un „copil născut în lanțuri”, fiind un „om născut între tâlhari”, a vrut să știe dacă părinții mei sunt, într-adevăr, ceea ce gândea el că sunt. Mulțumesc lui Dumnezeu, am avut niște părinți, nu pot zice ca Sfînta Tereza de Lisieux: „Să știți că eu am avut niște părinți sfinți”. Nu pot zice lucrul acesta, dar, în orice caz, au fost oameni de treabă și au văzut de îndatoririle pe care le-au avut, ne-au crescut, ne-au îndrumat bine. Că or fi având și ei vreo vină… mă rog, Dumnezeu știe de toate. Nu ne alegem noi părinții și nici părinții nu ne aleg pe noi și venim în lume în contextul fizic, fiziologic și social în care am venit în lume.

M-a îndrumat Părintele atuncea să fac rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Și asta arată că Părintele, de fapt, avea o putere de sinteză și o putere de pătrundere și scotea niște concluzii bune, în înțelesul că el, dacă și-a dat seama că eu nu pot rămâne acolo, nefiind absolvent de Teologie și neavând vârsta la care se poate hotărî cineva să se facă călugăr și având și deficiența cu care am străbătut prin viață, Părintele și-o dat seama de asta și atuncea a zis, totuși, că aș putea face eu ceea ce fac călugării, adică să zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Am luat aminte la ce mi-a zis Părintele. Adică el ce mi a zis de fapt să zic „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, mi-o spus că aceasta e rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, mi-o spus că această rugăciune să o zic în gând, nu cu cuvântul vorbit, ci în gând, s-o lipesc de respirație în felul următor: Între respirații, deci fără să inspir și fără să expir, acolo unde se întâlnește o respirație cu cealaltă, să zic „Doamne”, trăgând aerul în piept, odată cu aceasta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, și dând aerul afară din piept „miluiește-mă pe mine păcătosul”. Altceva nu mi-a mai spus în legătură cu asta. De aceasta pot să zic eu că Părintele Arsenie a fost un ctitor la existența mea.

Când l-am întâlnit a doua oară, după 23 de ani, nu-și mai aducea aminte de mine și nici de îndrumările pe care mi le-a dat. Important însă este că eu mi-am adus aminte și că am folosit îndrumările pe care mi le a dat. Și nu mi-a zis să iau legătură cu un îndrumător, cu un om care practică rugăciunea, cu cineva care știe ce ispite pot veni, care, având o experiență, ar putea trage niște concluzii și ar putea să mă direcționeze. Doar mi-a spus ceva care zic eu că nu a fost o îndrumare foarte bine gândită. Și anume, eu am zis că dacă nu pot să rămân aici la Mănăstire, eu mă duc să fac școală. Și Părintele nu a zis să fac școală. A zis: „Da, dar școala nu te duce la mântuire”. Acuma a avut dreptate, că dacă eu m-aș fi ocupat de rugăciunea de toată vremea cu exclusivitate, poate că aș fi ajuns la niște performanțe sau la niște rezultate pe care le presupunea Părintele. Însă eu nu am putut face lucrul acesta și eu i-am spus Părintelui că nici părinții mei nu ar fi de acord să renunț la școală. Acuma nu mă mai pot gândi ce ar fi fost dacă ar fi fost altceva, pentru că eu am mers pe direcția școlii și eu mă bucur că am mers pe direcția școlii. Chiar în toamna aceluiași an, în 1942, am plecat la Timișoara, la o Școală Specială. Aveam cinci clase făcute la Cluj și am continuat clasa a șasea la Timișoara la o Școală Specială și după aceea am fost elev la Liceul Loga, un liceu de văzători, însă am făcut mai mult la fără frecvență. După aceea m am dus și la Teologie și asta m-a favorizat și pentru preoție. Dacă mă duceam la mănăstire, cred că n-ajugeam eu niciodată mai mult decât un călugăr simplu și călugăr simplu simplu. Adică, nu numai simplu ca formă, ci simplu și ca gândire. Eu nu am ținut seama de ce mi-a zis Părintele și am făcut școală, care chiar dacă nu m-a adus la mântuire, m-a dus totuși la ceva, la ceea ce sunt prin școală.

Cu Părintele nu m-am mai întâlnit 23 de ani. În 1949 cred, pe la începutul anului, fiind deja student la Teologie în anul I, am auzit că Părintele a venit la Sibiu și că e la Profesorul Nicolae Mladin. Mi-a spus un student care îl cunoștea de la Sâmbăta.

