placere sau bucurie?

[cristian sergiu]

"Nu fac diferenta"

Pentru mine placerea e ceva fiziologic(papile gustative, simtul tactil, vizual) iar fericirea ceva sufleteste dar ele coexista impreuna .

[culianul]

În prealabil postat de cristian sergiu

"Nu fac diferenta"

Pentru mine placerea e ceva fiziologic(papile gustative, simtul tactil, vizual) iar fericirea ceva sufleteste dar ele coexista impreuna .

Dar placere e si sa iti bati joc de cineva de exemplu... si placerea din asta nu are nimic de a face cu simturile. E o placere pur spirituala.

Pe partea cealalta, placerea nu este rea in sine. Pana la urma, Sf Ap Pavel a zis-o cel mai bine: TOATE imi sunt permise, dar nu toate de folos, TOATE imi sunt permise, dar nu ma voi lasa inrobit de ceva.

Si aici e problema, placerea ca robie, ca inscriere in monotonia cercului placere durere.

[Fani71]

În prealabil postat de culianul

Dar placere e si sa iti bati joc de cineva de exemplu... si placerea din asta nu are nimic de a face cu simturile. E o placere pur spirituala.

Pe partea cealalta, placerea nu este rea in sine. Pana la urma, Sf Ap Pavel a zis-o cel mai bine: TOATE imi sunt permise, dar nu toate de folos, TOATE imi sunt permise, dar nu ma voi lasa inrobit de ceva.

Si aici e problema, placerea ca robie, ca inscriere in monotonia cercului placere durere.

Foarte de acord cu tine.

Eu personal vad in bucurie si o parte trupesca si in placere una spirituala.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de fantana

anna, nu stiu cum vei deosebi bucuria de placere, iti spun cum o deosebesc eu. cand o deosebesc.
cand primesc o prajitura, un zambet, o imbratisare, un cadou, ma rog Domnului si ii multumesc si vine bucurie in suflet. uneori imi spune sa impart ce am primit si se inmulteste bucuria desi se imputineaza ceea ce am primit. daca simt ca ma raneste cumva ca ofer ce am primit ma rog Domnului sa ma mangaie si sa vina cu mine si sa imi ierte ne-simtirea inimii mele, de a se face si ea prilej de bucurii, e a se imparte.
cand vine durere iarasi ma rog si uneori este cu bucurie, alterori este greu si cu rabdare, alteori este foarte greu. dar cand rezist in rabdare la urma este multa mangaiere si marturie cum Domnul nu m-a lasat o secunda singur.
alteori nu rezist si fug de durere. alteori nu stiu sa ma bucur, consum fara sa primesc. alteori nu am rabdare sa ma rog, sunt trist, imi lipseste ceva si dupa zile si zile imi dau cu greu seama ca ne-deplinatatea vietuirii mele este cauzata de izolarea mea, in durerile si placerile mele.
jertfirea si impartirea micilor placeri poate fi inceput in domesticirea lor, pentru ca placerea sa nu mai fie inamicul bucuriei, la vieturii cu Domnul.

fantana cu izor de apa-vie. Dumnezeu sa te binecuvinteze si sa-ti lumineze cararile vietii. Nu stiu de unde-ai aparut, dar stii sa semeni samanta curata in pamant bun.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de culianul

Dar placere e si sa iti bati joc de cineva de exemplu... si placerea din asta nu are nimic de a face cu simturile. E o placere pur spirituala.

Este. Dar câtă deosebire între asemenea "plăceri" ca a-ţi bate joc de cineva şi plăcerile care vin de la Dumnezeu ! Unele dau sufletului încrâncenare, pe când celelalte îi dau pace. Unele îi dau tulburare, celelalte îi dau dulceaţă. În cazul primelor, conştiinţa se revoltă, mai devreme sau mai târziu, întrebând: "ce fel de plăcere mai e şi asta", pe când în cazul celorlalte ea spune: "mai vreau asemenea plăceri !"

Am reţinut câteva idei:

- plăcerea este de multe ori un scop în sine, însă prin acesta devine cumva "închisă" şi limitată, pe când bucuria este o deschidere spre Dumnezeu, ceea ce îi asigură posibilitatea de a fi re-trăită, re-memorată şi multiplicată;
- plăcerea este egoistă, iar bucuria devine mai mare dacă se împărtăşeşte cu cei din jur;
- plăcerea este îndeosebi trupească, iar bucuria spirituală
...

