Feminismul

[tot-Laurentiu]

Elemente eretice gnostice în Mişcarea feministă

Introducere

În acest capitol vor fi prezentate momentele istorice şi teologice care au stat la baza Mişcării feministe şi unii din factorii eretici din lumea protestantă şi cea anglicană ce au favorizat hirotonia femeilor. Problema feministă a devenit în contextul social, cultural şi religios creştin una din chestiunile importante la începitul anilor ’70, dezbaterile aprinse se vor desfăşura în jurul inegalităţilor dintre sexe marcate de istorie. Mişcarea feministă a încercat, încearcă şi parţial a reuşit o revizuire a valorilor religios-morale, teologice şi culturale având ca punct de plecare dihotomia între feminin şi masculin, dihotomie care trebuie să recunoaştem nu mai creează armonie, ci anarhie. Feminismul susţine că întreaga cultură patriarhală a fost dominată timp de trei mii de ani de subordonarea femeii de către bărbat, care au fost în istoria lumii şi în viaţa religioasă ca şi inexistente, de aceea femeia de astăzi doreşte să obţină locul său în societate şi să se autodefinească, situându-se adeseori pe poziţii critice faţă de puterea masculină. Discursul feminin nu se reduce la simple constatări ale unor situaţii în care se află femeia, ci critica devine uneori radicală mergând până la cele mai sensibile aspecte ale teologiei creştine.

Mişcarea feministă apare în „cultura americană” a secolului al XX-lea, fiind o mişcare de emancipare, ce pune accent pe libertatea femeii, însă ia poziţii îngrijorătoare în curentul Erei Vărsătorului, căutând un echilibru între principiul masculin şi cel feminin. Această mişcare este reacţia faţă de o societatea masculinizată, industrializată, unde predomină raţiunea tehnico-ştiinţifică, analitică şi critică, în care se vorbeşte tot mai mult de individualism, autonomie şi dreptul de autodeterminare.

Problema feminină nu este una nouă, ea se ridică de aproape două mii de ani în lumea creştină, gnostică eretică şi în religiile păgâne(814). Unele dintre sectele gnostice refuzau Vechiul Testament, pentru că exprima o atitudine de tip patriarhal, de aceea problema feminină va fi intens dezbătută în scrierile gnostice care susţineau cu tărie posibilitatea femeii de a fi egală cu bărbatul. Feministele folosesc drept model de discriminare ultimul dialog din Evanghelia lui Toma unde Simon Petru spune: “Maria trebuie să plece dintre noi pentru că femeile nu sunt demne de viaţă. Iisus îi zice «O voi învăţa să devină bărbat, pentru ca şi ea să poată deveni un spirit viu, asemănător vouă, bărbaţilor. Pentru ca orice femeie care va fi bărbat să poată intra în Împărăţia Cerurilor»”.(815)

Mentalitatea păgână, ca şi cea iudaică mergeau pe ideea că femeia este inferioară bărbatului de aceea trebuie să fie supusă necondiţionat. Odată cu venirea Măntuitorului, situaţia se schimbă; El vorbeşte de egalitatea bărbatului cu femeia, iar în cuvântările sale Sf. Apostol Pavel spune: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios...”(I Corinteni 7, 14). Apostolul mergând pe linia învăţăturii lui Hristos a urmărit să salveze egalitatea sexelor: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). În lupta de eliberare de sub autoritatea masculină, feministele doresc să fie depăşite uniformitate şi rolul tradiţional deţinute de bărbat în Biserrică; ele vor să-şi definească locul pe care vor să-l deţină în Biserică. Critica feministelor creştine este îndreptată spre trei obiective: critica trecutului tradiţiei creştine, critica atitudinilor patriarhale care au dominat Biserica creştină, inferioritatea şi subordonarea femeilor în Biserică(816). Punctul de plecare al criticilor feministe este îndreptat împotriva teologiei clasice dominate de tradiţia iudeo-creştină, despre care spun că este controlată de atitudinea patriarhală şi de teologia androcentrică. Mişcarea consideră că dintotdeauna, au dominat structurile patriarhale ale Bisericii, au deţinut pârghiile puterii, au creat o teologie androcentrică, iar prin acest statut de autoritate, femeile au fost dezavantajate şi excluse din structurile religioase şi cele politice ale conducerii.