Părintele a avut o activitate deosebită și Părintele a fost o personalitate puternică de atuncea, din 1941, 1942 a intrat în atenția oamenilor și oamenii erau sensibilizați atuncea, plecau pe front și Părintele îi îndruma. Spunea cineva că i-a spus: „Măi, niciodată să nu tragi la țintă! Tragi în gol”. Mergeau oamenii să se roage pentru ei, să le dea binecuvântare. Mergeau părinții copiilor, mergeau copiii împreună cu părinții. Era o situație specială, care i-a sensibilizat pe oameni.

Părintele a lucrat și în niște condiții care au favorizat stilul lui de lucru. Dar a avut o activitate cu răsunet în conștiința oamenilor. Nu prea erau personalități de seama Părintelui pe vremea aceea… Nici atunci și nici după aceea.

La Sâmbăta te puteai duce la doi duhovnici: la Părintele Arsenie sau la Părintele Serafim. Dar toată lumea îl prefera pe Părintele Arsenie, nu pe Părintele Serafim. Deși, eu, ca om, l-am prețuit mai mult pe Părintele Serafim decât pe Părintele Arsenie. Mi-a convenit mie personal mai mult Părintele Serafim decât Părintele Arsenie. Dar niciodată nu aș fi putut zice că Părintele Arsenie e mai mic decât Părintele Serafim. Fiecare era mare în felul lui. Dar nici ei, ca temperament și ca formare nu s-au potrivit. S-au înțeles în sensul acesta că nu s-au exclus. Nu s-au completat, ci fiecare a avut stilul lui de lucru.

Părintele Arsenie a fost un om cu o înzestrare deosebită, în sensul că orice lucru pe care l-ai fi întrebat, și lucruri tehnice, cum se face o casă, orice știa. Ori, Părintele Serafim, săracu’, dacă bătea un cui trebuia să-l scoată apoi cineva și să-l bată cumsecade. Nu putea așa ceva. De aceea el nu a avut niciodată o înaintare, în sensul acesta, că el e un om deosebit. Deși era deosebit și era mai bun ca Părintele Arsenie ca inimă, era mai de inimă, mai cald la suflet, nu putea să bruscheze pe cineva. Ori, Părintele Arsenie era dintr-o dată, ca din pleasna bicului, te pocnea și rămâneai pocnit. Nu îl interesa, nu a avut o caldură sufletească. Totuși, a și avut. De pildă, Maica Teodosia Lațcu a avut două iubiri: pe Părintele Arsenie și pe maica Veronica. Ea a cosiderat că Părintele a fost extraordinar. Dar, zic eu, nu pentru oricine.

Și, cum ziceam, în timpul cât a fost Părintele la Sâmbăta, a venit lume multă. Păi veneau studenți de la Teologie din București. Mitropolitul nostru Antonie, ca student la Teologie în anul 2 a venit la Sâmbăta împreună cu colegi de-ai lui, cu colege de-ale lui. S-au organizat la Sâmbăta întâlniri cu Părintele Arsenie, Părintele îi primea la spovedanie, Părintele Arsenie le ținea cuvântări în care punea în valoare credința creștină, punea în valoare rezultatele științei. Era un om cu o cultură bine pusă la punct.

Mișcarea asta s-a stins repede după aceea. Ăsta e necazul. Adică eu aș zice că, și m-am întrebat de multe ori, unde sunt oamenii aceia mulți care veneau la Părintele? Ce a însemnat pentru ei întâlnirea cu Părintele, în viața lor de toate zilele, în societatea în care au trăit? Ce a însemnat influența Părintelui în existența lor, în progresul lor spiritual? Deci, Părintele Arsenie i a fascinat, pur și simplu, i-a făcut să fie copleșiți în fața lui. Unii s-au spovedit la Părintele. Însă, în general, oamenii, așa cum a zis și Părintele odată: „Oamenii rămân tot oameni”.

