Sfintii Dobrogei

[E_my]

Am o suparare mare: am impresia ca nimeni nu il cunoaste pe Sfantul nostru Parinte Gherman din Dobrogea, prietenul Sfantului Ioan Casian..

Acest Sfant Parinte are o viata uimitoare, dusa in mare parte in pustia secetoasa a Dobrogei. Aici Sfantul s-a nevoit, eliberandu-se de patimi,practicand rugaciunea neincetata..

In Acatistul Sfantului Gherman, atat de frumos se canta:" in trup fiind, ca un inger erai "..Acest mare sfant al ortodocsilor, al romanilor, este ajutatorul celor ce se lupta cu patimile, Sfantul insusi lupandu-se cu patimile pana la moarte. De aceea, el ajuta tinerii sa razbeasca in lupta cu desfranarea, cu lacomia trupului, mandria, ...

Rugati-va acestui sfant al nostru, pretios dar dat de Domnul pe pamantul nostru dobrogean,managiati-va sufletele lovite de aceste zile de pe urma, caci Sfantul este grabnic ajutator si mangaietor..

Acatisul nu l-am gasit pe net, eu am o carte cu viata sfantului tiparita de Arhiepiscopia Tomisului prin 1991. Daca nu il gaseste nimeni, il voi scana de indata ce voi putea, ca sa va bucurati si voi de acest minunat dar dat noua de Domnul

Alti Sfinti dobrogeni sunt Epictet si Astion. Moastele acestora infrumuseteaza mai toate manastirile din Dobrogea, si nu numai. Cand ajung acasa, in Constanta, merg la Catedrala si mare bucurie si mangaiere primesc doar prin atingerea raclelor cu Sfintele moaste...

Tot pe pamantul Dobrogei si-au varsat sangele din dragostea pentru Hristos Sfintii Camasie, Zotic, Atal si Filip. Moastele acestora se gasesc la multe biserici din tara noastra..

Puteti verifica aici unde va puteti inchina acestor Sfinte moaste:

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/02/06/biserici-din-romania-cu-sfinte-moaste/

Aici este acatistul Sfintilor Epictet si Astion rostit de Marian Moise:

http://www.crestinortodox.ro/acatiste-marian-moise/a3635-acatistul-sfintilor-epictet-si-astion

http://www.dervent.ro/rugaciuni.php?cID=cat-rugaciuni-acatiste&rID=00060-ACATISTUL_SFINTILOR_MUCENICI_SI_DOCTORI_FARA_DE_ARGINTI_EPICTET_PREOTUL_SI_ASTION_MONAHUL

Acatistul Sfintilor martiri :

http://www.dervent.ro/rugaciuni.php?cID=cat-rugaciuni-acatiste&rID=00001-Acatistul_Sf_Zotic_Atal_Kamasie_Filip

Sfinte Cuvioase Gherman, cel ce in trup fiind, cu ingerii petreceai, roaga-te si de acum inainte pentru noi romanii, ca sa ne izbavim de patimile trupurilor si ale sufletelor noastre!

Sfintilor Epictet si Astion, Camasie, Atal, Zotic si Filip, cei ce ati primit cu evlavie si bucurie cununa muceniciei, rugati-va Domnului nostru Iisus Hristos pentru vindecarea trupurilor si a sufletelor noastre!
Amin!


Doamne ajuta!

[E_my]

SFÂNTUL GHERMAN DACOROMÂNUL
(secolele IV-V)

Cuviosul Gherman era rudă şi prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian, născut pe la jumătatea secolului IV, probabil, tot în „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor", din Eparhia Tomisului. Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Gherman a intrat din tinereţe în nevoinţa călugărească la una din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis. Întrucât mulţi asceţi „sciţi" se nevoiau în peşteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreştine de „Peştera", „Peşteri", „Bisericuţa", „Biserica Omului" etc, se crede că şi Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peşteri.

