Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Izvorul cu două ape este omul. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură, adică omul poate cu gura să laude virtutea, dar poate şi să o defaime; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah stă scris: „De vei sufla în scânteie se va aprinde şi de vei scuipa peste ea se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Sirah 28, 14). Maria, sora lui Moise, a cântat cu gura laudă lui Dumnezeu când a izbăvit pe poporul Său şi a înecat pe prigonitorul Faraon, zicând: „Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit!” Aceeaşi Maria a cârtit mai apoi împotriva fratelui său Moise, drept care a şi fost pedepsită de Dumnezeu şi a devenit leproasă. Vedeţi cum din aceeaşi gură ies atât binele, cât şi răul?

Ca atare, creştine, fii consecvent în bine. Şi când îl vezi pe drept, nu stinge prin scuipare dreptatea lui, ci aţâţă scânteia dumnezeiească din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vezi pe păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, nu-i pomeni păcatele pentru care se pocăieşte, şi ceea ce leapădă de la sine – zdrenţele păcatelor – nu arunca din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra ta şi vei fi judecat ca şi când l-ai fi făcut tu, nu el. Nu-l murdări pe cel ce a început să se spele, ci ajută-l să se curăţească. Nu îl speria pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci îmbărbătează-l. Fiindcă potrivit celor ce ies din gura ta în această lume vei fi judecat la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 249-250)

[cristiboss56]

Sunt zile...


"Sunt zile în care trebuie să vorbeşti şi zile când trebuie să taci.

Zile în care râzi şi zile în care trebuie să plângi.

Zile în care îţi scrii dureri adânci..., altele în care scrii platitudini. Unele în care scrii despre îndrăgostiri, altele în care scrii despre dezindrăgostiri.

Sunt însă zile în care e mai bine să nu scrii nimic. Să ai grijă, spunea cineva să nu scrii mai mult decât citeşti. Decât ai trăit sau trăieşti - aş adăuga. Sau decât te rogi.

Sunt zile în care trebuie să fugi şi zile în care trebuie să rămâi.

Zile în care trebuie să visezi şi zile în care trebuie să te înalţi să îţi culegi visul şi ţi-l cobori pe pământ.

Sunt zile în care trebuie să lupţi şi zile în care trebuie să te pregăteşti pentru luptele ce vor urma.

Sunt zile în care te laşi prea iubit şi zile în care te laşi prea uitat.

Zile în care înveţi să trăieşti şi altele în care trebuie să înveţi să mori.

Zile în care te uiţi ca să te găseşti. Altele în care te laşi uitat, să vezi pe cine mai găseşti când te-ntorci.

Sunt zile în care nu te-a mai aşteptat nimeni. Te întrebi dacă au fost vreodată.

Şi zile în care, din iubire, ţi-au iertat prea multe plecări, prea multe întârzieri. Şi te-ntrebi dacă i-ai meritat.

Sunt zile în care trebuie să faci ce ai tot spus că vei face. Să mergi în sfârşit la casa visată de pe malul mării. Să te ascunzi în sfârşit într-un sat uitat de timp. Să mergi în sfârşit desculţ până la capătul lumii doar ca să te întorci, cu şi mai mult dor. Să zbori în sfârşit până la capătul lumii tale. Unde nu ai mai fost niciodată. Să faci în sfârşit ceva pentru alţii. Să le ceri în sfârşit iertare celor cărora le-ai greşit. Să trăieşti măcar pentru o vreme, departe de timp şi de "eu. "În" a fi". În al cincilea anotimp, în a opta zi, căutând ape vii, tinereţi fără bătrâneţi.

E însă ceva ce ar trebui făcut în fiecare zi. Deşi ne-am obişnuit să ni se pară normal. Ar trebui să mulţumim că am primit cel mai frumos dar - că mai avem încă o zi. Deşi cel mai ades uităm, zilele sunt de fapt doar aşa: Zile în care trebuie să mulţumeşti. Şi zile în care trebuie să mulţumeşti."

de Alexandra Svet

[cristiboss56]

Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus[1], având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Cateheze către ucenicii săi. Cateheza 1, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] II Cor. 4, 10.

[cristiboss56]

Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui. Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste, şi mişcată de această dragoste îl miluieşte pe sărac.

Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o premărește. Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare.

(Părintele Efrem Athonitul)

[cristiboss56]

Ce trebuie să facem ca mintea să fie îndreptată tot timpul către Dumnezeu?

Dacă nu vom dobândi următoarele trei virtuţi: dragostea faţă de Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci mintea noastră nu poate fi îndreptată în întregime către Dumnezeu; fiindcă dragostea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte dorinţele trupeşti, iar rugăciunea păzeşte mintea de gânduri şi izgoneşte orice ură şi trufie.

Fii, deci, întotdeauna preocupat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu te va învăţa şi-ţi va arăta prin Sfântul Duh cele de Sus – cele cereşti, dar şi cele de jos – cele pământeşti. Amin.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate, pe scurt, din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova)

[cristiboss56]

Munca femeii presupune constanţă: educarea copiilor, îngrijirea lor, treburile casnice. Ea nu necesită asemenea eforturi fizice ca cea a bărbatului, dar pentru a te ocupa de ea este nevoie de mare rezistenţă şi răbdare. Eu îmi iubesc foarte mult copiii, dar după ce rămân singur cu ei câteva zile mă simt foarte obosit, pe când pentru soţia mea aceasta este o muncă obişnuită, de zi cu zi, nu un efort special. Ca atare, femeile poate consumă mai puţină energie, în schimb lucrează în regim de „foc continuu”.