Atunci, în 1942, nu era chiar așa multă lume în jurul Părintelui. Deși era, pentru că în acea Duminică în care am fost eu erau mulți la mănăstire, mai ales din pătura țărănească. Intelectuali erau mai puțini, pentru că intelectuali sunt mai puțini și în societate. Cei mai mulți oameni sunt oameni simpli. Pe atuncea, domina omul simplu. Și ăștia erau cei care veneau. Părintele ținea o predică hotărâtă și cu fiecare vorbea așa, de la egal la egal. Nu zicea „dumneavoastră“. (…) Avea așa o prestanță, o autoritate, o siguranță a cuvântului, o siguranță a verdictului. Și asta a durat la Sâmbăta până în 1948. Veneau oamenii de la 40 de km pe jos la mănăstire, de la Poiana Mărului. Un grup de oameni de 20 sau 50 de persoane porneau din Poiana Mărului dimineața și seara erau la Sâmbăta, venind pe jos, să-l vadă pe Părintele Arsenie, să-l asculte, să-l admire. Veneau și de mai departe. Părintele le vorbea la fiecare pe limba lui. (…)

Eu, pînă în 1949, nu am mai ajuns la Sâmbăta. Părintele Arsenie era plecat când am mai ajuns eu la Sâmbăta. Plecase în 1948, la sfârșitul lui octombrie. Eram student la Teologie și eram în vacanța de Paști. Părintele Serafim era atuncea conducătorul mănăstirii. Cu dânsul m-am înțeles eu foarte bine de atuncea și am rămas în legatură toată viața, până la sfârșitul vieții Părintelui și și după aceea. Ori, cu Părintele Arsenie nu știu dacă aș fi reușit să formez o legatură din asta.

În 1949, să continui ce am început, eram student la Teologie și am aflat că Părintele Arsenie era la Sibiu. Am trimis vorbă printr-un student care mergea la Sâmbăta, care îl cunoștea de când era elev de liceu și care mergea împreună cu părinții la Sămbăta, și l-am rugat să-i spună Părintelui Arsenie că sunt și eu acolo și că aș vrea să vorbesc cu el. De fapt nu atăta doream eu să vorbesc cu el, cât mi-aș fi dorit să vorbească el cu mine. Și Părintele nu mi-a dat-o în bună, că hai să vorbim. Deși eu am găsit asta, așa cumva, o lipsă a Părintelui. Poate nu l-a luminat Dumnezeu, poate nu am fost eu vrednic, nu știu ce interpretări se pot da. Da’ realitatea asta este: nu a vrut să stea de vorbă cu mine. No bine, nu a vrut, nu a vrut. Nu aveam ce să fac. Mi s-a mai întâmplat o situație dintr-aceasta în 1987. În 1987 Părintele Arsenie era la Prislop. Acolo era plecat de la Sâmbăta. (...)

Între timp Mănăstirea de la Prislop a devenit mănăstire de maici prin stăruința Maicii Zamfira, care era absolventă de Teologie, care îl cunoștea pe Părintele Arsenie, care s-a dus și ea la Prislop împreună cu Părintele Arsenie și s-au aranjat lucrurile în așa fel încât mănăstirea de la Prislop să devină mănăstire de maici. Și Părintele a rămas acolo ca duhovnic la obștea din Mănăstirea Prislop, obște care a durat până în 1959. Părintele a avut acolo o întrerupere, în sensul că în 1951-1952, cam pe atuncea, a fost arestat și dus la Canal. Se făcea pe atuncea Canalul Dunăre-Marea Neagră, care după aceea s-a părăsit și la care au lucrat mulți deținuți politici. Și Părintele a fost între cei care au lucrat acolo. A stat acolo cam vreo 9 luni. Apoi s-a întors la Prislop, a fost foarte mult urmărit de Securitate și maica Zamfira l-a ajutat pe Părintele, în sensul acesta de a-l scuti pe Părintele de relațiile cu oamenii. A fost foarte dură. Chiar și călugări care se duceau să-l vadă pe Părintele aveau de suferit. Îi baga într-o magazie acolo, și îi ținea de seara până dimineața și dimineața le dădea drumul. Eu nu știu dacă și Părintele Arsenie cumva nu a avut o amestecare în toată treaba aceasta. În sensul acesta că el nu a dorit să mai aibă treabă prea mult cu oamenii, ca să fie scutit de deranjul Securității. Și atuncea, maica Zamfira a fost cerberul care l-a ajutat pe Părintele să fie scutit de relațiile cu oamenii. Bine, mai vorbea el cu câte cineva, mai ales cu oamenii mai cunoscuți, cu cei cu care avea ceva relații sau care erau mai deosebiți, dar, în general, făcea în așa fel încât să nu se ajungă la el. Și asta a mers până în 1959.

