Logodna nu tine loc de Cununie

[angel_wave]

Existaposibilitatea sa te casatoresti adica logodna si cununie si pe urma de comun acord sa se calugareasca se poate asa ceva?

[Jane Says]

Da, se poate.

[windorin]

În prealabil postat de angel_wave

Exista posibilitatea sa te casatoresti, adica logodna si cununie, si pe urma de comun acord sa se calugareasca... se poate asa ceva?

Ti-ai lasa sotia(-ul),copiii...pentru calugarie?

[sophia]

@Jane Says - nu mai sfatui lumea prost. Nu se poate asa ceva.
Si ce sens are sa te mai casatoresti, daca tot vrei sate calugaresti? Ce inseamana prostia si egoismul acesta?
Trebuie sa te hotarasti ce vrei de la viata mai intai, ce vrei de fapt sa faci cu tine. Si pe urma vezi daca mai incurci si viata altuia.
Si nu cred ca la manastire te primeste casatorit.

Ma scuzati pentru ton, dar nu pot sa inteleg asa atitudini. Mi se pare un pacat si fata de taina cununie si fata de monahie. Este un ghiveci si o pangarire a credintei.

[costel]

În prealabil postat de sophia

Mi se pare un pacat si fata de taina cununie si fata de monahie. Este un ghiveci si o pangarire a credintei.

Sophia, ar fi un pacat daca cineva s-ar casatori si ar fi indiferent fata de persoana cu care s-a casatorit, pe motiv ca el se gandeste la calugarie. Nu avem de-a face cu pacatul, in momentul in care cei doi doresc sa intre in monahism. Si sfantul pe care il praznuim astazi (Teofan Marturisitorul), a fost casatorit si a intrat mai tarziu, atat el cat si sotia sa in monahism.

[sophia]

Mai Costel, dar se pune totusi intrebarea fireasca: ce vrei de fapt de la viata?
Ori te casatoresti cu Dumnezeu, ori cu un om. Amandoua nu se poate.
Si nu cred ca lucrul asta apare asa mai tarziu, cum imi spui de sfinti.
Monahia este (cel putin teoretic) ceva f.serios, ceva profund. Daca ai asa o credinta te mai gandesti sa te casatoresti?
Si din cate se intelege, la cel ce a deschis subiectul este ceva premeditat, ca sa spun (nu ca altfel as intelege, sau as accepta).
El spune de la inceput ca cineva vrea sa se cunune si sa se calugareasca imediat, adica sa le faca in acelasi timp. Si atunci ma intreb pe cine iubeste de fapt?

Cum ai spus in exemplul cu sfintii, sau cum se mai spune pe firul celalalt, mai exista situatia ca cineva a descoperit monahismul dupa ani de casnicie si vrea sa mearga brusc la manastire: ca la inselat sotul/sotia, sau ca nu mai vrea familie, sex, mai stiu eu, sau ...ca l-a convins Dumnezeu atat de mult (cum s-a intamplat la Sf. Petru).

Si mai intreb atunci si altceva: s-ar putea si invers atunci: un monah/o maica, sa se si casatoreasca. Nu e acelasi lucru? Ar fi (mai) permisa varianta asta?
Sau si mai simplu: cu familia in manastire.

[Jane Says]

În prealabil postat de sophia

@Jane Says - nu mai sfatui lumea prost. Nu se poate asa ceva.
Si ce sens are sa te mai casatoresti, daca tot vrei sate calugaresti? Ce inseamana prostia si egoismul acesta?
Trebuie sa te hotarasti ce vrei de la viata mai intai, ce vrei de fapt sa faci cu tine. Si pe urma vezi daca mai incurci si viata altuia.
Si nu cred ca la manastire te primeste casatorit.

Ma scuzati pentru ton, dar nu pot sa inteleg asa atitudini. Mi se pare un pacat si fata de taina cununie si fata de monahie. Este un ghiveci si o pangarire a credintei.

Mai Sophia, nu mai vorbi nici tu prostii.
Omul a spus ca de COMUN ACORD. Daca de COMUN ACORD se cununa si pe urma tot de COMUN ACORD vor amandoi sa intre in manastire, nu e nici un pacat.

Ti-am mai spus ca Taina Cununiei nu e ce crezi tu :) Mereu devii asa de defensiva cand auzi de altii ca se calugaresc, plecand din lume. Stai linistita, ca nu-ti ia nici o manastire barbatul impotriva vointei tale, si nici pe tine nu te trage nimeni de cosite sa te faca monahie, daca despre asta e vorba. Poate nu sunt toti ca tine si ca el si poate nu e telul suprem al tuturor ca, odata casatoriti, sa ramana in lume.

Dar cine vrea sa faca asta pentru Dumnezeu, si inca de COMUN ACORD, sa o faca. Acum am ajuns sa consideram ca si calugaritul sotilor, de COMUN ACORD e dovada de egoism feroce, sau cum? Dovada de egoism feroce fata de cine? Fata de noi astia care ramen in lume si ne simtim nitel complexati? Sa nu se mai sfinteasca nimeni ca ne loveste in amorul nostru propriu?

[AlinB]

Jane, fara suparare, dar de data asta ii dau dreptate Sofiei.

