Discriminarea şi prigonirea Ortodoxiei şi a ortodocşilor de către catolicism

[Decebal]

Retezarea capului schismei, o dată cu instaurarea stăpînirii latine la Constantinopol şi aducerea centrului rival sub autoritatea Romei, lipsea de sens, în viziunea papei, perpetuarea schismei nu numai în Imperiul bizantin dar şi în întreaga lume răsăriteană a cărei civilizaţie şi credinţă se dezvoltase sub autoritatea Bizanţului. Revenirea în sînul Bisericii romane şi a celorlalte biserici care urmau sistemul de credinţe şi rituri ale bisericii bizantine era, potrivit lui Inocenţiu III, urmarea firească şi necesară a readucerii sub ascultare a Constantinopolului. Cu deosebită claritate şi spirit de coerenţă a exprimat acest punct de vedere Inocenţiu III în scrisoarea adresată la 7 octombrie 1207 clericilor şi laicilor din Rusia Apuseană pe care îi invita să accepte supremaţia Romei în virtutea principiului unităţii şi al confirmării părţii la regula acceptată de ansamblu. Pentru a forţa hotărîrea lor, papa nu uita să evoce soarta grecilor care din pricina „rebeliunii" şi „neascultării" lor — se înţelege faţă de Roma — „fuseseră daţi spre jaf şi în pradă".

Confiscarea bunurilor sau darea lor „în pradă" era una din pedepsele care îi loveau pe eretici pe temeiul canoanelor. Treptat, pe măsură ce încercarea de unire a eşuat la Bizanţ şi în restul lumii ortodoxe, papalitatea a tins să amalgameze schisma cu erezia şi să-i aplice această regulă. Deţinătorii „schismatici" de stăpîniri — de la suverani la simpli feudali — erau consideraţi şi declaraţi „injusti possesores" şi expuşi deposi dării — la nevoie cu mijloacele cruciatei —, după formula elaborată post factum de Inocenţiu III şi aplicată Imperiului de Răsărit. Apartenenţa Ia confesiunea răsăriteană şi menţinerea în această confesiune devenea, în aria de putere a catolicismului, o inaptitudine pentru stăpînirea pămîntului şi a privilegiilor care decurgeau din ea. Această manifestare a politicii papalităţii în Europa Răsăriteană avea să aibă consecinţe profunde în istoria românească în secolele XIII—XIV.

Justificarea teoretică şi formulele juridice elaborate de papalitate în vremea lui Inocenţiu III şi a succesorilor săi imediaţi au fost un auxiliar al efortului de a extinde supremaţia Romei asupra întregului Răsărit ortodox. Prin cadrul de forţă creat în teritoriile asupra cărora se aşternuse dominaţia lumii latine, prin ameninţarea cu forţa în ariile expuse acţiunii militare a puterilor catolice — papa Inocenţiu III însuşi a subliniat în repetate rînduri cît de favorabilă a fost pentru acţiunea sa de convertire situaţia care a rezultat din dominaţia directă a puterilor catolice asupra unor teritorii schismatice —, în sfîrşit prin străduinţa misionarilor în cazul regiunilor mai îndepărtate, Roma a încercat în această vreme să atragă ansamblul popoarelor de rit răsăritean şi chiar ansamblul Europei Răsăritene sub autoritatea sa.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 54-55

În prealabil postat de MihaiG

Domnule Decebal, ma bucur ca ati revenit.

Ne-ati ramas dator cu raspunsul la o intrebare, imi ingadui sa va amintesc:

Ce se intampla cu un nou nascut, botezat ortodox, care moare imediat dupa botez: ajunge in Rai sau nu ?

Doar asa, ca sa vada si restul forumului cat de ortodox sunteti.

Daca omul s-ar mantui din faptele sale, poate ca am fi in stare sa raspundem la intrebare. Dar cum noi suntem la mila lui Dumnezeu, Care judeca lucrile, nu ne putem pune in locul Lui, dand asemenea verdicte, care nu fac decat sa ne incrimineze pe noi insine. In rest, putem cerceta ce ne spun Sfintii Parinti in acest sens.

