Sa ne cunoastem sfintii romani!

SFÂNTUL IOV DE UGLEA. Primul sfânt contemporan din Maramureş, canonizat!

La 60 de kilometri de Sighetu Marmaţiei, în „Maramureşul mic” din dreapta Tisei se află moaştele întregi şi binemirositoare ale Sf. Iov de Uglea. Puţini ştiu însă că, Sfântul, canonizat în 2008 de Biserica din Ucraina e fiu al Maramureşului. De fapt, Sf. Iov de Uglea e primul sfânt contemporan trecut în Sinaxare. Un Sfânt făcător de minuni, a cărui viaţă este prezentată în suplimentul gratuit din această săptămână al GAZETEI. Mai mult, săptămâna viitoare, cu sprijinul teologului Danion Vasile, cartea „Sf. Iov din Uglea, fiu al Maramureşului” va fi distribuită gratuit împreună cu întreg tirajul GAZETEI de Maramureş şi vor fi organizate patru evenimente de excepţie în care se va vorbi despre acest nou ocrotitor ceresc al Maramureşului.


Mai mult:


http://jurnalspiritual.eu/sfantul-io...res-canonizat/

[glykys]

În prealabil postat de Ekaterina

Un alt Sfant roman este si Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Valcea, renumit sihastru si lucrator al rugaciunii neincetate. S-a nevoit ca pustnic in muntele Iezeru, unde a sapat in stanca timp de trei ani, un paraclis, avand la indemana o dalta si un ciocan. In acest loc s-a rugat Sfantul Antonie pana la sfarsitul vietii sale.

"Dar nevointa acestuia, posturile cele indelungate de cate trei zile si chiar mai mult, privegherile de toata noaptea, luptele cu nevazutii vrajmasi care nu pot rabda smerenia si ostenelile sfintilor, rugaciunea cea de vapaie si lacrimile cele neincetate izvorate din inima, cine dintre noi le poate spune? Ca niciodata nu dormea mai mult de doua sau trei ore pe noapte, nici nu manca altceva decat pesmeti de paine inmuiata in apa si sare, cu putine legume pe care singur le cultiva in mica lui gradina. Apoi neincetat repeta Rugaciunea lui Iisus din inima si citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilinta.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-inainte-vederii si al vindecarii suferintelor omenesti. Ca oricine venea la pestera lui si-i cerea cuvant de folos si rugaciune indata i se implinea cererea. Insa el avea si cativa ucenici in schitul Iezeru, care il cercetau in zile de sarbatori, si-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre acestia a fost si Duhovnicul Nicolae Ierei, care cunostea cel mai bine nevointa Cuviosului Antonie. Acesta l-a inmormantat dupa savarsirea sa din trup si apoi i-a scris viata."

Azi il praznuim pe Sfantul Antonie de la Iezerul Valcea. Despre intalnirea cu el am scris anul trecut pe forum, cu ocazia aducerii moastelor intr-o biserica din Bucuresti:

