Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Religia Islamica
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 27.07.2011, 10:14:20
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit Paralela intre Cruciada si Jihad

Fenomenul cruciadelor a aparut in Europa ca raspuns (destul de tardiv) la expansiunea araba, ce a culminat cu cucerirea Ierusalimului, „pamant sfant” al Crestinatatii, fapt ce a produs un adevarat soc in lumea crestina. Cruciadele, desi pornesc de la o motivatie religioasa- „eliberarea locurilor sfinte de sub dominatia musulmana”, reprezinta un fenomen politic medieval, la fel cum razboaiele de expansiune araba sunt tot fructul unei ideologii politice, reprezentand aspiratiile unei comunitati. Omul medieval nu putea insa concepe o separare intre sfera politica si cea religioasa, de aceea fundamentarea ideologica a razboiului lua conotatii religioase.

„RĂZBOIUL SFÂNT”- ÎNTRE CRUCIADĂ ȘI JIHAD

Colonel ( r) Dumitru CODIȚĂ
Sursa: http://www.arduph.ro/%E2%80%9Erazboi...iada-si-jihad/

1.Introducere

Dreptul conflictelor armate își are rădăcinile în practicile cutumiare, care sau constituit de-a lungul secolelor pe toate continentele. Legile și obiceiurile războiului – dacă este să folosim denumirea tradițională a acestei ramuri a dreptului, nu erau aplicate la fel de toate armatele sau față de toți inamicii. Se observă totuși o anumită coerență, marcată de limitele unui comportament admis față de combatanți și populația civilă, care se baza pe onoarea soldatului.

Reglementările se refereau în general la interdicția comportamentelor considerate crude sau dezonorante și s-au format nu numai în interiorul armatelor, dar și sub influența particularităților culturale, ale tipului de educație și scrierilor religioase[2].

Civilizația occidentală și cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părți sub forma unui trecut al conflictului și al cruzimii. Din cauza ignoranței și prejudecăților, acestea nu au reușit să se înțeleagă reciproc, iar extremismul și superficialitatea au făcut ca dialogul să se transforme de cele mai multe ori în conflict.

Consecința acestei situații face ca și în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un sentiment de furie și umilință. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul folosește un standard dublu al democrației și drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu alte civilizații, creând astfel terenul propice pentru apariția fundamentalismului islamic[3].

Dialogul dintre creștini și musulmani reprezintă prin urmare o necesitate vitală de care depinde însuși viitorul omenirii. Prezentarea și înțelegerea semnificației conceptelor de cruciadă și jihad reprezintă o contribuție în acest sens.

2. Cruciadele „războaiele sfinte” ale creștinătății

Privite în contextul lor adecvat, cruciadele au reprezentat un capitol medieval al unei îndelungate interacțiuni dintre Est și Vest, pentru care războaiele troiene și cele persane ale Antichității au fost un preludiu, iar expansiunea imperialistă modernă a Europei Occidentale, ultima etapă. Diferența geografică dintre Est și Vest a devenit semnificativă doar prin prisma diferențelor religioase, etnice și lingvistice.

Etimologic cruciada reprezintă numele dat expedițiilor militare de colonizare, întreprinse de feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 și 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de sub turci[4].

Cruciadele au reprezentat reacția Europei creștine împotriva Asiei islamice, aflată în ofensivă din anul 632 nu numai în Siria și Asia Mică, dar și în Spania și Sicilia. Printre alte antecedente, trebuie să menționăm tendințele migratoare și militare ale triburilor teutone, care au schimbat harta Europei din momentul în care au intrat pe scena istoriei; distrugerea (1009) de către al-Hakim a Bisericii Sfântului Mormânt, loc de pelerinaj pentru mii de europeni, ale cărei chei îi fuseseră trimise (800) lui Carol cel Mare în semn de binecuvântare din partea patriarhului Ierusalimului și, nu în ultimul rând, dificultățile întâmpinate de pelerini în Asia Mică islamică.

Declanșarea cruciadelor a fost determinată de apelurile repetate (1095) adresate de împăratul Alexios Comnenul către papa Urban II, ale cărui domenii asiatice fuseseră ocupate de selgiukizi. În fața amenințării care se apropia de Constantinopol, este posibil ca papa, să fi considerat că ar putea avea ocazia să reunifice Biserica greacă cu cea romană, a cărei schisma se produse-se între 1009 și 1054. S-a lansat astfel prima cruciadă, numită așa datorită semnului distinctiv de pe hainele luptătorilor care se și numeau cruciați.