Cugetări „doctrinare” ale teologiei feministe

O relecturare a Sfintei Scripturi. Pentru toate feministele Sfânta Scriptură, este cauza şi consecinţa unei viziuni patriarhale, androcentrice şi sexiste a lumii 817. Biblia este considerată instrumentul de subordonare şi marginalizare a femeilor în perioada celor două mii de ani de creştinism. În contextul crizei teologice occidentale moderne, ce are la bază Reforma, critica feministă porneşte de la interpretarea Genezei, capitolul I, despre care spun că Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului este un obstacol pentru înţelegerea creaţiei. Se sugerează ideea că teologia creştină a creaţiei are o elaborare insufiecientă, fiindcă figura maternă a divinităţii este inexistentă. De aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au pus bazele unei interpretări feministe a Bibliei, prin traducerea tendenţioasă numită „Woman’s Bible”, editată în 1895 şi 1898, la iniţiativa grupului fondat şi condus de Elizabeth Cady Stanton. Traducerea este considerată un „eveniment cultural major”, dându-i-se o importanţă eclezială deosebită în lumea protestantă nord-americană. Grupul de iniţiativă va avea ca obiect de activitate nu numai traducerea ci şi reinterpretarea Bibliei, dirijându-şi toate resursele spre ruptura cu trectl şi cu schemele tradiţionale ale teologiei masculine818.

În euforia schimbărilor survenite în secolul vitezei, feministele vor să demonstreze că sunt capabile să cunoască limbile clasice, să înţeleagă ideile filozofice şi să clarifice probleme de înţelegere a Sfintei Scripturi. Prin studiul Scripturii şi prin noi reinterpretări dogmatice, se încearcă ieşirea din chingile teologiei masculine. Prima redută ce trebuia cucerită a fost denunţarea sexismului lingvistic folosit de partea masculină pentru desemnarea lui Dumnezeu şi o recitire într-o nouă lumină a textelor biblice. Ele acuză că redactorii Sfintei Scripturi sunt tributari unei culturi, unei societăţi şi unei religii patriarhale, c caracter androcentric.

Acest proces nu se opreşte numai la o relecturare biblică, ci merge până acolo, încât se doreşte o reformulare a întregii istorii ecleziastice. Cele mai multe dintre cercetătoare utilizează metode de lucru ştiinţifice, ca exegeză istorico-critică, combinate cu metoda hermeneutică, prin care încearcă să excludă tentativele androcentrice ale teologiei creştine clasice. Unele cred că textele Sfintei Scripturi dominate de tendinţe patriarhale sunt irecuperabile pentru cauza feminină, de aceea au început să selecteze şi să excludă pasaje ce sunt considerate depreciative la adresa femeilor, încercând în acelaşi timp să reconstituie istoria bisericească feminină ascunsă de avatarurile succesive ale textelor biblice şi de tradiţia patriarhală.

Momentul reinterpretării Sfintei Scripturi într-un limbaj feminin este considerat absolut necesar, pentru a se putea trece la următoarea etapă şi anume aceea a acceptării hirotoniei femeii şi, totodată, a structurilor Bisericii feministe (819).

Deviaţii trinitare în teologia feministă.
Imaginea feminină a lui Dumnezeu-Tatăl

Teologia ortodoxă atât în trecut, cât şi astăzi a respins speculaţia privind aspectul feminin al lui Dumnezeu, pentru că vine în contradicţie cu adevărul dumnezeiesc revelat şi pentru că dă naştere la confzii doctrinare asemănătoare fabulaţiilor sectelor gnostice ale primelor veacuri şi celor din Evul Mediu.

Pentru teologia feministă, „problema lui Dumnezeu-Tatăl este problema problemelor”, (820) întrucât denumirea „Tatăl” impune un Dumnezeu masculin, ce evocă un sistem patriarhal şi o relaţie ierarhică infantilă.