"Nu stiam nimic despre acest sfant roman, dar mare este puterea lui! Voi scrie ce mi s-a intamplat azi, spre slava Domnului si pentru bucuriile pe care le-a prilejuit astazi acest sfant.
Eu am o foarte buna prietena, om tare bun si sufletist, dar mai nepracticant. Adica de fiecare data cand sa mearga la biserica, si asta cu chiu, cu vai, i se intampla cate ceva, ba i se face rau, ba nu poate ajunge, ba nu se trezeste, ba e lumea nu stiu cum... ma rog, e foarte, foarte incercata.
Cum vazusem mesajul pe forum si planuiam sa merg azi impreuna cu o prietena credincioasa, sa cautam biserica si sa ne inchinam la moaste. Prietena mea din paragraful anterior aude conversatia si se gandeste ca in timpul acela, se intalneste cu un prieten de-al ei, om credincios si ca aceluia i-ar face cu siguranta placere sa vina cu noi. Si ne insoteste si ea! Si asa ne pomenim cinci oameni zapaciti - caci prietena credincioasa a adus cu ea o alta prietena credincioasa - care voiam sa mergem sa ne inchinam la moaste, desi nu prea aveam idee niciunul de adresa exacta. Cum se zice, a tunat si ne-a adunat! Dupa ceva peripetii, am ajuns si la biserica din imagine. Eu, cand am vazut coada, m-am cam descurajat si ma si gandeam ca prietena mea va si renunta! Insa celelalte doua au si luat loc in coada, iar noi, ceilalti trei, ne-am dus in biserica sa ne inchinam. Tocmai ce incepuse Sfantul Maslu! E o biserica micuta, ca o bijuterie, cu un cor superb si cu lume evlavioasa si linistita. Desi era aglomeratie, colega mea careia i se facea de obicei rau, de data aceasta nu a mai avut nimic! A stat lejer la trei evanghelii, dupa care ne-a facut semn sa iesim, sa stam la coada. Din fericire, slujba se auzea perfect si in curte. A stat doua ore la coada, fara a se plange de nimic, ascultand in liniste slujba! Si la sfarsit, s-a bucurat cand a primit o iconita, desi o stiam mai reticenta in aceasta privinta. Pe drumul de intoarcere, era foarte vesela si plina de energie, ca si cum nu ar fi fost la serviciu, nici nu ar fi stat doua ore la coada si nici nu ar fi luat autobuzul in sens invers! Oricine ne-ar fi vazut asa voiosi si aiuriti, si-ar fi zis: ia uite ce tineri bezmetici! Dar nimeni nu stia ce minune se petrecuse, in modul cel mai tainic si mai discret cu putinta, cu unul dintre noi! "

[tabitha]

În prealabil postat de glykys

Dar nimeni nu stia ce minune se petrecuse, in modul cel mai tainic si mai discret cu putinta, cu unul dintre noi! "

Frumoasă aducere aminte, Ana Maria. Bravo vouă și slavă Domnului !

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 3 decembrie în fiecare an pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica.

Sfântul s-a născut în anul 1730, într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Săliştea Sibiului. Dorind din tinereţe să se călugărească, din cauza persecuţiilor împotriva Ortodoxiei din Transilvania, a trecut, la vârsta de 19 ani, în Ţara Românească, unde a intrat în slujba unui arhiereu aflat în Bucureşti, mitropolitul grec Roşca. În 1750 a plecat cu acesta la Constantinopol, apoi la Muntele Athos, vieţuind în Mănăstirea Vatoped, unde a fost făcut rasofor şi diacon, iar după moartea mitropolitului a devenit ucenic al stareţului Paisie Velicicovschi. A devenit călugăr în 1752 şi preot în 1754. În anul 1763 l-a însoţit pe marele stareţ în Moldova la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii. În 1775, după ocuparea Bucovinei, călugării de la Dragomirna s-au mutat la Mănăstirea Secu din Neamţ.Patru ani mai târziu, în 1779, când stareţul Paisie a primit conducerea Mănăstirilor Neamţ şi Secu, Gheorghe l-a urmat. În anul 1781, Sfântul Cuvios Gheorghe a pornit către Athos, însă a fost oprit la Bucureşti de mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), care, prin multe insistenţe, l-a determinat să primească a revigora viaţa monahală din Schitul Cernica. Păstorind cu jertfelnicie şi înţelepciune, a refăcut vatra monahală în doar cinci ani, adunând în jurul lui 103 ucenici.