Nu cred ca e normal sa-ti asumi o cruce si pe urma la prima cearta sau problema de familie gata, plecam fiecare in manastire ca astalalata parca e mai usoara.
Pentru ca de la casatorie la calugarie se poate face un pas, dar invers ba.

Sau daca s-au hotarat amandoi sa se calugareasca imediat dupa casatorie, de ce sa se mai casatoreasca?

Sentimentele care le dicteaza astfel de decizii sunt de inteles, dar asta arata cu atat mai mult spre greseala teribila pe care o fac acesti oameni.

Cand te hotarasti pentru manastire, ar trebui sa lepezi orice atasamente lumesti, ori gestul asta arata un soi de atasament care vine in contrast flagrant cu ideea de calugarie.

Iar dezamagirile ulterioare ar putea fi cumplite, ca sa nu mai vorbim ca in definitiv, nimeni nu este calugarit peste noapte intr-o manastire care se respecta, trebuie sa ramana ca frate/sora cativa ani buni si pe urma ramane de vazut daca sunt primiti in calugarie.

Ori, tocmai atunci unul dintre ei s-ar putea sa-si dea seama ca nu e potrivit(a) pentru calugarie, ce se intampla atunci??

Se intoarce in lume si il asteapta pe celalat care nu mai vine? De recasatorit e cam dificil sa se mai recasatoreasca desi teoretic cu o dezlegare sau dispensa de la episcop ar putea sa o faca (decat sa traiasca in pacat).

Dar cum ramane cu celalalt care sa zicem ca a ramas in manatire si a pus o astfel de povara pe umerii celuilalt?
Este el vrednic de binecuvantarea lui Dumnezeu in cazul asta? Indoielnic.
Un duhovnic BUN, nu o sa-i dea NICIODATA binecuvantarea niciunuia dintre ei sa ramana in manastire daca ar stii cum au procedat. Iar daca ii ascund, fac pacat mare, mai ales daca se ajunge in situatia de care vorbeam mai sus.

Astfel de idei vin dintr-un soi de sentimentalism egotic (vrei sa-l stii pe celalalt legat cu lanturi de tine) si in acelasi timp si o aspiratie spirituala care s-ar putea sa nu fie pe baze tocmai solide avand in vedere starea sentimentala (si de ce nu si rationala) a persoanelor care vor sa ia astfel de decizii.

Dar e bine ca macar cer si parerea altora, parerea mea este ca sunt mai potriviti pentru viata de casatorie decat cea de manastire, daca ei nu cred asta, sa stea fiecare in manastire 1-2-3 ani (separati de sute de kilometri fara nici un contact de orice fel in aceasta perioada) si sa vada cum este treaba.
Pe urma dupa timpul stabilit, sa se intalneasca si sa spuna fiecare ce vreade fapt.
Daca fiecare se adapteaza si vor sa se calugarasca, sa o faca direct si gata.
Daca vor sa se casatoreasca, sa se casatoreasca.
Daca unul vrea si celalalt ba, fiecare sa-si urmeze chemarea fara a fi o bataie de cap pentru celalalt.

Iar teama ca timpul asta ar putea sa-i desparta definitiv, sa o lase in mana Domnului, pentru ca din moment ce vor sa-si ia o cruce asa grea cum e calugaria, se presupune ca iubesc pe Dumnezeu mai mult si inainte de orice altceva, inclusiv oameni, iubiti, etc.

Si sa stie ca nu este calugaria un soi de ocupatie romantica, daca vor sa-si faca o idee cat de cat sa mearga intr-o manastire si sa se uite cu atentie la calugarul de pe cruce care este pictat in biserica, si ce scrie in dreptul lui.
Iar daca nici asta nu-i convinge, sa intre ca frate/sora pentru cativa ani in manastire si sa vada "pe viu" care e treaba. Dar fara sa-l lege pe celalalt cu lanturi, ca asta nu este dragoste si nu pentru asta da Dumnezeu binecuvantarea casatoriei, nici a calugariei.

[Jane Says]

Atunci, iertare.

Edit: dar ce ai scris nu exclude posibilitatea calugariei dupa un oarecare timp? Cunosc jumatatea masculina a unui cuplu, nu puteau avea copii si in jurul varstei de 30 de ani, dupa un numar de ani de la casatorie, au hotarat amandoi sa intre in manastire. El a si fost tuns monah si presupun ca si ea.

[AlinB]

În prealabil postat de Jane Says

Atunci, iertare.

Edit: dar ce ai scris nu exclude posibilitatea calugariei dupa un oarecare timp? Cunosc jumatatea masculina a unui cuplu, nu puteau avea copii si in jurul varstei de 30 de ani, dupa un numar de ani de la casatorie, au hotarat amandoi sa intre in manastire. El a si fost tuns monah si presupun ca si ea.

Chestia cu "nu puteau avea copii" nu e o scuza, poate ca ar mai fi putut asteapta, cu rugaciune, binenteles.
Mai ales ca "in jurul varstei de 30" nu cred ca este tocmai cel mai bun moment pentru a-ti pierde rabdarea in directia asta.

Si intre timp ar fi putut sa infieze macar 1-2 copii pentru a pastra in mare parte scopul casatoriei.

Presupui, dar daca nu e asa?
Daca unul s-a calugarit si celalalt si-a dat seama ca nu e potrivit cu asta si a ramas in lume, descoperit in fata ispitelor?
Mai este o virtute calugaria in cazul asta?