În 1959 a primit ordin din partea Episcopiei Aradului, asta a fost în mai, să părăsească Mănăstirea Prislop. A fost o dispoziție pe care, de fapt, a dat-o stăpânirea, Guvernul, prin Departamentul Cultelor, și nu numai pentru Părintele. Și de la noi de la Sâmbăta au plecat atuncea vreo patru inși. Și apoi toamna a fost un decret care a golit mănăstirile. În 1959 a fost decretul și s-a aplicat în 1960, în primăvară. Ori, Părintele, în 1959, în mai, a părăsit Mănăstirea Prislop și s-a dus la București. Și având el pregătire de pictor și de sculptor s-a angajat la Atelierele Patriarhiei și a lucrat acolo vreme de 10 ani. A pictat icoane, în special pe email. În 1969 a început pictura de la Drăgănescu. Cum s-a ajuns la asta? Maica Zamfira, care a fost stareță la Prislop, s-a retras și ea de la Prislop, o dată cu Părintele. Mănăstirea s-a desfințat atuncea, maicile și surorile s-au dus la Sibiu, au stat în Sibiu și apoi în Rășinari, unde au lucrat la Arta Manuală. Maica Zamfira s-a dus cu Părintele. Părintele a stat în București până în 1980, 1981. În 1982 parcă, s-a sfințit biserica de la Drăgănescu, pe care Părintele a pictat-o de două ori. A pictat-o în tempera prima dată și s-a „pangarit”, cum zicea el, adică s-a afumat de lumânări. După aceea, a găsit modalitatea să scoată lumânările din biserică și s-a apucat Părintele și a mai pictat-o o dată. În 1982, cred, s-a sfințit biserica de la Dragănescu.

Pentru că a venit vorba de pictura Părintelui Arsenie, prin 1970 și ceva, în legătură cu epitaful pictat de Părintele și care se putea vedea de vizitatori în holul stăreției vechi, stăteam de vorbă cu un cadru universitar din Sibiu, pe nume Bologa. Și zic și eu în legătură cu epitaful: Epitaful acesta este unul deosebit, făcut de un Părinte despre care zic eu că este un geniu. Și domnul respectiv a zis: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă și încă ceva”. Și am zis: Nu știu dacă are o cultură perfectă, dar, sigur, pe lângă cultura pe care o are, are „încă ceva”.

Părintele, după ce a terminat pictura la Drăgănescu, s-a retras, a stat prin București, la Sinaia. Pentru că la Sinaia grupul acela de surori și de maici care au fost în subordinea Părintelui cândva la Prislop și-au cumpărat o vilă, din munca lor. Ele au muncit la Munca Manuală, mai întâi în Sibiu, apoi în Rășinari și apoi s-au mutat la Sinaia. Acolo este un fel de așezământ cvasi-monahal. Părintele a avut acolo o chilie, a stat acolo, acolo a și murit în 1989 și grupul acesta mai există. Maica Zamfira e conducătoarea acestui grup, care nu ai putea zice că e o unitate monahală. E o unitate monahală doar în sensul acesta, că stau acolo niște viețuitoare care trăiesc cum trăiesc călugării. (…)

Părintele la Sinaia a murit. S-au făcut multe vorbe în legătură cu moartea Părintelui. De fapt, el a murit de moarte naturală. A avut ceva cu rinichii.

Nu știu dacă am continuat ideea aceea că Părintele, în 1949, nu a vrut să vorbească cu mine. Deși eu zic că ar fi trebuit să vorbească cu mine și pentru că l-am rugat, dar și pentru că, fiind eu într-o situație specială, zic eu, aveam nevoie de un ajutor mai mult decât cineva care este într-o situație obișnuită. Nu vreau eu să mă prevalez de niște lucruri. De exemplu, Părintele Șoima, un părinte care a fost profesor de muzică și de tipic la Teologie, odată nu mi-a prea convenit mie treaba aceasta, dar după aceea mi-am dat seama că a avut dreptate, vroiam să plec acasă. Și Părintele Șoima se gândea că e mai bine să rămân, era de Rusalii, era o festivitate la Sibiu în legătură cu Mitropolitul Nicolae Bălan. Nu mai știu eu cum a fost, cum n-a fost, dar știu că a fost vorba de asta că vreau să plec și că o mai vrut cineva să plece și nu l-a lăsat Părintele Șoima. Da’ zice: „Dumitale zice îți dau voie, că dumneata nu ai așa de multe bucurii câte avem noi”. Mie nu mi-a prea convenit treaba asta, că a zis el vorba asta, dar după aceea mi-am dat seama că a avut dreptate. Adică, domnule, într-o situație specială trebuie și un tratament special. Nu așa că nu vorbesc, lasă-l încolo de Teofil, nu vorbesc cu el. Și apoi nu am mai ajuns să vorbesc cu Părintele decât în 1965. La Prislop nu am fost. I-am mai scris o scrisoare la care a răspuns Părintele, dar nu mie mi-a scris, ci Părintelui Serafim, că o să-mi scrie. Da’ nu mi-a mai scris. Când m-am întâlnit cu el în 1965, mi-a spus: „Măi, îmi aduc aminte de scrisoarea aceea” și a căutat el o modalitate de a se scuza, că tocmai de aceea că nu mi-a scris m-a avut el în vedere mai mult decât dacă mi ar fi scris și m ar fi uitat. Dar, în sfârșit, sunt lucruri pe care Dumnezeu le știe, nici nu are rost să le îmblătești de pe-o parte pe cealaltă, că tot ălea-s.