Acest ascet tomitan a fost primul părinte duhovnicesc al Sfântului Ioan Casian şi cel dintâi dascăl al său, care l-a iniţiat pe calea mântuirii spre Hristos. După o scurtă nevoinţă împreună cu prietenul său la una din mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoieşte un timp cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peştera Naşterii Domnului. Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt şi vizitează toate marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului şi pe sfinţii călugări anahoreţi din Muntele Nitriei şi din Sinai. În anul 399, Cuviosul Gherman se stabileşte cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.

În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat şi depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh şi dascăl al lumii creştine, în faţa Papei Inocenţiu I. De aici nu se ştie unde s-a retras la bătrâneţe Cuviosul Gherman. El s-a săvârşit, fie la mănăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi în primele două decenii ale secolului V. Pomenirea lui se face la 29 februarie, fiind canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20-21 iunie, 1992.

[deja-vu]

Sfantul Apostol Andrei l-a adus pe Hristos scitilor, centrul spiritual fiind Dobrogea (unde se zice ca a stat 12 ani, din care o mare parte i-a petrecut la pestera care-i poarta numele, intre Adamclisi si satul Ioan Corvin). Nu departe de pestera Sf. Apostol Andrei este manastirea Dervent, focarul credintei ortodoxe din Dobrogea, unde Apostolul Andrei a lasat o comunitate crestina puternica:

"Pe la sfârşitul secolului I Sfântul Andrei a predicat Evanghelia în Scythia Minor, în părţile Dobrogei de azi. După un timp, Apostolul şi-a continuat călătoria predicând într-o cetate însemnată, Dervent. Apoi a trimis acolo pe câţiva dintre discipolii săi pentru a răspândi creştinismul. După un timp de activitate apostolică, voievodul cetăţii, fiind păgân, i-a arestat şi i-a condamnat la moarte. Arena cetăţii era lângă cimitir, locul unde se află Sfânta Cruce. Creştinii erau în număr de patru: un apostol şi trei fecioare convertite de curând. Aceştia sunt duşi în arene ca să fie mâncaţi de fiarele sălbatice. Mai înainte de a-i băga înăuntru, voievodul îi sfătuieşte din nou să se lepede de Hristos, că de se vor lepăda, le va da orice ar cere şi-i va scăpa de moarte.

Cei patru mărturisitori, când dădeau răspunsurile negative, erau aşezaţi aşa: apostolul pe locul unde e Crucea din paraclis, iar cele trei fecioare la o depărtare de 10 m. Călăul, văzând că nu poate să-i ademenească cu nici un fel de momeli, începe să-i schingiuiască groaznic. Fecioarelor le-a scos unghiile de la mâini şi picioare şi, cu fierul ars, le-a scos dinţii din gură.

Voievodul, înfuriat din cauza apostolului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, porunceşte gâdelui ca cele trei fecioare să fie făcute bucăţi, iar apostolul să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi. Astfel, îndeplinindu-se porunca, sfinţii au fost omorâţi, iar sfintele lor trupuri au stat mai multe zile sub pază. Năvălind alte hoarde barbare în această cetate, trupurile sfinţilor au fost aruncate în Dunăre sau au fost arse, căci, ducându-se creştinii să le ia, nu le-au mai găsit. Iar pe locurile unde fuseseră chinuiţi şi-şi dăduseră duhurile, au găsit patru pietre crescute în formă de cruce: trei ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhuri necurate s-au tămăduit".

(...) Se consideră că cei patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei martirizaţi la Dervent se încadrează mai mult într-o continuitate spirituală cu acesta decât într-una cronologică, iar cea mai probabilă dată a martiriului lor pare a fi în secolul al IV-lea, în timpul ofensivei goţilor sub presiunea hunilor, căci textul amintit face precizarea: "Năvălind alte hoarde barbare". Este, de asemenea, foarte probabil ca martirii de la Dervent să facă parte din lista celor menţionaţi în "Acta Sanctorum" ca fiind din Scythia Minor, dar cărora nu li se arată locul unde au fost martirizaţi şi nici de către cine.