Femeia este întotdeauna ocupată. Ea pur şi simplu nu poate să se odihnească liniştită dacă în casă nu e dereticat și lucrurile nu sunt la locul lor: pune mâna pe mătură, pe cârpă, începe să facă ordine, şi doar după aceea îi tihneşte odihna. Bărbaţii nu prea înţeleg problemele acestea; pentru ei, lucrurile împrăştiate şi vesela murdară nu sunt, în general, o sursă de disconfort.

(Pr. Pavel Gumerov)

[cristiboss56]

Viața însă nu este totdeauna ceea ce aşteptăm. Într-o formă sau alta, nefericirea este o parte din viaţa noastră, a tuturor.

Există acei puţini care par să meargă pe o cărare comună cu norocul. Dar pentru muritorul de rând vor veni ghinioane şi boli, pierderi şi durere, deznădejde şi moarte.

Ce este, aşadar, acel ceva pe care poţi să-l faci când împrejurări nefavorabile îţi încarcă viaţa?

O atitudine potrivită în faţa vremurilor grele este să accepţi cu stoicism faptul că tu nu poţi să faci excepţie de la lovituri şi de la furtuni trecătoare. Nu vreau să-ţi inspir ideea fatalismului, dar află aceasta: sunt multe cupluri nesăbuite, care înaintează fără grijă, având impresia eronată că neşansa şi furtuna vor excepta o dragoste ca a lor. Fac greşeala să creadă că certificatul lor de căsătorie cuprinde şi garanţia pentru o viaţă fericită.

Vă veţi afla pe drumul cel bun atunci când veţi fi de comun acord că: „Dorim o căsnicie fericită, care să ne umple inimile, dar nu nădăjduim să ajungem în pământul făgăduinţei fără să trecem mai întâi prin pustiu”.

(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, traducerea Preot Constantin Coman, Garoafa Coman, Editura Bizantină, București, p. 122)

[cristiboss56]

Ati văzut câtă discuţie a fost pentru legalizarea homosexualităţii. Mai înainte fusese cu avorturile. Apoi românii s-au gândit să importe ideea şi practica de bordel. Ei bine, pe acestea le-am importat. Urmează să mai discute ceva, apoi importăm altceva, o altă mizerie a Occidentului. În primul rând, căsătoria de probă. Oamenii pot trăi cununaţi sau necununaţi. Cei care sunt necununaţi noi spunem că trăiesc în concubinaj. Dar căsătoria de probă nu este concubinaj, ci este o declaraţie în faţa primarului că voi, băiat şi fată, pe o perioadă de 2 luni sau 2 ani sau 4 ani, veţi trăi împreună pentru a vă proba, să vedeţi dacă vă înţelegeţi unul cu altul, dacă vă „potriviţi”...

Aceste lucruri nu sunt permise de morala creştină. Aceste lucruri distrug neamul românesc. Pentru noi este important că facem parte dintr-un neam, pentru că la judecată vom fi chemaţi fiecare în neamul lui. Românii din America nu vor fi judecaţi cu americanii. În Valea lui Iosafat, zice prorocul, se vor aduna neamurile. Adunându-se aceste neamuri, Dumnezeu va judeca fiecare neam în parte şi pe fiecare om în neamul lui. Şi atunci pentru noi este important şi neamul, nu suntem indiferenţi ce se întâmplă cu neamul nostru.

Poate întreabă cineva: „Ce să facem dacă lucrurile stau aşa?”. Să fim împotrivă. Am mai fost împotrivă şi am adunat semnături şi cu ajutorul dumneavoastră ne-am exprimat părerea. O să facem şi acum la fel. Să nu ne aşteptăm la succes, nu vom fi acceptaţi, creştinii n-au fost niciodată acceptaţi. „Eu nu sunt din lumea aceasta”, a spus Mântuitorul, iar voi nu faceţi ale lumii. Trăiţi în lume, dar nu faceţi ale lumii. Poporul lui Dumnezeu este un popor ales. Cine intră în poporul lui Dumnezeu trebuie să lucreze cele ale lui Dumnezeu, altfel el singur se dă afară.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 230-231)

[cristiboss56]

Cu oricine ar începe omul să-și construiască viața de familie, el va trece prin perioade critice, deoarece nu există fericire de-a gata. Fericirea depinde nu doar de soț, ci în aceeași măsură și de soție.

De aceea, studiați, cunoașteți-vă unul pe celălalt, prieteniți fără a trece limita celor permise, căci dacă pui păcatul la temelia familiei, nu mai ai cum să te aștepți la fericire.

(Arhimandrit Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, traducere de Denis Chiriac, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 110)

[cristiboss56]

Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”.

Până şi în literatura psihologică creştină despre familie şi căsătorie care este editată, să zicem, în America, problema ierarhiei familiale este evitată cu grijă – şi asta cu toate că protestanţii cunosc Biblia, se poate spune, pe dinafară şi ştiu toate pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre ierarhia familială: Facere 3, 16, I Petru 3, 1, Efeseni 5, 22-24, Coloseni 3, 18 şi aşa mai departe. Şi totuşi, corectitudinea politică precumpăneşte. (...)

Toate acestea sunt însă în Occident, dar la noi care e situaţia? Şi la noi răsună tot mai des, chiar şi în mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decât bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot câştiga mai mult decât soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar şi din gura unor preoţi.

Faptul că în ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfânta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului şi cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.

Da, în ziua de astăzi putem vedea foarte frecvent familii în care femeia îndeplineşte rolul de cap, iar bărbatul se află într-o situaţie subordonată, dar credeţi că ei sunt fericiţi în condiţiile acestea? Căci scopul familiei nu este cel de a funcţiona aşa, târâş-grăpiş, ci de a trăi în fericire, în dragoste şi în unitate.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 78-79)