Împărțirea categorică a cruciadelor în șapte până la nouă nu este satisfăcătoare[5] pentru mulți cercetători ai fenomenului. Procesul a fost mai mult sau mai puțin continuu, fără o linie de demarcație clară între cruciade. Împărțirea pe perioade ar fi mai adecvată. Prima perioadă de cuceriri durează până la așa numita a doua cruciadă (1147-1149), a doua perioadă, este aceea a reacției musulmanilor, începând cu acțiunile lui Zanghi și culminând cu victoriile lui Saladin și o a treia perioadă, de războaie locale, încheiată în 1291, când cruciații sunt definitiv înfrânți în interiorul Siriei[6]. În această a treia perioadă una din cruciade a fost îndreptată împotriva Constantinopolului (1202-1204), două împotriva Egiptului (1218-1221), fără un rezultat notabil, și una chiar împotriva Tunisiei.

Prezintă interes pentru studiul nostru relațiile pașnice dintre occidentali și localnici. Creștinii veniseră în _ara Sfântă convinși că sunt superiori populațiilor de aici, considerând că acestea sunt idolatre și că îl divinizează pe Mahomed. Primule contacte au reprezentat însă o mare dezamăgire. Cât despre impresia musulmanilor despre cruciați cuvintele lui Usama, un conducător musulman, sunt elocvente. El îi consideră „animale curajoase și bătăioase, dar nimic altceva”.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 27.07.2011, 10:16:36
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit

3. Jihadul - războiul „sfânt” al Islamului

Clarificarea conceptului de jihad s-a aflat în centrul atenției în analizele islamologilor din cele mai diferite domenii. Metoda comparativă în studierea jihadului luând ca termen de referință cruciada[7] este sursa majorității punctelor de vedere. Definirea acestuia a fost încercată de istorici, juriști, sociologi, teologi, dar și de politicieni și ideologi, fapt pentru care există o mare diversitate de opinii. Printre autorii cu o contribuție reprezentativă și în parte obiectivă, Viorel Panaite[8] menționează pe următorii: Ahmed Refik, Cl. Huart, O. Huades, J.E.Jurji, Louis Massignon, A.K.S. Lambton, Bernard Levis, E.Kohlberg, M. Canard, Emmanuel Sivan, Cl.Cahen ș.a.

Jihad înseamnă luptă, efort, strădanie … luptă cu tine însuți înainte de toate. În Coran, termenul de jihad nu este echivalent cu cel de conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui musulman pe drumul credinței. Doctrina jihadului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima expansiunea statului musulman, la începutul dinastiei abbaside[9]. De atunci, în teologia islamică sunt vehiculate cele două sensuri ale jihadului: de autoapărare ( defensiv ) și de expansiune ( ofensiv ) în scopul propagării credinței islamice[10].

Conform acestei teorii, jihadul defensiv este un război care protejează musulmanii împotriva agresorilor și care respectă regulile de purtare a războiului, cum ar fi folosirea forței minime necesare sau respectarea dreptului la viață al populației non-combatante. Cu toate acestea, în prezent, interpretările radicale ale Coranului, au extins aria semantică a jihadului defensiv.

Nașterea ideii de jihad a avut loc în vremea lui Mahomed, în procesul de trecere de la Profetul avertizator (din perioada meccană, 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medineză 622-632)[11]. La Mecca, pentru a face prozeliți, Mahomed a practicat, în exclusivitate, metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase: „Îndemnurile către ei (adepți-n.n.), ca să reziste cu răbdare și îngăduință la violențele dușmanilor – afirma W. Irving – aproape că rivalizau cu preceptul blând al Mântuitorului nostru potrivit căreia, dacă te-au lovit pe un obraz, întoarce-l și pe celălalt”[12]. Apariția ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toți aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimțeau să plătească tributul, semn al supunerii lor”[13].

Versetele din Coran reflectă o dualitate a metodelor folosite de Mahomed pentru răspândirea islamului, „pașnice”, care s-a cristalizat în perioada meccană și altele „războinice”, afirmate după hegira (622 d. H.) la Medina.

Pe cale de consecință, se considera că una din principalele obligații ale califului era de a extinde mereu teritoriul islamului (dar al-islam). Împărțirea lumii într-un ținut al păcii și unul al războiului este oarecum similară celei din teoria comunistă a Rusiei Sovietice[14]. În ultimii ani, jihadul are tot mai puțini adepți în lumea musulmană, în special din cauza divizării și controlului exercitat în multe regiuni de către diferite guverne străine[15].