Această rodnică activitate a făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i încredinţeze şi Mănăstirea Căldăruşani, conducându-le pe amândouă până la moartea sa, în 3 decembrie 1806. A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în faţa Bisericii „Sfântul Lazăr“, zidită de el în 1804. La 21 octombrie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe, iar proclamarea canonizării a avut loc la Mănăstirea Cernica la 3 decembrie 2005.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfîntă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: "Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici", iar alături, în limba greacă: "Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei".
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
Iubitor şi trăitor al dreptei credinţe, purtător de grijă faţă de păstoriţii săi în vremuri „nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei şi-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belşug: traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniştea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărţi tipărite a u fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înţelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri româneşti, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688.
În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în ţară şi a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iaşi cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana şi peste puţină vreme va cunoaşte moarte martirică.
După refacerea tipografiei de la Iaşi, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 şi 1683), Psaltirea de-nţăles (1680), cu text paralel în română şi slavonă, Molitvănic de-nţăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit în limba română Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forţate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar şi dragostea sa pentru sfinţi şi pentru sfinţenie. De aceea, el scrie despre sfinţi cuvioşi români pe care i-a cunoscut personal şi despre alţii pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!”.
În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiţi să se retragă, polonii au luat cu ei mulţime de pietre scumpe, odoare din aur şi argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocşi de la Moscova şi de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elineşte în slavo-rusă scrieri ale Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învăţătură a Bisericii. Păstor dreptcredincios şi jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile şi lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfinţenia vieţii lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovniceşti, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia şi să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie şi a rămas ortodox până la trecerea sa la veşnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoţit în exil aflăm că sfântul şi-a cunoscut vremea chemării sale la veşnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări şi multe necazuri în această viaţă trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie şi fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.
Cu a ta sfanta intelepciune, Sfinte Dosofteie, lumineaza-ne pe noi si ne calauzeste calea spre Domnul, Amin.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

[cristiboss56]

Pe 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Nicodim de la Tismana, considerat părintele monahismului românesc. Acesta s-a născut în jurul anului 1320, în Macedonia. În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 28 decembrie 2010, intitulat Mare ctitor de lăcaşuri sfinte, apărătorul ortodoxiei: Cuviosul Nicodim a trecut cu rugăciunea peste Dunăre.
Sfetnic apropiat al domnitorului Mircea cel Bătrân, Cuviosul Nicodim de la Tismana este promotorul rugăciunii isihaste pe aceste meleaguri. Rolul său a fost providenţial pentru consolidarea credinţei ortodoxe în faţa ofensivei romano-catolice. Cu toate că este unul din cei mai mari ctitori de lăcaşuri sfinte din ţara noastră, Sfântul Nicodim a rămas emblematic pentru viaţa Mănăstirii Tismana care-l prăznuieşte în fiecare an la data de 26 decembrie.

Originar din sudul Dunării, din micuţa localitate Prilep, nu departe de Mănăstirea Decani, Sfântul Nicodim s-a născut în anul 1320 din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, din neamul cneazului Lazăr, împăratul slavilor. Perioada copilăriei i-a fost marcată de construirea bisericii Mănăstirii Visoki Decani, ctitoria cneazului Ştefan Duşan. Cu toate că ar fi putut avea o viaţă lipsită de griji, a ales 'calea cea strâmtă şi cu chinuri' a călugăriei. Pe când avea doar 15 ani, cu ocazia vizitei unor călugări atoniţi la Prilep pentru sfinţirea bisericii Mănăstirii Decani (1335), tânărul Nicodim s-a hotărât să-şi aleagă ireversibil destinul.

Promotor al isihasmului românesc

Experienţa lui atonită începe de la Mănăstirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca frate. Aici a învăţat temeinic limbile greacă şi slavonă şi a studiat scrierile Sfinţilor Părinţi. După trei ani de ucenicie (1338), a primit îngerescul chip al călugăriei sub numele de Nicodim. În anul 1341, a fost hirotonit ierodiacon, iar după doi ani ieromonah. Calităţile duhovniceşti deosebite pe care le dobândise într-un timp foarte scurt i-au determinat pe călugări ca, după moartea bătrânului egumen, să îl aleagă pe evlaviosul Nicodim în scaunul stăreţiei de la Hilandar. Această ascultare deloc uşoară a reuşit s-o împlinească fără cusur. A fost un neîntrecut gospodar şi un bun îndrumător al călugărilor, dar şi un bun teolog şi apologet desăvârşit al adevărurilor de credinţă.

În secolul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă, şi îndeosebi în Sfântul Munte, o mişcare de renaştere teologico-spirituală numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia-linişte). Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui nou curent teologic au fost: Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului. Alături de ei a stat cu vrednicie şi cuviosul părinte Nicodim de la Hilandar. Cneazul Lazăr l-a propus pentru conducerea Bisericii Ortodoxe din Serbia, însă din smerenie a refuzat, retrăgându-se în singurătate.