Timp de aproape zece secole nu mai există nici o informaţie despre Sfintele Cruci de la Dervent, dar puterea lor tămăduitoare şi minunile pe care le revărsau necontenit, au păstrat vie de-a lungul vremii evlavia poporului faţă de acestea, precum şi amintirea martiriului celor patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei. Firul informaţiilor despre Sfintele Cruci se reia din secolul al XIV-lea, din timpul stăpânirii otomane asupra Dobrogei. Se povesteşte chiar că Adem Paşa - pe moşia căruia se aflau Sfintele Cruci - a ridicat în jurul lor mai multe adăposturi pentru bolnavi şi că cei care veneau aici spre a se tămădui erau atât creştini, cât şi musulmani. Acest fapt nu reprezintă însă o noutate dacă ţinem cont că şi la Peştera Sfântului Andrei, din cele mai vechi timpuri, hogii musulmani "veneau şi întocmeau muscale vindecătoare de boli sufleteşti şi trupeşti", considerând sfinte deopotrivă peştera, pădurea şi izvoarele Sfântului Apostol.

"Unul din şefii raialelor turceşti de pe marginea Dunării, anume Ahmed Bey, a cumpărat moşia pe care erau şi cele patru Cruci. Aflând de la un supus al său că aceste Cruci sunt un noroc pentru moşia lui, ferind-o de toate intemperiile vremii, paşa a poruncit să fie păzite cu cea mai mare grijă ca nu cumva să fie stricate de slugi când fac lucrul câmpului. Şi la acest paşă veneau mulţi creştini de-i slujeau numai ca să se atingă de Sfintele Cruci ocrotitoare. Se zice că pe vremea aceea erau ciumă, foamete şi pagubă, însă de moşia şi gospodăria paşei nimic nu se atingea, fiindcă le ferea darul acestor Sfinte Cruci. Iar turcul nu mai putea de bucurie. Unii spun că s-ar fi făcut creştin, dar pe ascuns, ca să nu fie înlăturat din dregătorie. Şi aşa s-a perpetuat în familia paşei credinţa despre aceste Sfinte Cruci până la începutul secolului al XIX-lea, în preajma războiului pentru independenţa României, când s-a călcat tradiţia. În acea vreme, unul din descendenţii lui Ahmed Bey, anume Aly, avea un fiu. Acest fiu se duce într-una din zile la câmp, în timpul secerişului, şi observă că aceste Sfinte Cruci sunt foarte stimate de argaţi. El, care era un aderent înfocat al Coranului, loveşte cu sabia în Crucea cea mare şi-i rupe braţele, iar pe două din cele trei mici le rupe din pământ. Creştinii sclavi, văzând aceasta, se duc peste noapte şi le iau pe cele rupte, ascunzându-le. În acea vreme, Aly Ahmed Paşa era însărcinat cu paza frontierei Dobrogei, iar reşedinţa garnizoanei şi-o avea în Silistra. Binefacerile pe care le primiseră străbunicii săi de la Sfintele Cruci le primea şi el. Când dispunea de timp, venea în grabă de-şi inspecta moşia şi se închina Sfintelor Cruci. Pe cale zice-se că i-a trăsnit un cal de la trăsură. Paşa se duce la moşie şi prevede că s-a întâmplat ceva rău acolo.

Cum ajunge la conac observă că mulţimea câinilor ce-i avea nu se mai gudură pe lângă el cum obişnuiau până atunci. Isprăvnicelul ofta într-una pentru că i se furaseră câteva pungi cu galbeni. În fine, peste toată curtea turcului domnea o jale. Se duce să vadă Crucile. Cum se apropie şi le vede stricate, sună din corn ca toţi curtenii să se prezinte la el. Întrebă, cercetă, bătu, omorî ca să afle vinovatul. Fiul său, văzând că furia tatălui său e mare, mărturiseşte că el e autorul faptei.