Feministele susţin că persoana lui Dumnezeu-Tatăl sau noţiunea de Dumnezeu-Tatăl a fost mult timp ignorată şi nu a fost niciodată supusă unei analize critice, termenul în sine „Tatăl” fiind cel ce croieşte drumul conceptului de patriarhalism şi aşază în centru bărbatul şi întreaga organizare socială care este una masculină(821). De aceea este nevoie de o reconceptualizare şi o reconstrucţie pe baza unei interpretări alegorice a metaforei Tatălui. Una dintre repreyentantele feminismului arată că: „Imaginile, simbolurile şi conceptele noastre Realităţii Ultime sunt construcţii pur omeneşti, expresii ale unui limbaj, ce nu pot să descrie Divinitatea în sine” (822). În „teologia feministă” se vorbe;te mai mult de divinitate, decât de Dumnezeu-persoană, iar pentru a elimina caracterul personal al lui Dumnezeu-Tatăl şi pentru a fec loc principiului divin de natură feminină, se foloseşte simbolismul maternităţii divine. Feministele spun că adevărul asupra aspectului maternal al lui Dumnezeu a fost ascuns timp de aproape două mii de ani de învăţătură creştină. De aceea, Ursula King, una din reprezentantele de marcă ale mişcării, insistă asupra faptului că dihotomia personal/impersonal poate dispărea, dacă se foloseşte imaginea maternităţii divine din hinduism (823).

[tot-Laurentiu]

Religia hinduistă are o lungă tradiţie privind ideea maternităţii divine, ce se exprimă în diferite expresii, încă din cele mai vechi timpuri. Tema capătă în civilizaţia hindusă diverse figuri reprezentând pe Marea Mamă sau Zeiţa naturii, o mamă a tuturor fiinţelor create, uneori percepută ca Mama Pământului sau ca Marea Mamă. Titlurile respective sunt asociate în particular zeiţei Devi, Marea Zeiţă indiană, concepută ca principiu metafizic al Unicităţii, cunoscută sub diferite forme şi ale cărei puteri sunt indiscutabile. În mitologie, ea este sursa tuturor formelor de viaţă: a oamenilor, animalelor, plantelor şi are putere se ale susţine pe toate şi de a le garanta continuitatea. Feministele sunt de părere că Dumnezeu este diferit de posibilităţile noastre de înţelegere fiind masculin şi feminin, în acelaşi timp. Majoritatea acestora încearcă să găsească un alt limbaj despre Dumnezeu-Tatăl, care pentru a corespunde noii teologii feminizează imaginea Sa, utilizând denumirea de Dumnezeu-mamă, apreciindu-se că numai aşa se poate pune în evidenţă aspectul său maternal.

Hristologia în teologia feministă

Sistemul elaborat de teologia feministă nu s-a limitat doar la persoana lui Dumnezeu-Tatăl, ci îl extind şi în problema hristologică, prin discuţii despre masculinitatea lui Hristos. Unele feministe preferă pe Hristosul Evangheliilor, unicul Mântuitor al omenirii, Care restabileşte dreptatea şi pentru femei, iar altele Îl preferă pe Hristosul Evului Mediu, aşa cum este prezentat de misticul Julian Norwich. Acesta, referindu-se la Taina Sfintei Euharistii, spune: Hristos ne hrăneşte din trupul Său ca o mamă şi ca un tată, în acelaşi timp (824), iar altele Îl preferă pe Hristosul feminin, pe Care Îl găsim în secta Shakers, sectă întemeiată de Ann Lee, în Manchester (Anglia), la 1747 şi transferată de fondatoare în acelaşi an pe pământ american. Sakerii proclamau pe Dumnezeu-Tată şi Mamă susţinând că, numai recunoscând aspectul maternal şi paternal al lui Dumnezeu, se poate obţine Împărăţia cerească: Mama Ann este Hristos întrupat, fiindcă numai un Hristos femeie ar putea să aducă mântuirea femeilor(825).