În 1965 când m-am întâlnit cu Părintele, într-adevăt a fost o întâlnire cu rost și cu folos. Părintele mi-a pus în atenție un lucru care, zic eu, este bine să îl aibă în vedere oricine. Și anume despre cunoștința de Dumnezeu prin Dumnezeu sau despre cunoștința de Dumnezeu prin studiu. Și zicea Părintele: „Teologie pot să facă și păgânii și necredincioșii”. Dar noi trebuie să căutăm o cunoștință pe care ne-o dă Dumnezeu, cumva prin limpezimea sufletului. Mi-a pus în atenție Catavasia I din Catavasiile Înălțării: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit, gângavul a spus legea cea scrisă de Dumnezeu. Căci scuturând tina de pe ochii minții vede pe Cel ce este și se învață cunoștința Duhului, cinstind cu dumnezeiești cântări”. Bineînțeles că am reținut catavasia, pentru că o știam și a făcut niște referiri la asta și mi-au plăcut foarte mult referirile. Adică, aici este vorba despre Moise, despre Duhul Sfânt Care-l învăluie pe Moise, Dumnezeu Care îi vorbește, despre condiția de a-ți vorbi Dumnezeu, în înțelesul că trebuie sa-ți scuturi tina de pe ochii minții – pentru că avea Părintele vorba: „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Să izvorască din sufletul tău niște cântări spre slava lui Dumnezeu, cântări din intuiția măreției lui Dumnezeu.

Atunci eu am fost la Părintele Arsenie cu un student care a plecat în oraș între timp. Părintele m-a dus într-un birou și se ducea și lucra și după aceea mai venea și mai stăteam puțin de vorbă. Și când să plecăm, Părintele o luat bagajul studentului acela și am ieșit. El o ieșit înaintea mea și nu m-a condus, așa ca să-l aud eu pe unde merge și să merg după el. Nu mi-a fost foarte comodă treaba și mă miram eu așa. Poate mai avea el și niște dorințe de a face el niște experiențe… ce știu eu? Dar, atunci când am fost eu în 1965 la București cu băiatul acela, care acum e preot și e consilier la Sibiu, Părintele Simion Săsăujan era student în anul 3 la Teologie. Și a zis Părintele către el: „Să fii înțelegător față de neputința omenească”. Mi-a plăcut foarte mult cuvântul acesta și eu îl socotesc cel mai important cuvânt dintre cuvintele rostite de Părintele Arsenie. „Să ai înțelegere față de neputința omenească”. M-am gândit de foarte multe ori la lucrul acesta, l-am spus de foarte multe ori și, mai ales, am constatat că neputința omenească este o realitate din care mulți nici nu pot ieși. Chiar și noi înșine, de multe ori suntem limitați cu posibilitățile de a ne manifesta, așa că e de mare importanță să fii înțelegător față de neputința omenească. Bineînțeles, toate cuvintele Părintelui, câte le știm și câte le putem ști, sunt importante, dar cred că de măsura asta nu este nici unul. Deci, în cazul nostru, să-l înțelegi și pe acela care te vorbește de rău, să-l înțelegi și pe acela care nu-și poate ține gura, să-l înțelegi și pe acela care vrea să facă un lucru peste tine, că vrea el să-l facă, chiar dacă nu vrei tu să-l facă, toate lucrurile acestea să le categorisești ca neputință omenească și să-ți dai seama că altfel nu se poate.