Paşa, auzind una ca asta tocmai din partea fiului său, i se înmuiară mâinile, căzu cu faţa la pământ şi plângând zise: "Vai, vai, moşia noastră de acum înainte va rămâne pustie. Noi vom ajunge mai rău ca sclavii. Nu numai noi vom ajunge rău, dar şi puternica noastră împărăţie ce stăpâneşte de la răsărit până la apus îşi va micşora foarte mult hotarele. Dacă Dumnezeu a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace şi cu belşug acest loc până acum se datorează numai acestor Cruci. De acum înainte însă din cauza ta, fiule, s-a depărtat acest dar de la casa noastră".

Şi aşa s-a întâmplat. Peste vreo cinci ani, un cutremur puternic a distrus conacul moşiei. Un trăsnet i-a mistuit integral hambarele, apoi, intrând o molimă printre curteni, mai toţi au murit, iar restul s-au împrăştiat care pe unde au apucat. Apoi, peste câţiva ani, declarându-se războiul ruso-turc în care au intrat şi românii, Dobrogea a ieşit de sub turci, împlinindu-se întocmai prezicerea lui Aly Ahmed Paşa".

P.S. ultimul mare parinte al Dobrogei trecut in randul sfintilor a fost Pr.Elefterie, tamaduitor de trupuri si suflete, care avea asemenea haruri de vindecare incat credinciosii se intindeau pe pamant la intrarea in biserica inaintea slujbei ca sa treaca peste ei cu talpile goale. O cunostinta a invatat de la el arta diagnosticarii si vindecarii cu mainile si a avut ocazia sa-l cunoasca si sa-l atinga pe Pr.Arsenie Boca, despre care mi-a zis ca suferea cu rinichii (unii zic chiar ca a fost otravit, pe langa faptul ca a fost batut si torturat deoarece l-a mustrat si avertizat pe dictator si sotia lui despre sfarsitul care-i astepta). Ar trebui deschis un thread dedicat Pr.Elefterie la rubrica Mari Duhovnici, deocamdata sper sa ma revad cu acea vecina si sa aduc marturii directe de la ea despre Pr.Arsenie Boca, Pr.Elefterie si Pr.Ilarion Argatu (i-a cunoscut f. indeaproape, pt. ca mereu a fost pe la manastiri)

Doamne ajuta!

[E_my]

Multumim ca ne-ai reamintit ca locuim pe un pamant stropit cu sangele sfant a unori oameni care acum vegeaza asupra noastra si mijlocesc pentru noi pacatosii..

Voi continua sa vorbesc despre alti Sfinti parinti ai Dobrobei

CUVIOSUL IERARH VALENTINIAN
mitropolit al Tomisului
(secolul al VI-lea)