În scrierile juridico-religioase musulmane, se regăsesc numeroase încercări de a elabora construcții teoretice, care urmăresc sistematizarea conceptului de jihad. Astfel, Muhammed Șevkânî (m. 1250/1834) distingea patru feluri de jihad: jihadul cu propria persoană (care presupunea învățarea și aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar și acordarea de sprijin semenilor în acest sens); jihadul cu diavolul (care înseamnă, în esență, respingerea viciilor lumești); jihadul cu necredincioșii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea și cu mâinile); jihadul cu păcătoșii (dus cu inima și cu mâinile). În același demers de teoretizare, Alfred Morabia își structura analiza noțiunii de jihad pornind de la două mari încrengături: jihadul extern dus împotriva infidelilor din „Casa războiului” și jihadul intern dus în limitele „Casei islamului”. La rândul său, jihadul intern presupunea trei aspecte: jihadul coercitiv și defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), jihadul moral și jihadul spiritual.

Jihadul nu reprezintă o obligație individuală, cum sunt celelelte prevederi ale islamului, ci o datorie a întregii comunități, care trebuie să lupte cu necredincioșii și să răspândească islamismul[16]. Cel ce moare într-un astfel de război va ajunge în rai, fără să mai aștepte judecata de apoi. Acest aspect explică în parte avântul în luptă și atitudinea războinică în unele perioade a statelor, care și-au stabilit ca obiectiv promovarea islamului.

În spatele ideii de jihad, ca expediție militară, se afla o puternică tradiție războinică. Practic, jihadul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând odată cu apariția statului islamic toată această energie distructivă internă spre exteriorul proaspetei comunități, în interesul statului islamic care se năștea. „În acest context – susțin unii istorici – se poate specula că jihad-ul este parțial o raționalizare ideologică a raziei”[17]. În ținuturile deșertice, unde dispoziția belicoasă era o stare mentală normală, razia reprezenta una din puținele ocupații masculine[18].

În război musulmanii se conduceau după reglementările stabilite în cărțile războiului, precum și după unele reguli cutumiare.

Vom observa în exemplele următoare că aceste reguli erau stricte și ofereau șansa cruțării vieții adversarului, doar în condițiile stabilite de învingător. Un aspect important îl reprezenta declanșarea ostilităților. Astfel, necredincioșii trebuiau mai întâi să fie instruiți și apoi invitați să adere la islamism. Dacă refuzau, se pornea război împotriva lor. Capitularea acestora fără convertire se încheia cu un tratat în virtutea căruia învinșii își păstrau bunurile, religia și obiceiurile lor, dar plăteau o anumită taxă. Dacă opuneau rezistență și apoi erau învinși, deveneau proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii puteau să-i omoare, să-i transforme în sclavi, să le răpească femeile și copii etc.

Reguli precise erau stabilite cu privire la prada de război. Patru cincimi revenea luptătorilor musulmani învigători, iar o cincime „lui Allah”, adică Profetului și membrilor familiei lui, precum și ajutorării orfanilor, nevoiașilor și călătorilor[19].

Prin astfel de „războaie sfinte” au izbutit musulmanii să răspânească islamismul și să creeze două imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în istorie, Califatul arab și Imperiul otoman. În prezent, obligația „războiului sfânt” a încetat însă să mai existe ca atare pentru statele moderne musulmane. Acest tip de război îndreptat împotriva „necredincioșilor” a generat încă de la începuturi un anume fanatism, care se încearcă a fi revigorat astăzi de fundamentalismul islamic[20].

Musulmanii subliniază, în același timp, că islamismul este, înainte de orice, o religie a păcii. Atacurile sinucigașe asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001, i-au determinat pe mulți nemusulmani să se arate sceptici cu privire la afirmația de mai sus. În replică musulmanii răspund că în toate religiile există extremiști, dar că acțiunile acestora nu trebuie să fie considerate standardul după care să fie judecate preceptele vreunei credințe. Acest aspect este sursa controverselor, cu privire la faptul că în Coran ar exista prevederi care ar susține masacrarea necredincioșilor.

Nemusulmanii susțin că jihadul reprezintă un mijloc exclusiv violent, în timp ce autorii musulmani prezintă jihadul doar ca un instrument defensiv, de apărare a lumii musulmane, sau, cel mult, ca un instrument de propagare a islamului pe cale pașnică[21].

Autorii musulmani susțin dimpotrivă, că războiul trebuie văzut numai ca o stare temporară apărută în cazuri de necesitate, pacea fiind adevărata rațiune de a fi a islamului, promovată de acesta ca stare normală și permanentă în relațiile dintre state.

În concluzie la cele menționate, situarea pe poziții diametral opuse poate conduce la exagerări. De aici, nu mai există decât un pas până la o interpretare extremistă și o exagerare, care poate îmbrăca forma unor acuzații radicale cum ar fi aceea că doar creștinătatea ar fi vinovată de statuarea războiului ca stare normală în relațiile cu musulmanii[22]. Caracterul fals al acestei dispute, rezultat în ambele cazuri din lipsa unei analize din „perspectivă evolutivă”[23], istorică, nu mai trebuie demonstrat.