Eu m-am mai întâlnit cu Părintele și de altă dată. Părintele a fost cum a putut el să fie față de mine. Eu nu am fost un admirator al Părintelui Arsenie, deși m-am bucurat de toate afirmațiile lui care au ajuns la mine. Mi-ar fi părut tare bine dacă se putea face un om din doi, și anume: un om cu mintea Părintelui Arsenie și un om cu inima Părintelui Serafim. Ar fi fost ceva excepțional. Nu se poate, fiecare este cum este. Eu l-am preferat pe Părintele Serafim totdeauna, chiar dacă mi-au plăcut verdictele date de Părintele Arsenie. L-am considerat totdeauna o personalitate puternică, ca și care nu a mai existat altcineva în Biserică, din câți știu eu, din cât cunosc eu, contemporani cu noi. Nu mă gândesc că nu au fost în istorie personalități cu mai multă priză la oameni decât Părintele Arsenie. Din câți oameni am cunoscut eu, care au lucrat în Biserică, consider că Părintele Arsenie a fost cel mai de vârf, Culmea viețuitorilor și propovăduitorilor în contemporaneitatea noastră. A avut și autoritate, a avut și cultură. Să ne gândim numai la îndreptarul acela de viață cu oxigen, glicogen, somn, să-ți păstrezi hormonii și să ai concepție de viață creștină, deja vezi că este un om de excepție, un om care ține seama și de lumea aceasta, nu numai de lumea de dincolo. Dacă ne gândim la toate lucrurile acestea ne dăm seama că Părintele a fost, într-adevăr, un om mare. A fost un duhovnic mare, a fost și un om cu pătrundere, a fost și om cu dar de la Dumnezeu, a fost și om cu perspectivă, cu lărgime de gândire, de înțelegere. Și-a dat el seama că nu poți să schimbi multe în lumea aceasta, dar, în orice caz, a fost omul care și-a dat seama de niște realități la care noi ăștialalți nu ajungem. Cu toatea acestea, s-a impus în conștiința multor credincioși, în așa fel încât nu numai cei care l-au cunoscut l-au avut în seamă, cât și cei care nu l-au cunoscut, care au aflat de la alții de Părintele Arsenie, au fost îndrumați. Se îndemnau unii pe alții să meargă pe la Părintele Arsenie. Unii dintre ei au reținut anumite lucruri, cum am reținut eu rugăciunea de toată vremea, cum am reținut Catavasia de la Înălțarea Domnului, cum am reținut faptul că Teologie pot face și păgânii, cum am reținut că trebuie să ai înțelegere față de neputința omenească. Sunt niște lucruri care au rămas după Părintele. Și apoi gândurile lui din Cărarea Împărăției. Doar atâta îmi pare rău, că sunt gânduri de început, nu sunt gânduri de către sfârșit, adică gânduri de către sfârșitul vieții. Bineînțeles că îl caracterizează – cu gândurile cu care a început cu acelea a și lucrat în general. Deși am impresia că Părintele și-a mai și schimbat din idei, din gândurile lui. De exemplu la început îi îndruma pe mulți să se facă călugări. Către sfârșitul vieții îndemna să nu se mai facă călugări, probabil și pentru motivul că și-a dat seama că mulți dintre cei care s-au făcut călugări nu au realizat ceva deosebit în viața lor, în viața mănăstirii și în viața Bisericii.

Fântânița Părintelui Arsenie

Fântânița de lângă mănăstire nu Părintele a descoperit-o. Era acolo un izvor natural. Părintele a fost atenționat despre existența acelui izvor de către un frate de la mănăstire. Și fratele respectiv a spus: Părinte, să știți că eu știu undeva un izvor cu niște apă foarte bună. Și Părintele a zis că vrea să-l vadă și el. Și așa s-a dus Părintele la izvor și a văzut că e apă bună. Ani și ani izvorul acesta a rămas așa, fără să se îngrijească cineva să facă acolo niște bănci și o masă. Acestea le-a făcut Părintele Efrem, un părinte care a murit în 1984. Nu el personal, ci a angajat niște oameni. Și s-a făcut ceea ce este acolo.

Acolo s-a vindecat o fată care 17 ani a fost în cărucior și după 17 ani i-a venit puterea acolo, la fântâniță.

Părintele Ieromonah Dionisie Ignat de la Mănăstirea Albac povestește împrejurarea cum Maria Silaghi și-a căpătat întregimea trupului la „Fântâna Părintelui Arsenie”.