[Decebal]

Aspectul cel mai durabil al noi situaţii generate de ceea ce s-a numit „devierea" cruciatei a patra spre Constantinopol a fost urmarea efortului papalităţii de a folosi prilejul favorabil creat de implantarea puterii catolice în însuşi centrul spiritual şi politic al Imperiului bizantin pentru a-şi impune supremaţia asupra întregii sale sfere de influenţă, lumea ortodoxă. În concepţia papalităţii, fragmentul de imperiu asupra căruia cruciaţii îşi impuseseră stăpînirea nu avea să fie decît punctul de reazem pentru reintegrarea în imperiul ei spiritual a întregii creştinătăţi răsăritene, formată în aria de civilizaţie a Bizanţului. Acum, după prăbuşirea centrului de putere rival, obiectivul urmărit demult şi cu tenacitate de papalitate — reunificarea sub hegemonia ei a celor două biserici — părea lesne de atins.

Inocenţiu III, a cărui acţiune avea să fie continuată şi dezvoltată de succesorii săi, nu a întîrziat cu măsurile menite să-i aducă roadele aşteptate. în Imperiul latin şi în teritoriile direct dependente de acesta, în Regatul ungar care cuprindea în hotarele sale o masă importantă de populaţie ortodoxă, în cea mai mare parte românească, în Serbia, în statul vlaho-bulgar, unde politica papală înregistrase încă dinainte însemnate succese, precum şi în lumea rusă, iniţiativele lui Inocenţiu III şi ale urmaşilor săi s-au intensificat cuprinzînd ansamblul lumii ortodoxe, pe care s-au străduit s-o aducă în matca Bisericii romane. Zelul politicii papale în Europa Răsăriteană nu s-a limitat însă la creştinătatea ortodoxă; masa de populaţie relativ numeroasă care, în această parte a Europei, nu optase încă între cele două confesiuni creştine şi care conserva tradiţiile păgîne — pruşi, lituanieni, cumani şi diverse alte popoare turcice — a format obiect de interes deosebit pentru papalitate, care s-a străduit să-şi extindă şi asupra ei influenţa.

Aplicarea acestui vast program presupunea însă înfrîngerea numeroaselor şi îndîrjitelor rezistenţe pe care inevitabil avea să le provoace; apelul la mijloacele de constrîngere, inclusiv cel mai drastic, acţiunea militară împotriva celor care se dovedeau refractari acceptării supremaţiei papale şi a tuturor implicaţiilor ei sau a celor care, după ce o acceptaseră, o repudiau, avea să devină soluţia cea mai sigură a politicii papale. Conversiunea „schismaticilor" cu mijloacele acţiunii de constrîngere, a expediţiilor militare, a fost învestită acum cu caracter de cruciată, la fel ca şi acţiunile similare îndreptate împotriva ereticilor şi păgînilor. Cruciata — războiul pentru realizarea ţelurilor de dominaţie spirituală a papalităţii — cuprinde acum arii tot mai largi din Europa Răsăriteană şi Sud-estică. Cu această evoluţie, ca urmare a situaţiei create de cucerirea Constantinopolului şi a iniţiativelor ulterioare ale lui Inocenţiu III, cruciata, instrument prin excelenţă al teocraţiei papale, a cunoscut extensiunea ei cea mai largă. Treptat, toate consecinţele implicite ale cuceririi Constantinopolului de latini, nebănuite iniţial, au ieşit la iveală şi s-au impus de la sine, trecînd din sfera virtualităţii în aceea a aplicării. Cruciata „deviată" la Constantinopol a proliferat numeroase alte „devieri", care au cuprins treptat arii întinse din Europa Răsăriteană.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 16-17

[Decebal]

Extinderea cruciatei în această parte a continentului european, încercarea permanentă a papalităţii de a obţine cu toate mijloacele, inclusiv cele ale forţei militare, acceptarea supremaţiei ei acolo unde nu reuşea să o impună cu mijloacele diplomaţiei, a transformat opoziţia dintre cele două centre ale spiritualităţii creştine medievale într-o înfruntare politică şi ideologică de mari proporţii, care a implicat ansamblul creştinătăţii răsăritene.