Relațiile dintre musulmani și nemusulmani au fost cu mult mai complexe în practică, decât în teorie. În fapt nici războiul, contrar opiniei multor istorici și juriști occidentali, dar nici pacea, contrar majorității specialiștilor musulmani, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală și permanentă între islam și creștinătate.

Conceptul de jihad în sensul cel mai larg are sensul de protejare a civilizației islamice ( Dar al-Islam) de invazia „infidelilor”. Războaiele purtate în numele Islamului, în era timpurie a acestei religii au fost percepute ca forme ale jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei, chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea islamică atunci când anumite zone erau amenințate. Această chemare la luptă continuă, a început în secolul al XI-lea, al cruciadelor și a continuat până în secolul al XIX-lea, odată cu apariția colonialismului și perceperea acestei amenințări ca fiind la adresa lumii islamice[24].
Reply With Quote
  #3  
Vechi 27.07.2011, 10:17:51
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit (partea a 3-a)

Există punte de vedere în accepțiunea musulmanilor potrivit cărora, jihadul ar fi o poruncă a lui Allah, iar cuvintele Profetului (hadith) ar glorifica jihadul:„Omul ce va participa la războiul sfânt pentru slăvirea lui Allah și nu-l mână nimic altceva decât credința în Allah, va fi răsplătit de Allah, fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar fi greu urmașilor mei (fără mine?!), nu aș ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt și mi-ar place să fiu martir pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat și martirizat pentru cauza lui”[25].

Aceste aprecieri pot conduce la concluzia că proclamarea jihadul în prezent nu reprezintă o întelegere greșită a Coranului. Chiar „dacă doctrina coranică a jihadului nu este în mod fundamental războinică, este totuși clar că, încă de la origini, războiul a fost un element constitutiv al primei comunități islamice întru credință… războiul dus pe calea Domnului, este deci considerat ca o operă pioasă și merituasă”[26]. Altfel spus dimensiunea războinică a religiei islamice nu este condamnată „nici de revelația coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai că Mahomed nu a respins folosirea violenței ci chiar a predicat-o și nu a ezitat să-i asasineze pe câțiva dintre adversarii săi”[27].

Legitimitatea jihadului în lumea islamică, raportată la conotațiile sale religioase, nu poate fi însă decisă de o moralitate abstractă și nici nu este tributară unei anume ideologii sau doctrine politice. Declanșarea jihadului are loc doar în urma unei analize atente a învățaților musulmani (ulama), proclamată printr-un decret religios ( fatwa), conform legii islamice (sharia).


3.1 Fundamentalismul islamic și jihadul

În prezent, noțiunea de jihad este reinventată, personalizată și transformată în instrument politic. Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanșării jihadului ca îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva Occidentului. După războiul din Afganistan de la sfârșitul anilor 1980, arată Gilles Kepel, cultura jihadului a devenit globală[28]. Mutația survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci și într-o transformare ideologică (de la comunism la anti-modernism, a se citi anti-occidentalism) și strategică (de la războiul de gherilă pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupația unor forțe militare străine la atentate teroriste nediscriminatorii în orice punct de pe glob). Oliver Roy explică impactul doctrinei jihad-ului ca „o reacție la schimbările sociale și economice generate de modernismul globalizant”[29].

Pentru justificarea acțiunilor, grupările fundamentalist musulmane caută să identifice în istoria și gândirea islamică elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenței politice împotriva civilizației occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de jihad. Prin promovarea acestui punct de vedere cu atentate sinucigașe, grupările fundamentalist islamice au reușit să reducă percepția Occidentului cu privire la religia islamică la o structură politico-ideologică monolitică cu caracter violent, retrograd și anti-modernist.

Unul dintre obstacolele majore în înțelegerea corectă a religiei islamice este legat de folosirea frecvent eronată a cuvântului obișnuit jihad în înțelesul inițial atribuit acestuia.

Cea dintâi asociere a acțiunii militare cu cuvântul jihad s-a petrecut la distanță de secole după moartea profetului Mahomed și chiar acea utilizare tardivă era o extindere a unui concept mai profund, de o importanță esențială pentru credință, un concept care guvernează și astăzi semnificația cuvântului.