„Eram student în anul I la Teologie la Sibiu, sunt și sibian, de loc din Cisnădie și fiind în vacanța de vară am primit ascultare de la Î.P.S. Serafim acuma, atuncea era duhovnicul Institutului de Teologie, «să te duci să stai 2 săptămâni la Sâmbăta». Fiind prieten cu Maria Silaghi, fiindcă o ajutam tot mereu la biserică, îi duceam căruciorul sau o purtam în spate, pentru că avea scleroză în plăgi de 17 ani. Și avea tot mereu nevoie de ajutor să o ducă cineva, să o urce, să o coboare scările, să o ducă la biserică. Cu vreo două zile înaite de a merge la Sâmbăta am trecut pe la ea și i-am zis: uite, m-a trimis P.S. Serafim să stau acolo la Sâmbăta vreo două săptămâni și zice: și noi ne-am gândit să venim, dar știm că e mai greu… da’ zic eu, haida să mergem că dacă sunt și eu acolo vă mai ajut și eu să vă mai duc cu căruciorul. Și a zis că tare ar vrea să ajungă la izvor. Și eu am zis că haide să mergem. Era într-o vineri când am ajuns acolo. S-a pregătit pentru spovedanie și pentru Sfânta Împărtășanie, chiar în vinerea aceea dimineața s-a spovedit, a fost la Sfânta Liturghie, s-a împărtășit, după împărtășanie a stat la Sfântul Maslu, iar după Sfântul Maslu, pe la ora 15 ne-am înțeles că, după ce se odihnește, să o duc eu cu căruciorul până la izvor acolo, erau vreo 2 km. Era 3 august 1990. Și pe la ora 14.30 s-au ridicat niște nori de ploaie foarte mari și dădea înapoi să nu mai mergem. Da’ am spus: haide să mergem, că ajută Dumnezeu, ne ajută Părintele Arsenie. Și am pornit încet, încet. La pârâiașul acela, peste care a trebuit să trecem, erau acolo niște muncitori care s-au împotmolit cu mașina și zice: trebuie să ne întoarcem înapoi, că mi-e rușine să nu mă vadă că mă treci în spate. Și am zis că nu-i nimica, trecem printr-altă parte. Și am ocolit puțin mașina aceea și ne-am dus pe mai în jos puțin și am trecut și am împins căruciorul până acolo sus, la izvor. La izvor l-am tras în sus, că era mai ușor de tras, decât de împins și l-am lăsat lângă drum acolo sus. Apoi am dus-o în brațe până la izvoraș. S-a spălat pe piciorușe, pe mâini, pe față, am spus «Cuvine-se cu adevărat» și am mai spus niște rugăciuni.

Apoi au venit niște turiști mai gălăgioși și am zis ca hai să megem, că nu mai îi de noi aicea. Și zice: mă țin de tine, până când ne depărtăm, ca să nu vadă ăștia că mă duci în spate. Și zic, bine, ține-te. Și s-a ținut, a mers și am ajuns până la cărucior. La cărucior zice: simt așa o putere în picioare hai să mergem până la drum, că am văzut că ai tras greu căruciorul în sus, că era pietriș, erau bolovani. Și când a ajuns la drum, tot așa a zis: să știi că nu mă dor picioarele. De obicei, când mergea mai mult de 10 metri i se întorceau picioarele, mâinile i se suceau. Și când am ajuns la drum am spus că acuma, dacă tot mergem, să mergem până la mănăstire. Și atuncea a mers până la mănăstire, a intrat în mănăstire pe picioarele ei. Era sora Iuliana, era sora Ana, adică Aurica acolo, care au văzut și s-au minunat. Însă făcuse febră musculară și sâmbăta nu s-a mai putut ridica din pat. Dar Duminică la Liturghie s-a ridicat și de atunci nu s-a mai așezat în cărucior. Acuma este în obștea Schitului din Retezat, împreună cu sora ei, care o mai îngrijește.”3
Reply With Quote
  #19  
Vechi 04.02.2007, 16:28:24
Laurentiu Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2005
Mesaje: 1.326
Implicit

"Faptul ca din partea Sa, Dumnezeu a facut totul pentru om, pâna si jertfa Sa pe cruce, dovedeste ca omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea vazuta îmbinata cu lumea nevazuta. Iata de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adica sa traim deodata, si ca persoane vazute, si ca persoane nevazute, caci omul are valoarea aratata de jertfa de pe cruce.

Când omul traieste în adevarata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, daca renunta la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poarta un nume, ci poarta un numar. Deci, ce poate sa însemneze coborârea omului la simpla valoare economica, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor salbaticii întreolalta si-si vor împinge conducatorii pâna la marginile nebuniei. Asta înseamna treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.