A reprezentat Biserica Sârbă la Constantinopol



Contextul istoric în care s-a petrecut venirea sa la nordul Dunării este strâns legat de pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară. Misiunea sa a început cu ridicarea Mănăstirii Vodiţa. Sfântul aşezământ a fost aşezat strategic, în imediata vecinătate a cetăţii Severinului, pentru a asigura paza graniţei româneşti de la vest. Mănăstirea a fost închinată sfântului Antonie cel Mare, fiind sfinţită în anul 1372 de către cuviosul Nicodim. Viaţa monahală de aici a fost rânduită după regulile de organizare atonite.

În 1375, cuviosul Nicodim a fost solicitat să facă parte din delegaţia care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în vederea ridicării anatemei iscate de conflictul dintre cele două Biserici din 1346, atunci când Biserica Sârbă îşi declarase autocefalia. În acest context, Sfântul Nicodim a jucat un rol deosebit de important, fiind apreciat în mod deosebit de către patriarhul Filotei, care i-a dăruit cârja sa, precum şi părticele din moaştele sfinţilor Ioan Gură de Aur, Ignatie Teoforul şi Sfântul Mucenic Teofil, moaşte care se află şi astăzi la Mănăstirea Tismana. Tot cu această ocazie, sfântul a fost ridicat de patriarhul Filotei la rangul de arhimandrit. Datorită lui, anatema a fost ridicată şi Biserica Sârbă recunoscută ca autocefală.

Ctitoriile Sfântului Nicodim



După ce Vladislav Vodă a pierdut Banatul de Severin în faţa regatului maghiar, Cuviosul Nicodim a părăsit Vodiţa, construind un altar de lemn pentru închinare la Gura Motrului.
Cea mai mare ctitorie a sfântului este fără îndoială Mănăstirea Tismana. A fost ridicată în perioada 1376 - 1378. În legătură cu locul pe care a fost ridicat cinstitul aşezământ, ieromonahul Ştefan, unul din ucenicii sfântului, afirmă: 'În peştera de acolo legenda spune că era un balaur, care a fost ucis când Sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb pe care o ţinea la dânsul. Şi astfel, înaintea peşterii cele mari, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul'.
Lucrările care începuseră în timpul domnitorului Radu I au fost definitivate în timpul lui Mircea cel Bătrân, care a găsit de cuviinţă să ducă la bun sfârşit 'cele neisprăvite'. După recucerirea Banatului Severinului de către voievodul Ţării Româneşti, toate posesiunile Mănăstirii Vodiţa au fost acordate Tismanei, obştea administrând acum ambele aşezăminte, în regim de samovlastie, după rânduiala din Sfântul Munte. Cuviosul Nicodim a păstrat legături strânse cu ţinuturile din sudul Dunării unde, potrivit tradiţiei, a mai ridicat alte două biserici la Vratna şi la Mănăstiriţa. Tot tradiţia îi atribuie şi întemeierea Mănăstirii Prislop din Ţara Haţegului. Aici ar fi luat naştere valorosul său Tetraevanghel, în perioada 1404 - 1405.

Minunile Sfântului la Tismana
Din cauza unui conflict cu domnitorul Mircea cel Bătrân, Sfântul Nicodim a părăsit Tismana şi s-a retras la Prislop (1399 - 1404). Împăcarea a venit repede şi, în 1406, Mircea îl numeşte în hrisoavele sale: 'rugătorul domniei mele, popa Nicodim'.
În vremea şederii sale la Tismana, sfântul a făcut nenumărate minuni, multe dintre ele regăsindu-se şi astăzi în pictura din pridvorul bisericii mănăstirii (transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în cinstea lui Sigismund şi a lui Mircea cel Bătrân; trecerea miraculoasă a Dunării pe rasa călugărească, mersul prin foc). Printre acestea se numără şi vindecarea fiicei regelui Sigismund al Ungariei care suferea de epilepsie. În urma acestei minunate întâmplări, suveranul a renunţat la catolicism şi s-a convertit la ortodoxie, luând numele Sfântului Evanghelist Matei.
Cuviosul Nicodim a fost chemat la Domnul în ziua de 26 octombrie 1406, fiind îngropat în mormântul pe care şi-l pregătise încă din timpul vieţii în pridvorul Mănăstirii Tismana. Moaştele sale s-au păstrat o perioadă la Tismana, după care au fost ascunse de călugări pentru a nu cădea pe mâna necredincioşilor. Momentan la mănăstire nu se mai găseşte decât degetul arătător de la mâna dreaptă a Sfântului, alături de crucea sa de plumb şi toaca în formă de vultur. Deşi era considerat sfânt încă din timpul vieţii, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la aproape 600 de ani de la moarte prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1955, stabilindu-i-se ca zi de prăznuire 26 decembrie.

