Iubirea

[silverstar]

Toata lumea din blocul meu stia cine este Ugly (Uratul). Ugly era motanul rezident. Ii placeau trei lucruri pe lume: sa se bata, sa manance din gunoi si, sa spunem asa, sa iubeasca.

Toate acestea la un loc, combinate cu o viata petrecuta afara, si-au spus cuvantul asupra lui Ugly. In primul rand, avea un singur ochi, iar acolo unde ar fi trebuit sa fie celalalt, avea o gaura larg deschisa. Pe aceeasi parte a capului ii lipsea si urechea, piciorul stang din spate arata ca fusese rupt la un moment dat si se vindecase capatand o forma nenaturala, facandu-l sa para de parca ar fi vrut intotdeauna sa faca un ocol.


Coada si-o pierduse demult, ramanand in locul ei doar cu un ciot scurt, de care noi trageam mereu. Ugly ar fi fost un motan tarcat de culoare gri inchis, daca n-ar fi avut acele rani de pe cap, gat, chiar si umeri, care aveau coji groase si galbene.

De fiecare data cand oamenii il vedeau pe Ugly, aveau o singura reactie: „Ce motan urat!”

Toti copiii erau avertizati sa nu-l atinga, adultii aruncau cu pietre in el, il udau cu furtunul si-l fugareau atunci cand incerca sa le intre in case, sau ii strangeau labutele in usa, daca nu voia sa plece.

Ugly reactiona intotdeauna la fel. Daca puneai furtunul pe el, ramanea pur si simplu pe loc, udandu-se leoarca, pana cand te dadeai batut si renuntai. Daca aruncai cu obiecte dupa el, isi incolacea corpul lung si subtire in jurul picioarelor tale, in semn de iertare. Ori de cate ori vedea copii, alerga spre ei, mieunand frenetic si lovindu-se cu capul de mainile lor, implorand sa i se dea iubire. Daca il luai in brate, incepea sa te suga de camasa, de urechi – de orice gasea.

Intr-o zi, Ugly si-a impartit iubirea cu cainii vecinilor mei. Acestia nu au raspuns frumos, iar Ugly a fost grav ranit. Din apartamentul meu, i-am putut auzi tipetele si am incercat sa-i sar in ajutor. Pana am ajuns in locul in care statea intins, mi-am dat seama ca viata trista a lui Ugly se apropia de sfarsit. Ugly statea intins intr-un cerc ud, cu picioarele si partea din spate contorsionate intr-o forma atipica si avand o muscatura pe partea de blanita alba de pe burta.

Luandu-l in brate si incercand sa-l duc acasa, am putut auzi ca respira greu si-l simteam cum se zbate. Cred ca-i provoc mare durere, m-am gandit eu. Apoi am simtit o senzatie cunoscuta de tras si supt de urechea mea – Ugly, in dureri atat de mari, suferind si aflandu-se in mod cert pe moarte, incerca sa ma suga de ureche. L-am tras mai aproape de mine si si-a impins capul in palma mea, apoi si-a intors singurul lui ochi galben spre mine si am putut auzi sunetul distinct al torsului. Chiar si in cea mai mare suferinta, acea pisica urata si cu cicatrice nu cerea decat putina afectiune – poate putina compasiune.

In acea clipa am crezut ca Ugly era cea mai frumoasa si mai iubitoare creatura pe care am vazut-o vreodata. N-a incercat niciodata sa ma muste ori sa ma zgarie, sau sa atace in vreun fel. Pur si simplu, s-a uitat la mine, avand incredere ca ii voi alina durerea.

Ugly a murit in bratele mele inainte sa pot intra in casa, dar dupa am stat si l-am tinut mult timp in brate, gandindu-ma cum un motan speriat, deformat si fara casa mi-a putut schimba parerea despre ce inseamna sa ai o adevarata puritate de spirit, sa iubesti total si cu adevarat.

Ugly m-a invatat mai multe despre actul de a da si despre compasiune decat ar fi putut sa ma invete mii de carti, seminarii sau emisiuni speciale de televiziune – si ii voi fi mereu recunoscator pentru asta. El fusese speriat la exterior, insa eu am fost speriat in interior si venise vremea sa merg mai departe si sa invat sa iubesc cu sinceritate si in profunzime – sa le ofer afectiunea mea deplina celor la care tineam.