3.2. Terorism – “fundamentalist religios”

Realitatea confirmă că în categoria „motivației ce stă la baza acțiunii teroriștilor sunt și motive de ordin cultural[30]”. Valorile culturale tradiționale pot motiva acțiunile unor persoane într-o manieră de neconceput pentru un observator extern. În societăți în care oamenii se identifică în termenii apartenenței la un anumit grup (familie, clan sau trib), poate exista o dispoziție către autosacrificiu rar întâlnită în alte comunități.O determinare majoră a terorismului pe baze religioase este percepția „intrușilor” și anticiparea unei amenințări la adresa supraviețuirii unui grup etnic. Teama de a fi exterminat din punct de vedere cultural sau religios, conduce uneori la o violență care, pentru o persoană care nu a trecut printr-o experiență similară, poate părea irațională. Toate ființele umane sunt sensibile în fața amenințărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică. Din aceste valori fac parte limba, religia, apartenența la un grup, țară sau teritoriu natal. Pericolul de a pierde una dintre aceste valori poate determina reacții de apărare, și nu de puține ori, acțiuni xenofobe.

Religia poate fi una dintre cele mai volatile valori în acest sens. O amenințare la adresa religiei unei persoane pune în discuție nu numai prezentul, dar și trecutul și viitorul acelei persoane. Multe religii, inclusiv creștinismul și islamismul, sunt într-atât de încrezătoare în justiția lor încât au utilizat forța pentru a obține adepți.

Terorismul în numele religiei poate fi în mod special violent. Ca de altfel toți teroriștii, cei care sunt motivați religios, își văd acțiunile în mod sigur morale și chiar ca sancțiuni divine. Terorismul de nuanță fundamentalist-religioasă sau terorismul religios, folosește violența pentru a îndeplini ceea ce susținătorii numesc obiective ordonate de divinitate. Studii recente evidențiază că, în prezent, „organizațiile teroriste de esență fundamentalist-islamică sunt cele mai active și cele mai dăunătoare actualului mediu de securitate[31]”.

Multitudinea organizațiilor teroriste, în special de sorginte islamică pare greu de înțeles și explicat atunci când islamul, prin esența lui, este o religie a milosteniei și prin urmare nu permite terorismul. În Coran spre exemplu, se menționează: „Allah nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, ba din contră, să fiți foarte buni și drepți, căci Allah îi iubește pe cei drepți”[32]

Crima este considerată al doilea păcat major și Profetul avertizează că, în Ziua Judecății, primele cazuri care vor fi judecate între oameni vor fi acelea de vărsare de sânge, adică de omor și rănire.

Luând în considerare cele de mai sus, precum și prevederile altor legi islamice între care incitarea la acte de terorism, distrugerea clădirilor și proprietăților, bombardarea și mutilarea oamenilor nevinovați, toate sunt acte detestabile și inacceptabile în islam și pentru musulmani. Musulmanii urmează o religie a păcii, milosteniei, iertării și marea majoritate a musulmanilor nu are de-a face cu evenimentele violente care le sunt asociate. Dacă un musulman comite vreun act de terorism, atunci se face vinovat de violarea legilor islamice.

Cu toate acestea, în prezent fundamentalismul islamic își propune „să distrugă toate statele și guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei și doctrinei islamice, tot ce nu ține cont de națiunea care-l guvernează”[33]. Percepția răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a certitudinii și purității religioase, cu rădăcini într-un „trecut imaginat” (califatul islamic mondial) sau cu unul dintre rarele mijloace de activism politic al civilizației islamice, în vederea restaurării acelui trecut glorios, poate fi fundamentată sau invalidată prin studierea rădăcinilor istorice ale fenomenului[34].

Folosirea unui vocabular fanatico-religios precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciați”, „martiri”, „războaie sfinte”, „pământ sfânt”, „inamici ai islamului”, „partidul lui Dumnezeu” și „marele Satan” denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o provocare totalitară atât față de islamul tradițional cât și față de democrația modernă[35].

Epoca post-modernă a fost martora destrămării civilizației și instituțiilor islamice, a dezintegrării fundamentului moral ceea ce generează un sentiment de instabilitate, de anomie în lumea musulmană. În acest context ideologic trebuie plasat Osama bin-Laden, care propovăduie musulmanilor o versiune universală, pură a religiei islamice, despuiată de sfinții săi, de obiceiurile și tradițiile locale. În accepțiunea fundamentaliștilor, islamul nu se va conforma obiceiurilor și tradițiilor sociale alogene, credința în Coran fiind considerată singura cale demnă de urmat[36].

Este adevărat că terorismul poate fi apanajul oricărei religii, dar putem identifica în cazul fundamentalismului islamic unele caracteristici specifice care țin de cultura și istoria lumii musulmane. Astfel tradițiile islamice, precum obligația fiecărui musulman de a purta un „război sfânt pentru apărarea islamului (jihad), împotriva infidelilor”, chiar și prin atentate sinucigașe, sunt aduse în prim plan pentru a legitima activitățile teroriste, în timp ce concepte precum toleranța, egalitatea și pluralismul, deși sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt ignorate[37].