Sfântul Nicodim şi castanul comestibil

În jurnalul de călătorie al patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat Mănăstirea Tismana în timpul domniei lui Matei Basarab, se spune că: 'Sfântul Nicodim sădi pe dealurile din jur vii şi păduri de castani care se văd până astăzi'. Însoţitorul patriarhului, arhidiaconul Paul de Alep, mai aminteşte că sfântul a construit prima biserică a Mănăstirii Tismana din lemn de tisă 'cu propria lui mână'.
Specia de castan comestibil, adusă de Sfântul Nicodim de pe Muntele Athos din Grecia, se găseşte răspândit şi în alte zone ale ţării. Castanul comestibil este arborele de la care se poate folosi totul în afară de rădăcină.
„În peştera de acolo legenda spune că era un balaur, care a fost ucis când Sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb pe care o ţinea la dânsul. Şi astfel, înaintea peşterii cele mari, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul”.

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si "barbari" inchinatori la idoli.

In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, "au fost trecute din tara barbara in Romania", adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, "de a-i trimite moaste de sfinti", prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul "Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale". Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.

Troparul Sfantului Mucenic Sava de la Buzau

Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului s-a nascut in anul 1692 in localitatea Poltava din Ucraina. Vine in Tara Romaneasca, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brancoveanu si a Mitropolitului Antim Ivireanu, cand viata bisericeasca si culturala a Tarii Romanesti era in apogeu. Impreuna cu ucenicul sau, ieroschimonahul Mihail, si cu alti calugari, intra in obstea Manastirii Dalhauti, in apropierea orasului Focsani, unde ramane 20 de ani. Aici este hirotonit preot si la scurt timp numit staret, chiar daca nu avea inca nici 30 de ani. Sfantul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de calugari sihastri, pe care ii deprinde cu ascultarea, smerenia, tacerea si cu rugaciunea mintii. Astfel, staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala de traire isihasta.

Dupa ce infiinteaza cateva manastiri in Buzau si Vrancea, se stabileste la Manastirea Poiana Marului.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Marului se leaga existenta isihasmului romanesc, adica practicarea rugaciunii mintii. Pe langa aleasa sa viata duhovniceasca-ascetica, staretul Vasile era si un bun cunoscator al scrierilor patristice si postpatristice, din care a facut anumite traduceri. Ca dascal al rugaciunii, marele staret a scris si cateva „Cuvinte“ despre paza mintii, despre rugaciune si crestere duhovniceasca, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrari teologice-ascetice, in limba slavona, care au ramas in manuscris.

A fost parintele duhovnicesc al viitorului staret Paisie de la Neamt, pe care l-a calugarit in anul 1750, la Athos.

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice la 25 aprilie 1767. Datorita vietii sfinte, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 4-5 martie 2003, a hotarat ca el sa fie trecut in ceata Cuviosilor Parinti purtatori de Dumnezeu , cu data de praznuire 25 aprilie.

Troparul Sfantului Vasile de la Poiana Marului

Invatatorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, povatuitorule al calugarilor, propovaduitorule al harului, dascalul rugaciunii mintii celei cu trezvie lucrate, Parinte Cuvioase Vasile, roaga pururea pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

[cristiboss56]

Unul dintre cei mai de seamă domni ai Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, Matei Basarab, ctitor de lăcaşuri sfinte şi în*drumător al activităţii cultural-tipografice din ţara sa, cu o domnie paşnică şi neobişnuit de lungă pentru acele timpuri (1632-1654).