Ultimul ierarh şi păstor duhovnicesc cunoscut al Mitropoliei Tomisului, înainte de marea migraţie a avarilor, slavilor şi bulgarilor din anul 602, a fost arhiepiscopul Valentinian. După nume era latin, adică daco-roman, probabil, născut şi format în Eparhia Tomisului, la conducerea căreia ajunge pe la mijlocul secolului VI. Prima afirmare despre el datează din anul 595 într-o scrisoare a diaconilor Rusticus şi Sebastianus, care îi relatează despre condamnarea de către împăratul Justinian, în anul 544, a „Celor trei capitole", adică a scrierilor episcopilor Teodor de Mopsuestia (+ 428), Teodoret al Cirului (458) şi Ibas de Edessa (+ 457), considerate eretice. Arhiepiscopul Valentinian îi scrie Papei Vigiliu, care îi răspunde la 18 martie 550, adresându-i-se: „Dilectissimo fratri Valentiniano, episcopo de Tomis, provinciae Scythiae" (Preaalesului frate Valentinian, episcopul Tomisului din provincia Sciţia-Dobrogea), asigurându-l că nu a scris nimic împotriva celor patru Sinoade ecumenice şi că îl invită la Constantinopol să se convingă de aceasta. Din motive necunoscute, arhiepiscopul Valentinian nu răspunde la invitaţie şi nu ia parte nici la cel de al cincilea Sinod ecumenic de la 5 mai 553.
Sub venerabilul mitropolit Valentinian, Biserica lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) trăieşte, probabil, epoca sa cea mai înfloritoare din perioada de formare a poporului român, cu biserici şi preoţi în fiecare sat, cu vestite aşezări monahale, cu preoţi şi călugări misionari răspândiţi pe o largă arie în Dacia de la nordul Dunării. Însuşi procesul de creştinare a populaţiei autohtone este aproape încheiat în Dacia Pontică. Iar peste Dunăre existau în secolul VI mai multe comunităţi monahale în zona subcarpatică, din care cele mai puternice erau în Munţii Buzăului şi ai Vrancei. Se presupune chiar existenţa unei episcopii în Ţara Vrancei, care va deveni mai târziu Episcopia Milcovia.
La sfârşitul deceniului al şaselea, după o rodnică activitate evanghelică, mitropolitul Valentinian se mută la cele veşnice.



Cuvioase Valentinian, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos pentru mantuirea noastra, a pacatosilor! Roaga-te pentru arhiepiscopii, ierarhii si tot clerul ortodox ca sa ne carmuiasca spre mantuire si sa fie drepti si iubitori de Hristos!

[E_my]

CUVIOSUL IERARH PATERNUS
mitropolit al Tomisului
(prima jumătate a secolului VI)