În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică își arogă dreptul de a declara „război sfânt” în numele islamului, chiar dacă, la fel ca în alte religii, Coranul nu susține terorismul.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 27.07.2011, 10:18:52
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit (partea a 4-a)

Cuvântul jihad provoacă frică multor occidentali, care pun semnul egalității între acest concept și terorism. Totuși, trebuie menționat că interpretarea jihadului ca „război sfânt” nu este o caracteristică definitorie doar religiei islamice. Din perspectivă istorică, după cum s-a arătat deja, „războiul sfânt” a fost caracteristic perioadei medievale a creștinismului pentru legitimarea cruciadelor împotriva „păgânilor”otomani. Este posibil ca, în prezent, jihadul să reflecte, printre altele, și frustrarea musulmanilor față de pericolul pierderii identității culturale și a independenței politico-economice, din cauza incapacității de a se apăra împotriva competiției agresive a Occidentului într-o lume a globalizării[38]. Faptul negativ din perspectiva dreptului internațional umanitar, este acela că practicile teroriste dau o puternică lovitură acestui domeniu deoarece teroriștii nu respectă nici o regulă umanitară. _intele lor sunt alese în așa fel încât să producă teroare și să aibă un impact cât mai mare asupra opiniei publice.


CONCLUZII

La începuturile lor ambele religii, erau animate de simțul privilegiului și misiunii divine pe care le aveau de îndeplinit. Deși din punct de vedere istoric este de dată mai recentă, Islamul a reușit ca până la sfârșitul Evului Mediu, să depășească substanțial Creștinismul în ceea ce privește punerea în practică a aspirațiilor expansioniste. Religia creștină în pofida țelurilor și pretențiilor sale de salvatoare a lumii, a rămas în principal europeană, iar cruciadele care au reprezentat așa numitele „războaie sfinte” ale creștinătății, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste teritorii creștine. Cu toate acestea vărsările de sânge pricinuite de creștini nu au fost mai puțin grave decât cele care au însoțit violențele comise de musulmani.

Cele două religii care stau la baza culturilor și civilizațiilor cu același nume, au caracteristici comune fiind animate la origini de simțul misiunii pe care-l aveau de îndeplinit. Până la sfârșitul evului mediu, musulmanii i-au depășit în acțiuni expansioniste pe creștini. În pofida aspirațiilor salvatoare ale lumii, religia creștină a rămas în principal europeană, iar cruciadele, „războaiele sfinte” ale creștinătății, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste teritorii creștine[39].

Deși situația este asemănătoare în ceea ce privește vinovăția adepților lor, cele două crezuri religioase se diferențiază:„războiul sfânt în numele lui Allah va fi întotdeauna o faptă exemplară pentru un musulman în vreme ce violența exercitată în numele evangheliei creștine este condamnată de conștiința credincioșilor”[40].

Se vorbește în prezent despre existența unui „război cultural”. Acest tip de război, departe de a reprezenta ceea ce Samuel P. Huntington definea ca fiind un război al civilizațiilor, este în fapt o confruntare pe piața culturală, sub forma războiului economic, dar cu unele aspecte oarecum diferite de politica producției culturale. Aceasta vizează dominanța culturală, adică punerea în opoziție și crearea unor ierarhii și unor suporturi care să justifice alte acțiuni. Este vorba, de fapt, de constituirea unui suport pentru interesele care se confruntă, iar conceptul de „valoare” și cel de „sistem de valori”[41] sunt cât se poate de potrivite pentru astfel de diversiuni. Acest tip de război este folosit din ce în ce mai mult ca expresie a conflictului etnic sau religios, a intoleranței etnice sau religioase, a extremismului și fundamentalismului.