Din sfera controverselor de dogmă, apanaj al unui grup restrîns de doctrinari, antagonismul se extinde acum la ritual, accesibil maselor largi de aderenţi ai celor două confesiuni; pe această cale, conştiinţa antagonismului a prins rădăcini adînci, necontenit alimentate în masele de aderenţi ai confesiunii ortodoxe de îmbinarea prozelitismului confesional, urmărit de papalitate, cu acţiunea de cucerire, urmărită de instrumentele ei temporale.

Un instrument militar avea să se dovedească absolut necesar pentru realizarea imperialismului spiritual al papalităţii în Europa Răsăriteană şi acesta nu i-a lipsit. Cel dintîi în a-şi oferi serviciile a fost Regatul ungar a cărui politică de cucerire se desfăşura precumpănitor în aria al cărei control spiritual aspira papalitatea să-l dobîndească. De acum înainte, tot mai mult, programul papalităţii de cucerire ecleziastică şi spirituală în răsăritul Europei s-a împletit cu politica de cucerire teritorială a regilor Arpadieni şi apoi, în secolul XIV, a succesorilor lor Angevini. Expansionismul Regatului ungar s-a îmbrăcat acum din ce în ce mai mult în haina cruciatei.

Al doilea instrument de seamă al cruciatei în secolele XIII—XIV în Europa Răsăriteană au fost ordinele cavalereşti, rezultat al convergenţei dintre două realităţi dominante ale lumii medievale — monahismul şi cavalerismul — în epoca cruciatelor. Produs tipic al cruciatei, ordinele călugăreşti militare, îndeosebi cel al cavalerilor teutoni, aveau să asume un loc însemnat în desfăşurarea cruciatei în Europa Răsăriteană. Paralel cu actul de cucerire şi adesea sub protecţia sa, s-a desfăşurat acţiunea ordinelor călugăreşti misionare, dominicani (sau predicatori) şi franciscani (sau minoriţi), chemaţi să culeagă recolta spirituală de pe ogoarele deschise misiunii lor de oştile cuceritoare ale puterilor catolice. Născute din puternica efervescenţă spirituală generată de progresele teocraţiei papale în secolul XII, constituite în marginea ereziei sau în lupta împotriva ei, ordinele franciscanilor şi dominicanilor au devenit instrumente ale politicii misionare a papalităţii in evul mediu tîrziu. Din al treilea deceniu al secolului XIII, cele două ordine şi-au făcut apariţia şi în Europa Răsăriteană.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 17-18

[Decebal]

Ioan-Aurel Pop - "Din mâinile valahilor schismatici. Românii si puterea în regatul Ungariei medieval"



<< Este o carte scrisă de Acad. Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, rectorul Universității Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, publicată la Editura Litera în anul 2011.

Tratează perioada implantării în Transilvania a instituțiilor Regatului Ungariei, după perioada cuceririi militare, sec. XIII – XIV. Lucrarea își propune să explice de ce românii au fost excluși din rândul națiunilor privilegiate ale Transilvaniei, marginalizați, și proprietățile lor acaparate încetul cu încetul de către ”oaspeți” potrivit documentelor vremii. Prin ”oaspeți” se înțelegeau populații sau doar familii maghiare, săsești sau secuiești așezate de regele Ungariei pe pământurile deținute de români, și care beneficiau de privilegii regale ca urmare a fidelității lor.

Totodată, cartea descrie cu minuțiozitate nu doar procesul istoric dar explică și motivațiile care au stat în spatele mecanismului de subordonare a românilor în Transilvania, de transformare a lor în popor inferior, tolerat, care nu avea voie să se așeze în orașe, să poarte arme sau să dețină titluri nobiliare.

Care a fost, așadar, resortul care a declanșat excluderea românilor?

Autorul îl indică fără ezitare: Ortodoxia.

Mai ales după 1204, anul cuceririi Constantinopolului de către armatele cruciate occidentale, Papalitatea a declanșat o amplă ofensivă asupra lumii ortodoxe prin intermediul Regatului Ungariei. Românii din Ardeal vor fi considerați ne-creștini, numiți de obicei schismatici, uneori păgâni, supuși vexațiunilor și excluși din rândul nobilimii.