Multi oameni vor sa fie mai bogati, sa aiba mai mult succes, sa fie placuti, frumosi, dar eu – eu voi incerca mereu sa fiu ca Uratul.
Sursa: DaMaiDeparte.ro

[Va_iubesc]

Emotionanta aceasta relatare. Parca am trait-o pe viu. Intr-adevar e bine sa fim ca Ugly. Si cand ne gandim ca avantajul lui e ca nici nu barfeste, nici nu vorbeste peste masura, nici nu uraste, ci traieste in iubire, ascultare, inocenta si rabdare, iar la Judecata nu va veni. Vai noua, oamenilor, daca nu putem sa ajungem nici macar pana la nivelul lui Ugly. Atunci cum vom putea sa ajungem la asemanarea cu Dumnezeu?!

Elena

[silverstar]

Cand am citit Ugly, am plans gandindu-ma fireste tot la conditia umana. Am lacrimat si acum la comentariul tau. Eu, in naivitatea mea, continuu sa cred ca lumea este totusi buna si ca nimic nu se va intampla dincolo. Oricat am fi de fericiti sau bogati aici, pe pamant, suferim, sufleteste, destule ca si dincolo sa ne mai astepte alte rele... Nu vreau sa cred asa ceva. Sau cine sufera aici asa o duce si dincolo?

[ory]

Acum vre-o 10 ani,aveam 22 de ani si prin curtea unde statea mama mea,(unde locuiam si eu), locuia si un vecin,noi treceam inevitabil prin fata usii lui,atunci cand trebuia sa plecam ori sa ne-ntoarcem acasa.Vecina avea un catel pe care-l adusese de nu stiu unde,si l-a legat aproape de magazia acestora,dar care ne-ntampina mereu pe drumul spre casa noastra.Acei vecini nu avusesera niciodata un catel,fapt care se evidentiaza ulterior,prin atitudinea acestora fata de animalul nevinovat.Intr-o zi am aflat ca acel catel sa-mbolnavit de o boala necunoscuta,nimeni nu stia de ce si ce sa-i faca catelului.Astfel stapanii acestuia au preferat sa-i ignore situatia considerand ca nu are cum sa o rezolve.Asa zilele treceau iar catelul acela era tot mai slabit,nu mai manca,nu se mai bucura de nimic,nu mai avea nici macar puterea sa de-a din codita atunci cand trecea cineva pe langa el,asa cum o facea altadata.Zilele treceau,iar privirea catelului slabit de puteri devenea tot mai adancita in neputinta,ochii i se impaienjeneau odata cu timpul impietrit in durerea ce-l domina.Dar suferea in tacere,asa cum numai dobitoacele stiu sa o faca,iar stapanul lui,considerand situatia fireasca si judecand oarecum la rece,nu astepta decat sa-i vina ceasul acestui catel si sa moara,dupa care sa-l duca la gunoi.Eu sufeream de fiecare data cand il vedeam,sufeream tare si uneori ma asezam langa catel si plangeam cu foc,vorbind cu acesta si incercand intr-o maniera nevinovata si nepriceputa sa-i alin durerea.Catelul era terminat,elimina bale de spuma pe botic si moartea parea atat de iminenta.Nu mai puteam,imi era groaza sa ies si sa merg si la scoala,fiindca trebuia sa trec neaparat pe langa el si sa-i vad starea atat de dureroasa.Rugam pe vecini sa continue sa-i dea mancare catelului chiar daca acesta refuza cu vehementa,tare sufeream si-i aduceam si eu mancare rugandu-ma ca macar sa guste.Dar in zadar,nimeni nu mai avea sperante ca acesta va supravietuie,nici eu,dar ma rugam pentru o minune,fiindca,consideram ca ar merita-o nevinovatia lui.
Intr-o zi m-am hotarat sa ma duc la catel si sa-i bag cu forta mancare pe gat,astfel am inceput cu laptele,pe care,bine-nteles il inghitea fara sa vrea,fortat de mine,desclestandu-i botul cu forta si varandu-l pe gat.Apo am inceput sa-i dau si cateva antibiotice,cu toate ca nu ma pricepeam la astfel de actiuni,doream sa fac pur si simplu ceva pentru acest animalut aflat in suferinta.Azi asa,maine iarasi cu mancarea fortata a inceput sa se sesizeze o ameliorare in starea catelului,lucru surprinzator atat pentru stapanii acestuia care se asteptau sa moara in fiecare clipa,cat si pentru mine.
Astfel,dupa cateva zile,incet,incet incepuse sa manance singura cate putina mancare...si tare m-am bucurat,parca renascuse in mine vitalitatea,nu in acel catel.
Si-asa,dupa un timp catelul s-a refacut complet iar stapanii acestora,dandu-si seama ca nu sunt in stare sa aiba grija de el l-au dus la tara,la rudele lor.
Mi-am spus in sinea mea ca sa-ntamplat o minune,fiindca practic a reinviat acel catel dintr-o soarta care se parea ca se sfarseste inevitabil.
Nu am spus numele catelului pentru ca.....nu avea un nume,era doar un catel.
Intr-un fel cred ca dragostea si compasiunea mea fata de acel catel l-a salvat,pentru ca un animal cea mai mare nevoie in suferinta are de iubire,ori stapanii acestuia nu prea stiau sa simta ori sa exprime asa ceva inaintea lui.Atat de mult si de putin cere un animal nevinovat,si pentru aceasta ofera totul.