Venerabilul mitropolit tomitan Paternus era, după nume, de origine latină, adică daco-roman autohton, probabil, călugărit şi format teologic şi spiritual în una din vestitele mănăstiri ale Eparhiei Tomisului. El a ajuns păstor al Daciei Pontice, după o lungă perioadă de circa 60 de ani (460-520), pentru care nu se cunoaşte încă numele nici unui episcop tomitan.
Prima atestare documentară este inscripţia latină de pe un vas de cult din argint aurit, descoperit în anul 1912 (astăzi la Muzeul Ermitaj - Sankt- Petersburg), făcut de Paternus la începutul secolului VI pentru Catedrala mitropolitană din Tomis, unde donatorul este intitulat „episcopus mitropolitanus". După această însemnare şi alte câteva de mai târziu se atestă că Episcopia Tomisului a fost ridicată la începutul secolului VI la rang de mitropolie şi că avea sub jurisdicţia sa un număr de 14 episcopii sufragane, existente în toate oraşele mari ale Daciei Pontice. Într-o „Listă" a tuturor scaunelor mitropolitane şi episcopale din Patriarhia ecumenică, existente la începutul secolului VI, publicate în anul 1891 de bizantinologul Cari de Boor, sub denumirea de „Notitia Episcopatuum", sunt trecute sub jurisdicţia Mitropoliei Tomisului următoarele 14 scaune episcopale: Axiopolis (Cernavodă, jud. Constanţa), Capidava (Capidava, jud. Constanţa), Carsium (Hârşova, jud. Constanţa), Callatis (Mangalia), Constantiana (jud. Constanţa), Histria (Istria, jud. Constanţa), Tropaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanţa), Troesmis (Igliţa, jud. Tulcea), Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea), Aegyssus (jud. Tulcea), Salsovia (Mahmudia, jud. Tulcea), Halmyris (Dunavăţul de Jos, jud. Tulcea), Zaldapa (jud. Tulcea), Dionysopolis (Balcic).
Toate aceste scaune episcopale au fost înfiinţate la începutul secolului VI, în fiecare oraş - „polis" - din Sciţia Mică şi din întreg Imperiul Bizantin, sub împăratul Anastasie (491-518), în urma unei legi a înaintaşului său, împăratul Zenon (474-491), ca fiecare oraş să aibă un episcop al său şi un anume teritoriu.
Sub mitropolitul Paternus, Eparhia Tomisului a ajuns poate la cea mai mare înflorire duhovnicească şi organizatorică. Numărul mare al episcopiilor sufragane dovedeşte în bună parte încheierea procesului de creştinare a poporului român din Dacia Pontică, care avea în secolul VI peste 100 de bazilici (biserici) şi bisericuţe, cu numeroşi preoţi (prezbiteri) şi mănăstiri bine organizate, cu sute de călugări, sihastri, cavioţi (trăitori în peşteri) misionari şi cu teologi de o înaltă cultură clasică şi mistic-dogmatică, recunoscută peste tot. Astfel, vestiţii „călugări sciţi", contemporani cu arhiepiscopul Paternus, erau preocupaţi de dogma Sfintei Treimi, creând formula teologică numită „theopashită", că „unul din Sfânta Treime a pătimit în trup" (unus de Sancta Trinitate passus in corpus).
Fericitul mitropolit Paternus, refuzând să accepte ca ortodoxă această formulă dogmatică, călugării sciţi se duc, în anul 519, la împăratul Justin I (518-527) şi cer recunoaşterea învăţăturii lor. De aici merg la Roma şi cer Papei Hormisda acelaşi lucru. Aceasta dovedeşte preocupările hristologice ale călugărilor daco-romani din Dobrogea secolului VI, renumele lor în întreg Imperiul Romano-Bizantin, precum şi grija dintotdeauna a episcopilor din Dacia Pontică de a apăra cu statornicie Ortodoxia la Gurile Dunării.
În anul 520, mitropolitul Paternus, fiind la Constantinopol, a participat cu alţi 20 de ierarhi la alegerea noului patriarh ecumenic, Epifanie. În scrisoarea adresată Papei Hormisda cu acest prilej, Paternus semnează al şaptelea sub titlul: „Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitanus".
În cadrul arhiepiscopiei sale, mitropolitul Paternus pregăteşte călugări şi preoţi misionari, pe care îi trimite la nord de Dunăre, în Dacia Carpatică, ajungând să organizeze parohii şi mici aşezări monahale până în văile Oltului şi Argeşului, Câmpia Bărăganului, Codrii Vlăsiei, ţinutul Buzăului, Ţara Vrancei şi sudul Moldovei.
Aşa ostenindu-se mai mult de un deceniu, pentru lauda lui Dumnezeu şi triumful creştinismului pe pământul ţării noastre, venerabilul mitropolit Paternus şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.


Cuvioase Paternus, roaga-te pentru pastrarea ortodoxiei pe pamantul romanesc si pentru intarirea credintei noastre!

[E_my]

CUVIOSUL IOAN MAXENŢIU
(secolele V-VI)

Acest cuvios părinte era „cel mai învăţat călugăr scit" contemporan cu Cuviosul Dionisie cel Mic, născut în Dacia Pontică, pe la jumătatea secolului V. El s-a călugărit şi a învăţat adâncul teologiei din anii tinereţii, la una din mănăstirile Eparhiei Tomisului, a călătorit la mai multe mănăstiri din Răsărit şi a locuit uneori în preajma Constantinopolului.
Fericitul călugăr Ioan Maxenţiu a scris opt cărţi „libelli", care tratează diferite probleme hristologice şi antropologice şi combate cu tărie nestorianismul şi monofizismul lui Eutihie. Iată câteva titluri din scrierile sale: Libellus fidel, Capitole doctrinare, Mărturisire de credinţă ortodoxă, Unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu propriul Său trup, Răspuns contra achefalilor..., Contra Nestorienilor, Răspuns la Epistola Papei Hormisda.
Împreună cu alţi patru călugări sciţi, Petru, Ioan, Leonţiu şi Ioan, Cuviosul Ioan Maxenţiu a scris şi Epistola călugărilor sciţi, adresată episcopilor africani Datin şi Fortunat, în care se susţine formula teologică „theopashită" că „unul din Treime a pătimit cu trupul".
După o îndelungată osteneală, prin scris şi asceză, de apărare a dreptei credinţe ortodoxe şi de mărturisire a Evangheliei lui Hristos, într-o epocă atât de frământată de dezbinări şi erezii, fericitul călugăr daco-roman Ioan Maxenţiu s-a strămutat cu pace la cele veşnice.