După moartea lui, au urmat la domnie Constantin Şerban Basarab (1654-1658) şi Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Aceşti domnitori au încercat, în măsura posibilităţilor de atunci, să ducă o politică antiotomană, de apărare a ţării, încheind chiar şi anumite înţelegeri, în acest sens, cu principii Transilvaniei, în toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost ucişi 2000 de turci trimişi în ţară pentru a-l supraveghea. După aceasta, a distrus oastea paşei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, pe atunci raia turcească, a atacat şi ars cetăţile Rusciuc (azi Ruse) şi Nicopole, din dreapta Dunării. În acelaşi timp, s-au răsculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Şerban, acum în Moldova, precum şi principele Gheorghe Rakoczy al II-lea în Transilvania. Dar aceştia din urmă au fost înfrânţi de oştile turceşti şi tătăreşti intrate în ţările lor din ordinul sultanului Mehmed (Mahomed) al IV-lea. în astfel de împrejurări, Mihnea al III-lea şi-a dat seama că nu mai poate continua lupta şi s-a refugiat în Transilvania, unde a şi murit după scurt timp (6 aprilie 1660), se pare, otrăvit. Deşi a domnit puţin, a înscris o pagină glorioasă în istoria ţării şale, aşa cum făcuse, cu mai bine de o jumătate de secol înainte, Mihai Viteazul.



La retragerea turcilor din Transilvania în noiembrie şi decembrie 1659, au făcut, ca şi în alte rânduri, jafuri şi pustiire mare în satele şi târgurile româneşti, arzând, prădând şi omorând oameni nevinovaţi. Dar tot atunci au luat cu ei şi o mulţime de robi - bărbaţi, femei şi copii -, trecându-i dincolo de Dunăre. Printre cei robiţi atunci se afla şi un tânăr cu numele Ioan de neam bun, în vârstă de numai cincisprezece ani, născut şi crescut în Ţara Românească, probabil în Oltenia „Cu toate că era atât de tânăr” - spune unul din cercetătorii vieţii lui, „Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăţia cerurilor. În această împărăţie, însă, nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor şi după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul" (Bartolomeu Anania, în vol. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 401)



Într-adevăr, tânărul Ioan a trecut prin cumplite încercări. Se ştie că toţi robii luaţi de turci erau socotiţi ca fiind proprietatea sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de oricine. Aşa se face că, fiind încă pe drum, l-a cumpărat unul din ostaşii care însoţeau convoiul robilor români. Ostaşul nu urmărea altceva decât să-l silească la păcatul zis al sodomiei. Dar tânărul Ioan, crescut de părinţii săi în frică de Dumnezeu şi în dragoste de credinţa stră*moşească, s-a împotrivit acelui ostaş închinător la Alah, care încerca să-l lege de un copac pentru a face desfrânare cu el. Tânărul Ioan a găsit o clipă prielnică şi l-a ucis pe turc, apoi a în*cercat să fugă. Dar ceilalţi păgâni l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Istanbul (numit de creştini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus în faţa marelui vizir ca să-l judece. Acolo, tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a dat femeii văduve să facă cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci, văzându-l voinic şi frumos la înfăţişare, s-a aprins de pofta desfrânării cu el. A încercat pentru început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, dacă o va lua de soţie şi se va lepăda de credinţa creştinească, urmând să se facă închinător la Alah, adică musulman; „iar tânărul, auzind acestea - spune primul al*cătuitor al vieţii sale îşi făcea cruce, rugându-se lui Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa creştinească". Ispitirile au durat aproape doi ani şi jumătate.



Dar toate încercările femeii păgâne de a-l întoarce de la Hristos şi a-l trece la legea ei au rămas zadarnice, căci tânărul Ioan, înarmat cu platoşa dreptei învăţături, a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor săi, păzindu-şi curăţia trupului.



Văzând că toate încercările ei nu reuşesc, femeia - ca o nouă Irodiadă, cea care ceruse capul lui Ioan Botezătorul - l-a dat în mâna eparhului, adică a mai-marelui cetăţii, ca să-l pe*depsească pentru uciderea soţului ei. Şi eparhul a poruncit să fie aruncat în închisoare, supunându-l acolo la cumplite şi înfri*coşătoare chinuri. Iar femeia venea în fiecare zi în temniţă în-l cercând să-l îndemne şi acum la păcat şi la lepădarea de legea ortodoxă. Tânărul Ioan nu s-a lăsat biruit nici aici de grozăvia chinurilor pe care le-a îndurat, ci a rămas neclinit în credinţă şi înţelepciune, căutând ajutor numai la Hristos Domnul, Care îi dădea putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.