[ory]

Acum vre-o 10 ani,aveam 22 de ani si prin curtea unde statea mama mea,(unde locuiam si eu), locuia si un vecin,noi treceam inevitabil prin fata usii lui,atunci cand trebuia sa plecam ori sa ne-ntoarcem acasa.Vecina avea un catel pe care-l adusese de nu stiu unde,si l-a legat aproape de magazia acestora,dar care ne-ntampina mereu pe drumul spre casa noastra.Acei vecini nu avusesera niciodata un catel,fapt care se evidentiaza ulterior,prin atitudinea acestora fata de animalul nevinovat.Intr-o zi am aflat ca acel catel sa-mbolnavit de o boala necunoscuta,nimeni nu stia de ce si ce sa-i faca catelului.Astfel stapanii acestuia au preferat sa-i ignore situatia considerand ca nu are cum sa o rezolve.Asa zilele treceau iar catelul acela era tot mai slabit,nu mai manca,nu se mai bucura de nimic,nu mai avea nici macar puterea sa de-a din codita atunci cand trecea cineva pe langa el,asa cum o facea altadata.
Zilele treceau,iar privirea catelului slabit de puteri devenea tot mai adancita in neputinta,ochii i se impaienjeneau odata cu timpul impietrit in durerea ce-l domina.Dar suferea in tacere,asa cum numai dobitoacele stiu sa o faca,iar stapanul lui,considerand situatia fireasca si judecand oarecum la rece,nu astepta decat sa-i vina ceasul acestui catel si sa moara,dupa care sa-l duca la gunoi.Eu sufeream de fiecare data cand il vedeam,sufeream tare si uneori ma asezam langa catel si plangeam cu foc,vorbind cu acesta si incercand intr-o maniera nevinovata si nepriceputa sa-i alin durerea.Catelul era terminat,elimina bale de spuma pe botic si moartea parea atat de iminenta.Nu mai puteam,imi era groaza sa ies din casa si sa merg la scoala,fiindca trebuia sa trec neaparat pe langa el si sa-i vad starea atat de dureroasa.Rugam pe vecini sa continue sa-i dea mancare catelului chiar daca acesta refuza cu vehementa,tare sufeream si-i aduceam si eu mancare rugandu-ma ca macar sa guste.Dar in zadar,nimeni nu mai avea sperante ca acesta va supravietui,nici eu,dar ma rugam pentru o minune,fiindca,consideram ca ar merita-o puritatea lui.
Intr-o zi m-am hotarat sa ma duc la catel si sa-i bag cu forta mancare pe gat,astfel am inceput cu laptele,pe care,bine-nteles il inghitea fara sa vrea,fortat de mine,desclestandu-i botul cu forta si varandu-l pe gat.Apoi am inceput sa-i dau si cateva antibiotice,cu toate ca nu ma pricepeam la astfel de actiuni,doream sa fac pur si simplu ceva pentru acest animalut aflat in suferinta.Azi asa,maine iarasi cu mancarea fortata a inceput sa se sesizeze o ameliorare in starea catelului,lucru surprinzator atat pentru stapanii acestuia care se asteptau sa moara in fiecare clipa,cat si pentru mine.
Astfel,dupa cateva zile,incet,incet incepuse sa manance singur cate putina mancare...si tare m-am bucurat,parca renascuse in mine vitalitatea ca in in acel catel.
Si-asa,dupa un timp catelul s-a refacut complet iar stapanii acestora,dandu-si seama ca nu sunt in stare sa aiba grija de el l-au dus la tara,la rudele lor.
Mi-am spus in sinea mea ca sa-ntamplat o minune,fiindca practic a reinviat dintr-o soarta care se parea ca se sfarseste inevitabil.
Nu am spus numele catelului pentru ca.....nu avea un nume,era doar un catel.
Intr-un fel cred ca dragostea si compasiunea mea fata de el l-a salvat,pentru ca un animal,cea mai mare nevoie in suferinta are de iubire,ori stapanii acestuia nu prea stiau sa simta ori sa exprime asa ceva inaintea lui.Atat de mult si de putin cere un animal nevinovat,si pentru aceasta ofera totul.