Asceza poate fi văzută ca o fugă de plăcere.

Care ar fi mecanismul prin care se dobândeşte bucuria adevărată? Adică de ce ajungem la bucurie abia atunci când scăpăm de plăcere? Poate pentru că atunci suntem liberi/ independenţi de elementele care ne produceau plăcerea?

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Am reţinut câteva idei:

- plăcerea este de multe ori un scop în sine, însă prin acesta devine cumva "închisă" şi limitată, pe când bucuria este o deschidere spre Dumnezeu, ceea ce îi asigură posibilitatea de a fi re-trăită, re-memorată şi multiplicată;
- plăcerea este egoistă, iar bucuria devine mai mare dacă se împărtăşeşte cu cei din jur;
- plăcerea este îndeosebi trupească, iar bucuria spirituală
...

Asceza poate fi văzută ca o fugă de plăcere.

Care ar fi mecanismul prin care se dobândeşte bucuria adevărată? Adică de ce ajungem la bucurie abia atunci când scăpăm de plăcere? Poate pentru că atunci suntem liberi/ independenţi de elementele care ne produceau plăcerea?

Libertatea este termenul cheie în distincţia plăcere/bucurie, iar "mecanismul" prin care se dobândeşte bucuria se numeşte înviere. Începând cu învierea minţii şi până la învierea simţurilor...
Dar experienţa învierii este precedată de suferinţă, travaliul naşterii omului celui nou. De obicei, eşecul noastru survine din blocajul în unul din timpii procesului... fie de împotmolim în suferinţă, fie anticipăm învierea doar la nivel teoretic, refuzând jertfa.
Asceza ca fugă de plăcere, a fost practicată în toate curentele religioase ale lumii, însă Biserica propune altceva: asceza ca transfigurare a plăcerii în bucurie, prin dezidolatrizarea plăcerii şi transformarea ei în mijloc pentru un scop mai înalt.

În prealabil postat de Annyta

Care ar fi mecanismul prin care se dobândeşte bucuria adevărată?

Cred că jertfa; de sine.
Căci „la Dumnezeu se intră în stare de jertfă” (sf. Chiril al Alexandriei). Și cine intră la Dumnezeu intră întru bucuria Sa.

Cred că nu trebuie să fim centrați atât pe evitarea plăcerii, nici chiar pe dobândirea bucuriei, ci pe a împlini cele ale lui Hristos. A trăi întru El înseamnă să ne lepădăm de noi înșine, de proiectele noastre, punând în loc proiectele Sale. Să împlinim poruncile, căci ele sunt lumină, cum spune un psalm; deci sunt bucurie.

Și făcând acestea preocuparea pentru plăceri va scădea de la sine. Nu vom mai avea vreme pentru ele.

Iată, simplu spus, și făcând legătura cu ce a scris Mihailc, bucuria înseamnă înviere, iar învierea e nedespărțită de cruce.

[cezar_ioan]

Uneori, cand ma lupt cu necazurile, pricinuite mai ales de tendintele mele pacatoase care sunt foarte puternice si ma robesc adeseori, primesc bucurie citind cu inima deschisa cuvinte ca acestea:
"1. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare Mila Ta
2. Si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegea mea.
...
11. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntrul meu.
....
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi."
Dedicarea catorva minute de rugaciune ca aceasta aduce uneori multa bucurie, chiar de ma aflu in mijlocul unei mari suferinte sufletesti, a unor mari necazuri.
Alteori, bucuria se inalta in timpul slujbelor, in vremea cantarilor, dupa Spovedanie etc. Este o bucurie pe care, atunci cand o traiesc, nu as vrea sa o dau pe nici o placere. Este insa trecatoare, din pricina tendintelor pacatoase care se reactiveaza in mine dupa o vreme... Atunci bucuria trece in plan secund si sufletul se arata cautator si multumit de placere...
Apoi durere, apoi cainta si iar bucurie si tot asa...
Daca nu am mai fi robiti de pornirile noastre pacatoase am avea parte mereu de o bucurie care, cu adevarat, inseamna a trai inviere. Bucuria vine din faptele cele drepte, ale umilintei si dragostei, cata ne straduim sa avem si cata primim in dar.