În cele din urmă, văzând femeia şi prigonitorii lui că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului permisiunea să-l omoare. Şi, primind această încuviinţare, a fost scos din închisoare şi dus la locul numit Parmak-Kapi (adică „Poarta Stâlpului"), într-o margine a Istanbulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul 1662.



Astfel, prin jertfa sa, tânărul Ioan „lupta cea bună a luptat, prin curăţie a strălucit, credinţa a păzit şl prin pătimire la viaţa cea iară de moarte s-a mutat" (din Podobia de la Vecernia din 12 mai), înţeleptul şi pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu împlinise încă optsprezece ani. Trupul său va fi fost aruncat în apele Bosforului, dacă nu va fi fost cumva îngropat de creştini cucernici în vreun loc tăinuit din jurul oraşului întemeiat de Sfântul împărat Constantin cel Mare.



Un învăţat dascăl al marii şcoli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit un timp şi la Bucureşti, la Curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a alcătuit Viaţa pe scurt, în greceşte. Ea a fost tipărită apoi la Veneţia, în 1799, tot în greceşte, de către marele aghiograf Nicodim Aghioritul. Această Viaţă a fost tradusă şi în româneşte, îndată după tipărirea ei, fiind cunoscute mai multe manuscrise din secolul al XIX-lea. S-a tipărit pentru prima dată în limba română în anul 1801, la Bucureşti, împreună cu slujba Sfântului Dimitrie Basarabov. Noul mucenic a fost trecut apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843, şi în Minei ele româneşti, în*cepând cu ediţia de la mănăstirea Neamţ din 1846. Aşa a ajuns cunoscută viaţa şi, mai ales, pătimirea tânărului mucenic Ioan Valahul sau Românul.



Fiind deja cinstit de credincioşii de neam grec, dar şi de români, în anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Generalizarea solemnă a cultului său, alături de al unor sfinţi cu moaşte aflate în ţara noastră, a avut loc în octombrie 1955.



Informații preluate din vol. Sfinti Daco-Romani si Români, semnat de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Ed. BASILICA, Buc. 2013.

[tabitha]

Sf. Mucenic Iuliu Veteranul este sărbătorit pe 27 Mai (odată cu Sf. Ioan Rusul - ca să țineți mai ușor minte :))



VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

În timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, ginerele său, s-a pornit mare persecuţie contra creştinilor, În urma victoriei obţinute în 297 contra perşilor, Maximian Galeriu, socotind pe nedrept că îndeosebi creştinii sunt vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman, a hotărât îndepărtarea soldaţilor creştini din armată, pentru că ei nu dădeau dovadă de vitejie ucigând în timpul luptelor pe duşmanii imperiului.

La Durostor [nn. Silistra de astăzi], în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată ostaşul creştin Iuliu în faţa dregătorului locului, Maxim, căruia i s-a spus că veteranul Iuliu nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor, ca să jertfească zeilor.

Iuliu i-a răspuns lui Maxim că cele afirmate de slujitori sunt adevărate. „Nu dispreţuiesc poruncile, desigur, a spus el. Dar eu sunt creştin şi nu pot face ceea ce vrei. Căci nu se cuvine să uit pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu”.

Maxim i-a zis: „- Ce lucru mare este să tămâiezi (statuile zeilor şi ale împăraţilor) şi să pleci!”. Iar Iuliu a mărturisit: „- Nu pot să dispreţuiesc poruncile dumnezeieşti şi să mă arăt necredincios Dumnezeului meu”. De altfel, el îşi făcuse datoria de ostaş. De şase ori a mers la război şi s-a luptat, fără să fie mai prejos decât alţii. „- După gradul meu, a spus el, sunt acum veteran. Mă tem totdeauna de Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi îi datorez neîncetat ascultare”.

Auzind acestea, dregătorul Maxim l-a îndemnat cu blândeţe: „- Iuliu, te văd bărbat înţelept şi destoinic. Jertfeşte zeilor, convins fiind de mine, ca să dobândeşti o mare răsplată!”. Iuliu însă a rostit cu îndrăzneală: „- Nu fac ceea ce doreşti, ca să nu ajung la osânda cea veşnică”.