[ory]

scuze pentru repetarea mesajului,internetul mi-a facut fente.

[maria55]

Imi permit sa scriu si eu citeva cuvinte , sper sa nu supar pe nimeni.

Elena , stiu ca nimic nu e al nostru ,toate le-am primit asa ca tie nu-ti spun decit atit : Duhul Sfint te-a calauzit in acest mesaj .Vezi cum Domnul cuprinde atit de multe dar in in doua fraze . Cu ocazia asta mi-am dat seama ca se merita sa dai atentie acestui forum !

Silverstar , stiu ca n-o sa-ti placa , dar crestinii cind vorbesc trebuie sa fie constienti ca o fac in numele Lui , de aceea iti zic , cuvintul "destul" il cintareste numai Dumnezeu , omul n-are aceasta putere pentru ca stie prea putine despre viata de apoi .

Ory si din povestea ta se poate invata ceva :
ca mai intii trebuie sa daruim , poate sa ne daruim pe noi insine , cum a facut-o Hristos si apoi sa asteptam rasplata ,sau "Bucuria care nu va fi luata de la voi "
Doamne ajuta !

[Va_iubesc]

În prealabil postat de silverstar

Sau cine sufera aici asa o duce si dincolo?

Silverstar, cred ca depinde pentru ce suferim aici:
1. Daca suferim pentru a implini cuvantul lui Dumnezeu si a ne curati de intinaciunea din noi si a ne desprinde de atasamentul de cele trecatoare, atunci suferinta noastra se transforma dupa un timp in bucurie, care apoi va fi vesnica, deci traim inca de aici conditii cat de cat paradisiace;
2. Dar daca suferinta noastra e pentru cele trecatoare, pentru desertaciunile de aici, atunci revolta impotriva lui Dumnezeu o sa ne umple sufletul si nu o sa putem sa ne bucuram de El aici, o sa traim din suferinta in suferinta, din necunoastere in necunoastere, intr-o separare de Dumnezeu voita de noi, adica un fel de iad.

Unii spun ca in vesnicie vom trai ceea ce traim aici. Eu cred ca nu ne putem pronunta legat de vesnicie in cazul al doilea, fiindca e conditionata de raspunsul de la Judecata, iar aceasta e numai a lui Dumnezeu. Dar ceea ce e sigur, e ca prima varianta ne duce sigur inca de aici langa Dumnezeu si daca suntem in compania Lui, nu mai vrem sa-L pierdem. Domnul sa ne ajute sa simtim asta si sa ne vedem cu totii "unde nu este durere, nici intristare, nici suspin"!

Elena

[silverstar]

Elena, ceea ce spui tu o fi sau nu o fi, nu stiu. Pe mine, draga mea, sincer iti spun ma intereseaza azi, acum, timpul prezent, intelegi? Mi-e dor de linistea mea sufleteasca de dinainte de devalorizarea drastica a banului romanesc. Nu mai suport sa vad ca muncesc o luna si din putinul cu care catadicseste statul sa ma plateasca sa dau inapoi, tot catre stat, aproape doua treimi. Vreau sa-mi pot cumpara carti. Vreau sa traiesc decent, sa nu mai numar maruntisul din buzunar, sa nu ies cu lacrimi in ochi din magazin ca nu-mi pot permite cutare aliment sau produs. O data pe an, la inceputul anului scolar, vreau o haina noua sa simt ca nu muncesc degeaba. Vreau ca pentru cei ce nu mai sunt sa fac o masa, sa imbrac un sarac, sa bucur un copil fara teama ca nu voi avea cu ce-mi plati facturile.
Daca vrei sa stii, sunt momente cand regret timpul comunistilor.
Tu crezi ca rugaciunea, credinta ca trebuie sa sufar aici ca sa-mi fie bine dincolo(!) mai e de actualitate? Sa fim seriosi! Atat e sigur! Momentul care-si cere drepturile. Acum este de mii de ori mai greu ca atunci. Si credinta isi are rostul ei! Nu zic nu. Dar ca sa fii cosacrat trup si suflet si sa crezi trup si suflet, trebuie sa ai ce-ti trebuie...

[Alexandr_Bazil]

Iubire neconditionata nu exista. Chiar si atunci cand unul iubeste si celalalt nu raspunde cu nimic, iubirea nu e neconditionata, decat pentru spiritele naive. Intotdeauna fiecare isi ia ceva in schimb, nu neaparat material. In opinia mea iubirea este incarnarea suprema a celor 2 constante umane: egoismul si ipocrizia(si daca ma gandesc mai bine imi si asum drepturile pentru fraza :D sper sa nu mi-o fi luat altcineva inainte)