--------------------------------------------------------------------------------
[1] Președinte Asociația Română de Drept Umanitar – Filiala Prahova
[2] Jean Marie Henckaerts et Louise Doswald Beck, Droit international humanitaire coutumier,Editura Bruylant, 2006, p.38
[3] Munib Younan, I tis time to lead and heal with and courage, February 9, 2006,
www.alhewar.com
[4] Vasile Breban, Dicționar al limbii române, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980,p.130
[5] Philip K. Hitti, Istoria arabilor,Editura ALL, București, 2008, p. 403
[6] V.W.B. Stevenson,The Crusardes in the East, Cambrige, 1907, p.17
[7] M.Canard, La guerre sainte dans le monde islamique et dans le monde chretien,Revue
Africaine (Alger),1936, p.25.
[8] Dinastia abbasidă – sfârșitul secolului VII și începutul secolului IX d.Hr.
[9] Viorel Panaite, Pace și război în islam. Tările române și dreptul otoman al popoarelor (secolele XV – XVII), Editura B.I.C. ALL, București, 1997, p.3
[10] James Turner Johnson, Jihad and Just War, First Thing, Nr.124, june-july,2002, p.38
[11] A. Morabia, Gihad dans l _Histoire_, capitolul II din prima parte a lucrării este intitulat Du Prophete avertisseur au Prophete arme: naissance du gihad, pp.61-105, apud Viorel Panaite op.cit., p.85
[12] Irving, Mahomet, p.87 apud Ibidem
[13] Sourdel, Islamul clasic, p.207, apud Ibidem *Teoretic, în islam nu există război nereligios.
[14] Philip K. Hitti, op.cit., p.89
[15] Ibidem
[16] Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Didactica și Pedagogică R.A., București, 1998,p.165
[17] Sommer Parvin, Dar-al-Islam, p.8 și Barbara Aswad, Social and Ecological Aspects in the Formation of Islam, în Peoples and Cultures of the Middle East, New York, 1970, p. 68
[18] Philip k. Hitti, op.cit., p.17
[19] Coran, Sura VIII,420
[20] Elena Cozma, Istoria religiilor, Editura POLIROM, București, 2000,p. 121
[21] Viorel Panaite, op.cit., p.4
[22] Ozel, Islam Hukuku, p.250, apud Viorel Panaite, op.cit., p.5
[23] Morabia, Gihad, p. 564, Ibidem
[24] Cristian Barna, Jihad în Europa, Editura Top Form,București, 2008, p.47
[25] Ibidem, p.71
[26] Jean Flori, Războiul Sfânt, Jihad, cruciadă. Violență și religie în creștinism și islam, Editura Cartier, București, 2003,p.18
[27] Ibidem
[28] Gilles Kepel, understading the Modern Jihad. The War for Muslim Minds:Islam and the
Occident, Belknap Publishing, Cambridge,2004, p.76
[29] Oliver Roy,Globalized Islam:The Search for a New Ummah,Columbia University Press, New York,2004, p.120
[30] General de divizie ( r ) dr Gheorghe Arădăvoaice, Col. Valentin Stancu, Războaiele de azi și de mâine, agresiuni neconvenționale, Editura Militară, 1999,p.301
[31] Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea și dreptul internațional. Provocări la începutul secolului XXI, Editura C.H.Beek, București, 2006, p.221
[32] Coran, Capitolul Celei Incercate, Sura, 60: 8
[33] A la Maududi, Sayyeed Abdul: Jihad în islam, www.islamistwatch.org
[34] Barna Cristian, Jihad în Europa, Editura TOP FORM, București, 2008, p.37
[35] Ladan Boroumand, Terror, Islam,and Democracy, www.journalofdemocracy.org
[36] Francis Fukuyama: A Year of Living Dangerously, Remember Theo van Gogh, and Shudder forthe Future, November 2, www.opinionjournal.com
[37] Barna Cristian, op,cit., p.38-39
[38] Barna Cristian , op.cit., p.44
[39] Bernard Levis, Culturi în conflit,Editura Integral,București,2002, p.93
[40] Ibidem
Reply With Quote
  #5  
Vechi 27.07.2011, 12:05:50
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit

In incheiere, cred ca trebuie subliniate unele idei exprimate in articol si detaliate:

1. Coranul nu susține terorismul, prin esența lui, este o religie a milosteniei , valorile Coranului fiind bunatatea, justitia si pacea. Daca un musulman comite un act de terorism, el se face vinovat de incalcarea legii islamice.

2. In Islam exista termenul de „razboi pentru dreptate” ,Coranul descriind momentele in care acest razboi se poate impune, insa acesta e vazut in primul rand ca o lupta defensiva, in fata celor care ameninta direct viata musulmanilor si care duc la destramarea armoniei, ca ideal social, deci un razboi de legitima aparare. Lupta se poarta doar impotriva celor care te agreseaza in mod direct, e un pacat extrem de grav sa ucizi oameni nevinovati, practic Coranul legitimeaza dreptul la auto-aparare. Cu toate acestea Coranul e vazut in primul rand ca un mijloc de consolidare al pacii, nu o cauza a razboiului.