Pentru o alunecare a omului de la nume la numar, au sa dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu raspunderi, cu mariri, cu puteri si cu tot felul de haruri."
"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cînd si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa!".(Parintele Arsenie BOCA)

Reply With Quote
  #20  
Vechi 04.02.2007, 16:39:09
Laurentiu Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2005
Mesaje: 1.326
Implicit

Precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cît mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multa știință îl apropie pe om de Dumnezeu; puțina știință îl îndepărtează și de știință, și de Dumnezeu. Iar omul atîta prețuiește cîtă apropiere de Dumnezeu și-a cîștigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie și el să și-o cîștige". (Părintele Arsenie Boca)



„Cîndva stăteam în fața unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la București, pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului... Stăteam în fața acestei icoane și o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, și zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Și respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă și încă ceva». Și zic eu: «Nu știu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie..." (Părintele Teofil Părăian)



Bărbăție și sfințenie


Luna aceasta se împlinesc 15 ani de la strămutarea la cele veșnice a omului care a schimbat fața monahismului nostru ortodox în inima secolului XX. Duhovnic și clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar și mare învățat, teolog și pictor de icoane, "Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc" (D. Stăniloae). Mutat la cele veșnice cu puțin înainte de prăbușirea vechiului regim communist (pe care se spune că o și profețise), Părintele Arsenie odihnește sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comuniști și care a sfîrșit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neșterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfințind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraș în Hațeg și de la Sinaia la București. "Din cîți oameni am cunoscut eu și care au lucrat în Biserică – mărturisește Părintele Teofil Părăian, preavrednicul său ucenic duhovnicesc – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea viețuitorilor și propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră".


La 10 mai 1929, în curtea Liceului "Avram Iancu" din Brad, șeful de promoție al absolvenților din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de față, "Gorunul lui Zian". Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vața de Jos, aproape de Țebea, unde veghează "Gorunul lui Horea", săvîrșea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificația lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: "Cel plin de bărbăție"), marele mărturisitor harismatic al credinței strămoșești, din mijlocul și în răspărul unui "secol nebun".

După ce va studia Teologia și Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune și cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut trei luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu ești în stare de nimic! Nici la măturat nu ești bun!", la care tînărul și-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!". Încă din prima tinerețe se simte la el vocația asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toți cei din lume se prăpădesc, nici toți cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugărești... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!".

Este închinoviat la Mănăstirea Sîmbătei de Sus, în vara aceluiași an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism și să înceapă ceea ce s-a numit "mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta", acea "bulboană spirituală uriașă" în fața căruia un Nichifor Crainic exclama: "Ce vreme înălțătoare cînd toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!". În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos și stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei românești, căreia îi va realiza și coperta. Pe fondul acestei efervescențe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: "M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți".

Vremurile se precipitau, iar comunismul bezbojnic își înfigea tot mai adînc ghearele în trupul țării. Ajutîndu-i creștinește pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului, Părintele intră în vizorul Securității, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forțat de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniștii au risipit obștea. Între timp mai fusese încă o dată arestat și dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la București, unde a fost ținut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii atee. În ultima parte a vieții avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată "predică în imagini", chiar dacă destul de discutabilă în raport cu canoanele iconografiei tradiționale) și Sinaia (unde, din 1969, și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde obișnuia să se retragă tot mai des, și unde a și închis ochi, în pragul iernii lui 1989*, în vîrstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (și care multă vreme au circulat "pe sub mînă", în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea Împărăției și pînă la recentul volum Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (și din care am extras o parte din materialul acestui scurt portret comemorativ). Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi și ne descoperă poarta de lumină a Împărăției, amintindu-ne mereu că "Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd și-l trădează, să se gătească de pedeapsă!".



Răzvan CODRESCU

[color=red]* Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care monahismul ortodox românesc și-a pierdut în primăvară (30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) și în toamnă (28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească (Părintele Arsenie Boca, considerat ani de-a rîndul un adevărat sfînt în viață)!
[/color]
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Parintele Arsenie Boca lore86 Mari Duhovnici si predicile lor 175 16.08.2023 14:17:46
PARINTELE ARSENIE BOCA elena4018 Mari Duhovnici si predicile lor 76 04.12.2013 18:31:22
Parintele Arsenie Boca marlene Stiri, actualitati, anunturi 23 31.12.2009 13:44:31
Parintele Ilie Cleopa catre Parintele Arsenie Boca Laurentiu Mari Duhovnici si predicile lor 0 04.02.2007 16:57:47