Maxim a căutat să-l înduplece, vorbindu-i mai departe cu blândeţe: „- Oare socoteşti, Iuliu, că este păcat să mă asculţi pe mine ? Eu nu te silesc, ca să nu pară ca ai consimţit prin forţă. De aceea, mergi în siguranţă la casa ta, primind leafa pentru cei douăzeci de ani de serviciu şi nimeni nu va mai fi supărat din pricina ta”.

Iuliu i-a replicat că banii aceştia ai satanii şi sfatul lui cel viclean nu trebuie să-l lipsească de lumina cea veşnică. El nu poate tăgădui pe Dumnezeu şi-l roagă să dea hotărârea împotriva lui ca împotriva unui creştin.

Discuţia între veteranul Iuliu şi dregătorul Maxim este una dintre cele mai interesante. Maxim s-a adresat din nou lui Iuliu: „- De nu vei asculta de poruncile împărăteşti şi de nu vei jertfi zeilor, îţi voi tăia capul”.

Iuliu a răspuns: „- Bine ai gândit. Te rog deci, preabunule, pe sănătatea împăraţilor, să îndeplineşti gîndul tău şi să dai împotriva mea hotărârea, ca să se desăvârşească juruinţele mele”.

Maxim îl întâmpină iarăşi: „- De nu te vei întoarce şi de nu vei jertfi zeilor, ţi se va împlini dorinţa ta!”.

Iuliu a susţinut cu tărie: „- De voi merita să sufăr aceasta, îmi va rămâne o laudă veşnică”.

Maxim l-a îndemnat din nou: „- Ia seama la tine! De vei suferi pentru legile patriei (pământeşti), vei avea o laudă continuă”. Iuliu însă răspunse: „- Desigur, pentru legi sufăr aceasta, dar pentru cele dumnezeieşti”.

Maxim i-a spus: „- Un om răstignit şi mort (Iisus Hristos) v-a încredinţat acestea? Vezi cât de nepriceput eşti să te temi Mai mult de un mort, decât de împăraţii care trăiesc?”.

Iuliu însă mărturiseşte: „- Acela (Iisus Hristos) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viaţa cea veşnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viaţă veşnică; cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veşnică”.

Auzind această credinţă, Maxim i-a ripostat: „- Deplângându-te, te sfătuiesc ca mai degrabă să jertfeşti zeilor, ca să trăieşti împreună cu noi”. Iuliu a răspuns: „- De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte. Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veşnicie”. Maxim a stăruit, îndemnându-l să jertfească zeilor, căci altfel va porunci să fie ucis. Dar Iuliu a susţinut cu hotărâre: „- Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veşnicie cu sfinţii!”.

Văzând credinţa sa neclintită în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dregătorul Maxim a dat această sentinţă: „Iuliu, nevoind să se supună poruncilor împăraţilor, primeşte pedeapsa tăierii capului”.

Şi pe când îl duceau la locul de osândă, îl sărutau toţi.

Un oarecare Isihie, care era ostaş creştin şi era şi el închis, i-a zis Sfântului Mucenic: „- Te rog, Iuliu, să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi, şi să-ţi aminteşti si de mine. Bineînţeles că şi eu te voi urma. Te rog, salută pe Pasicrate şi pe Valention; slujitorii lui Dumnezeu, care au luat-o înaintea noastră către Domnul, prin buna mărturisire”.

Iar Iuliu, sărutându-l pe Isihie, i-a zis: „- Grăbeşte-te, frate, să vii (în împărăţia cerurilor), căci iau auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat”. Şi primind Iuliu ştergarul, s-a legat la ochi şi şi-a acoperit capul, apoi s-a rugat fierbinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru numele Căruia pătimesc acestea, Te rog să binevoieşti a primi sufletul meu cu sfinţii Tăi martiri”.

Aşadar, slujitorul diavolului, tăindu-i capul cu sabia, a pus sfârşit vieţii pământeşti a Preafericitului Mucenic, pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin (1).

Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu

http://acvila30.ro/27-mai-viata-si-p...liu-veteranul/