[E_my]

CUVIOSUL IERARH TEOTIM II
episcop al Tomisului
(a doua jumătate a secolului V)

Eparhia Tomisului avea în anul 458 un păstor nou, în persoana episcopului Teotim II. El era de neam trac, poate chiar din Dacia Pontică. Acest ierarh tomitan a continuat să-şi extindă jurisdicţia eparhiei sale, prin călugări şi preoţi misionari trimişi de la Tomis, până în inima Daciei Carpatice, pe o arie ce cuprindea, atât Câmpia Dunării şi zona subcarpatică, cât şi sudul Moldovei.

Această acţiune de creştinare a Daciei era deja începută încă din secolele II—III, în Banat, Oltenia şi Transilvania, prin coloniştii romani, iar în Munţii Buzăului, Vrancea, Bărăgan şi Moldova de sud, în secolul IV, prin călugării şi preoţii misionari daco-romani, veniţi din Eparhia Tomisului.
Activitatea misionară de vestire a Evangheliei lui Hristos la sudul şi nordul Dunării era destul de puternică sub episcopul Teotim II.

Pe lângă lucrarea sa misionară, episcopul Teotim II era şi un devotat teolog şi apărător al Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi. El a făcut dovada aceasta în răspunsul cerut de împăratul Leon I Tracul (457-474), în legătură cu hotărârile Sinodului IV ecumenic de la Calcedon şi cu alegerea patriarhului monofizit Timotei Allurus la Alexandria. Episcopul Teotim II scria că primeşte întru totul hotărârile Sinodului de la Calcedon şi cere depunerea ierarhului monofizit de la Alexandria. Răspunsul său în limba latină, foarte ortodox şi categoric, „se distinge prin simplitatea şi claritatea lui".
Se pare că fericitul episcop Teotim II a avut o păstorire lungă la Tomis, încununată de multă izbândă, prin continuarea procesului de creştinare a „nomazilor sciţi" (huni), ale căror migraţii şi incursiuni făceau multe tulburări creştinilor autohtoni. După mutarea sa la cele veşnice, în ultimele decenii ale secolului V, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de ierarhi ale căror nume ne rămân necunoscute. Jertfa lor însă nu a rămas zadarnică în acest colţ de pământ dac.

Sfinte Teotime, roaga-te pentru noi si pentru patria noastra!

[E_my]

CUVIOSUL DIONISIE CEL MIC „SCITUL"
(circa 470-545)

Al doilea mare teolog, cunoscut traducător de scrieri patristice şi călugăr plin de dragostea lui Hristos, pe care ni l-a dat Dacia Pontică, după Sfântul Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic, adică „Smeritul", iar în limba latină „Exiguul". Acest venerabil slujitor al Bisericii lui Hristos s-a născut în Sciţia Mică pe la anul 470 şi s-a călugărit din tinereţe la una din renumitele mănăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV-VII numeroşi „călugări sciţi", cunoscuţi în întreg imperiul ca teologi, asceţi şi apărători ai Ortodoxiei.

Unul din dascălii săi din tinereţe, pe care avea să-l evoce mai târziu în „Prefaţa scrisorii sinodale a Sfântului Chirii al Alexandriei către Nestorie", tradusă în latină, a fost un anume Petru, ajuns la bătrâneţe episcop. Acesta fusese, probabil, egumenul mănăstirii dobrogene, unde s-a călugărit Cuviosul Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc şi care l-a deprins cu nevoinţa duhovnicească şi frica de Dumnezeu.