"Termenul de "schismatic", folosit in lumea catolica, a avut de la început un astfel de sens, de dispreț si desconsiderare, pe când cel de "valah" (cu variante), folosit de mai toți străinii, a dobândit un astfel de sens treptat si numai in anumite limbi si împrejurări istorice. Întreaga expresie pusă între ghilimele în titlu – desprinsă dintr-un sir de înscrisuri latine din 1377, comentate mai la vale – sugerează răpirea unei avuții (materiale, morale, spirituale etc.) aflate în patrimoniul românilor ortodocși. Considerăm ca acest gen de răpiri, de despuieri, de frângeri sau smulgeri – de la țări, moșii, păduri sau sate până la credințe si visuri – au pecetluit pentru multe secole soarta românilor. Toate acestea vor fi explicate pe îndelete în lucrare (Tiberiu Hrihorciuc „Gazeta de Cluj”)."

Concluzia, tulburătoare: vreme de 800-900 de ani un popor este marginalizat și împins la periferia societății, îi sunt răpite proprietățile funciare, îi sunt distruse lăcașurile de cult, românii suferă în condiția de iobagi, mână de lucru pe pământurile ”oaspeților” pentru vina de a fi ortodocși! >>

[Parascheva16]

Unde gasesc cartea Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol ?Preferabil nu in format pdf.

[Decebal]

Ai putea să o găseşti fie la o bibliotecă publică, fie pe net în format word la pagina (de unde se poate descărca), dar este totuşi o carte de istorie foarte densă în informaţii, nu uşor de citit, cu subiecte care se reiau de mai multe ori de-a lungul cărţii cu adăugiri şi noi dezvoltări, adică este o carte asupra căreia trebuie să cam zăboveşti, deşi este bine structurată şi scrisă de un istoric român semnificativ.

[Parascheva16]

În prealabil postat de Decebal

Ai putea să o găseşti fie la o bibliotecă publică, fie pe net în format word la pagina (de unde se poate descărca), dar este totuşi o carte de istorie foarte densă în informaţii, nu uşor de citit, cu subiecte care se reiau de mai multe ori de-a lungul cărţii cu adăugiri şi noi dezvoltări, adică este o carte asupra căreia trebuie să cam zăboveşti, deşi este bine structurată şi scrisă de un istoric român semnificativ.

Multumesc!
Am cautat sa o cumpar de la o librarie online si nu am gasit-o. Banuiesc ca nu se mai printeaza.

[sophia]

Alte prostii.
Eu cred ca e vorba de o prigonire reciproca. Nu stiu care ortodocsi sunt prigoniti, dar stiu ca si noi din eretici si alte fewluri nu-i scoatem pe altii si ne purtam asa cum ne purtam, in mod totusi neortodox.
In loc de citate, mai bine veniti cu exemple concrete, povesti adevarate. Cine, cum si in ce fel este prigonit.

[Decebal]

În prealabil postat de sophia

Alte prostii. (...) In loc de citate, mai bine veniti cu exemple concrete, povesti adevarate. Cine, cum si in ce fel este prigonit.

Bine, doamnă, lăsaţi-ne pe noi ortodocşii cu "prostiile" noastre şi cu "citatele" noastre în liniştea noastră de prigoniţi. Dacă pentru dumneavoastră adevărurile istorice sunt nişte simple citate, pe care le prezumaţi şi mincinoase din moment ce ne pretindeţi "poveşti adevărate", este strict problema şi poziţia dumneavoastră personală, nu a Ortodoxiei şi nici a ortodocşilor. Dacă vă consideraţi mai mare istorică decât istorici de meserie şi consacraţi, oameni de mare probitate şi deontologie profesională, iubitori ai adevărului istoric, nu ai "prostiilor", vă recomand să puneţi dumneavoastră mâna şi să studiaţi izvoare şi să scrieţi o "istorie" după gustul dumneavoastră personal, care să ne ducă eventual la adevărata lumină a adevăratului adevăr istoric.