Cred ca este clar ca expansiunea califatului arab dupa moartea lui Mahomed sau expansiunea imperiului Otoman, n-are nimic de a face cu religia propriu zisa, ci cu o ideologie politica a statului. Musulmanii fac o distinctie intre aceste razboaie de cucerire, care n-au justificare prin prisma religiei islamice si perioada din timpul profetului Mahomed, cand aceasta a purtat lupte cu arabii politeisti din peninsula arabica, pe acelea le considera ca facand parte din “razboiul sfant”. Mesajul lui Mahomed a deranjat comunitatea arabilor politeisti care dominau cetatea Meccai, fapt ce a dus la anularea drepturilor lui Mahomed si a primilor sau discipoli ce le aveau in cadrul propriului trib si persecutia acestora. Mahomed s-a refugiat in cetatea Medinei, unde fortat de imprejurari, a luptat impotriva politeistilor. Sub conducerea sa Islamul incepe sa se raspandeasca in toata Arabia, scopul fiind schimbarea climatului social spre imbunatatirea conditiilor existente, o unificare a triburilor arabe dezbinate si instaurarea pacii. Dupa moartea profetului, arabii nu au respectat indicatiile sale, speculand decaderea politica a statelor vecine , astfel incepand expansiunea califatului arab.

3.Chiar daca unele grupari sau miscari teroriste ce se intituleaza ca fiind islamice, dezvolta ideologii politice fundamentate de Coran, acestea nu reprezinta principiile religiei, adevarul ei dogmatic, ci aspiratii si nazuinte ale grupului , determinate de un anumit context istoric.

Last edited by ioanna; 27.07.2011 at 13:20:20.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 20.01.2012, 10:06:59
Erethorn Erethorn is offline
Banned
 
Data înregistrării: 28.12.2009
Locație: Timisoara
Religia: Catolic
Mesaje: 2.104
Implicit

Citat:
În prealabil postat de ioanna Vezi mesajul
In incheiere, cred ca trebuie subliniate unele idei exprimate in articol si detaliate:

1. Coranul nu susține terorismul, prin esența lui, este o religie a milosteniei , valorile Coranului fiind bunatatea, justitia si pacea. Daca un musulman comite un act de terorism, el se face vinovat de incalcarea legii islamice.
Pentru cine citeste in engleza si are vreme, iata o carte care poate fi citita online si care demonstreaza ca Islamul este fraudulos, pagan si violent in esenta lui. Demonstratia se face cu argumente luate exclusiv din textele sfinte islamice, respectiv Coranul si Hadithul.

Atentie, este o carte intreaga, deci presupune timp, dar se poate citi macar o jumatate de capitol pe zi. Eu am ramas surprins.

http://prophetofdoom.net/
Reply With Quote
  #7  
Vechi 23.01.2012, 11:44:37
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Erethorn Vezi mesajul
Pentru cine citeste in engleza si are vreme, iata o carte care poate fi citita online si care demonstreaza ca Islamul este fraudulos, pagan si violent in esenta lui. Demonstratia se face cu argumente luate exclusiv din textele sfinte islamice, respectiv Coranul si Hadithul.

Atentie, este o carte intreaga, deci presupune timp, dar se poate citi macar o jumatate de capitol pe zi. Eu am ramas surprins.

http://prophetofdoom.net/
Am citit si eu o parte din cele scrise, surprinzator. Cred, totusi, ca esenta depinde de perceptia omului, cum vede el textul: indrumator sau explicator. In primul caz iti deschide mintea spre noi orizonturi, constiinta evolueaza, in al doilea te loveste violent cu formulari a priori, inchizandu-ti orizontul cunoasterii.

Later edit:
Azi am terminat de citit toate pasajele. Daca s-a vrut o analiza obiectiva, atunci a esuat prin comentariile tendentioase. Haditurile selectate vorbesc de la sine, nu mai era nevoie de insinuari ce pot distorsiona perceptia in ceea ce priveste subiectul. S-a trecut de la mistificarea realitatii, tipica autorilor musulmani, la demonizarea realitatii. O prezentare neutra ar fi fost de preferat.
(partea cu divina inspiratie under the blanket m-a dat gata)

Last edited by ioanna; 24.01.2012 at 18:48:49.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Cruciada episcopilor martiri din BOR contra bolsevizarii Patriarhiei(anii 1945-1950) razvan.mn Resurse ortodoxe on-line 15 09.01.2011 01:06:37
Paralela intre a trai necununat sau casatorit-discutie Fierarul Nunta 36 03.10.2010 15:29:46
intre cer si pamant floaredecolt Generalitati 1 31.03.2008 14:24:00
Diferente intre B.O. si B.C. Laurentiu Biserica Romano-Catolica 44 11.12.2007 20:15:09
Intre viata si moarte? MARIUS_DANIEL Intamplari adevarate 38 21.05.2007 20:33:43