Iată cu ce cuvinte pline de recunoştinţă, de smerenie şi duioşie, calităţi specifice sufletului nostru românesc, se adresează fericitul Dionisie cel Smerit dascălului său: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Cuvioase Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să v-o dau la înălţimea cuvenită".

Din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit şi „Romanul", se duce în Orient, la Mormântul Domnului şi în Asia Mică, apoi se stabileşte la o mănăstire din Constantinopol. Era un teolog ortodox desăvârşit şi cunoştea perfect limbile greacă şi latină. La cererea Papei Ghelasie de a i se trimite un călugăr învăţat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor ecumenice şi unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia.

În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mănăstirea Sfânta Anastasia şi ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă mulţi ani dialectica cu prietenul său Casiodor la Universitatea Vivarium din sudul Italiei - Calabria.

Biograful şi prietenul său Casiodor spune despre fericitul Dionisie că era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al dogmaticii". Era, de asemenea, „înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau".

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit şi a scris sub zece papi, de la Anastasie II până la Vigiliu. Fiind rugat, atât de păstorii Romei, care doreau să cunoască mai bine scrierile Părinţilor din Răsărit, cât şi de compatrioţii săi, călugării sciţi, fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greacă în latină scrieri ale Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Chirii al Alexandriei şi Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, în două ediţii; editează „Decretele pontificale" şi traduce vieţi de sfinţi ca: „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul", „Pocăinţa minunată a Sfintei Taisia" şi „Viaţa Sfântului Pahomie".

Cuviosul Dionisie cel Mic era şi un bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă ce o învăţase la Alexandria, centrul astronomiei antice. Astfel, el a întemeiat era creştină dionisiacă, în locul erei păgâne, începând calendarul şi numărătoarea anilor „De la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru". A scris în acest scop două lucrări: „Carte despre Sfintele Paşti" şi „Argumente Pascale". Era creştină întemeiată de fericitul Dionisie cel Smerit a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină.

A mai scris şi un florilegiu de texte patristice dogmatice, extrase de la mai mulţi Sfinţi Părinţi din Răsărit, Apus şi Africa, intitulat „Exempla Sanctorum Patrum". Atât prin originea şi formarea sa daco-romană, cât şi prin scrierile şi traducerile sale din greacă în latină, fericitul Dionisie cel Mic „a întins o adevărată punte de legătură între Răsărit şi Apus, punând într-un contact mai apropiat cele două romanităţi creştine".

La bătrâneţe, fericitul Dionisie „Romanul" îşi aducea aminte din Italia, patria sa adoptivă, de Dobrogea, patria sa natală, şi de compatrioţii săi blânzi, dreptcredincioşi şi smeriţi, despre care scrie aceste frumoase cuvinte în Prefaţa către „venerabilii domni şi fraţi preaiubiţi, Ioan şi Leonţiu": „Poate pare lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că acolo (în Scythia Minor), într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa cerească în trup fragil a preafericiţilor Părinţi cu care acea regiune se slăveşte ca de o rodire duhovnicească deosebită.

Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20).

Ei (daco-românii) au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi...".
Pentru sfinţenia vieţii lui, pentru gândirea şi scrierile sale profund ortodoxe, Cuviosul Dionisie cel Mic, numit şi „Romanul", este cinstit, atât în Răsărit, cât şi în Apus, ca un călugăr desăvârşit, filolog şi ctitor al erei creştine, ascet şi teolog de renume. Trei mari virtuţi l-au împodobit în toată viaţa sa: credinţa ortodoxă, smerenia inimii şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni, calităţi specifice milenare ale întregului popor român.

Săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, Cuviosul Dionisie cel Smerit şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos prin anul 545 şi este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.


Sursa : www.sfant.ro

Sfinte Dionisie, roaga-te la Maica Domnului pentru neamul romanesc si mantuirea lui!