Feministele creştine propun o reprezentare nonandrocentrică a lui Iisus înviat atribuindu-I calităţile feminine ale Înţelepciunii sau Sofiei biblice, precum şi trăsăturile mascline ale lui Iisus istoric sau ale Logosului. Se propune o Hristologie Sofiologică, Iisus-Copilul Sophiei(826), care neutralizează într-o oarecare măsură masculinitatea lui Hristos. Refuzul de recunoaştere a masculinităţii lui Hristos, prin numirea Christa, nu face decât să creeze o stare de confuzie generală la nivel trinitar, în planul mântuirii, de opoziţie între om şi Dumnezeu.

Prin urmare dacă lui Hristos nu Îi mai este recunoscută însuşirea de Fiu, atunci dispare însuşirea personală internă şi anume aceea de a fi născut din Tatăl, numită proprietate, cât şi lucrarea Sa externă de Mântuitor. În consecinţă, hristos nu mai este Fiul lui Dumnezeu, mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, învăţătorul desăvârşit (Luca 4, 18), răscumpărătorul (Gal.3, 13) şi mijlocitorul Noului Legământ. Dacă Hristos nu mai este Mântuitorul, ce sens poate avea Sfânta Cruce, crucificarea Sa, sursă a teologie creştine? Negearea Sfintei Cruci, altarul de jertfă a Mântuitorului pentru răscumpărarea neamului omenesc şi semnul Fiului Omului la cea de a Doua Venire (Matei24, 30), este preluată de feministe obsesiv din obiecţia protestantă şi sectară. Crucea este considerată un simbol al morţii, al tristeţii şi al patriarhatului oprimant, de aceea ea este îndepărtată.

Duhul Sfânt în contextul teologiei feministe

Căutarea unui limbaj feminin de către reprezentantele teologiei feministe nu se opreşte numai la cele două persoane ale Sfintei Treimi, ci se prelungeşte şi la Duhul Sfânt. Cu toate că şi teologii romano-catolici au respins ideea unui Dumnezeu feminin, un autor catolic, Leonard Swidler, a încercat să reînvie ideea de Sophia, legându-o de Duhul Sfânt(827).

Unele feministe, dorind să rămână fidele tradiţiei creştine, folosesc pentru Duhul Sfânt (828) termeni nonpersonalişti înprumutaţi din limbajul mistic, precum: sursă a tot binele, suflu viu, apa vieţii, lumină. Încercările de a strămuta dogmele teologiei creştine nu sunt apariţii ale gândirii moderne care vine în consonanţă cu schimbarea vremurilor, ele dăinuie de aproape 1800 de ani, aşa cum ne arată scrierile gnostice, iar aici trebuie aduse următoarele argumente:

Mişcarea eretică gnostică dorea să fie o sinteză a tuturor curentelor religioase din perioada antică, încercând să propună o altă cale de cunoaştere şi de unire a omului cu Dumnezeu, decât cea pe care o propunea învăţătura creştină.

În secta sincretistă gnostică a elchesaiţilor, eretici menţionaţi în prima parte a lucrării, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era considerat un eon, un Înger superior de dimensiuni uriaşe, care era însoţit de o fiinţă feminină, de aceleaşi dimensiuni cu El(829). În limbile semitice cuvântul Rűah, duh, spirit, este feminin.

De aici tendinţa pe care o au toţi semiţii, iudei sau sirieni, de a identifica pe duhul Sfânt ca fiind o fiinţă de gen feminin. În vechile scrieri iudeo-creştine, cea de a treia persoană a Treimii nu se numeşte Duhul Sfânt, ci Înţelepciunea, nume care sugerează o entitate feminină, astfel numele Ennoia asocita cu Înţelrpciunea a fost preferat celui de Pnevma (Pneuma)de anumite grupuri de creştini care voiau să se separe de Biserică. Feminizarea Sfintei Treimi este specific gnostică, însă în niciun tratat serios de teologie trinitară a primelor secole nu se vorbeşte de Duhul Sfânt, persoană a Sfintei Treimi, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de natură feminină.

Sofia sistemelor gnostice şi feminizarea Duhului Sfânt

În Vechiul Testament, Sophia ca înţelepciune divină o găsim în Înţelepciunea lui Solomon. Este posibil ca unele dintre teoriile gnostice să fi avut ca punct de pornire imaginea Sophiei contrată în Vechiul Testament, însă această afirmaţie nu se poate proba cu multe argumente, de aceea s-a avansat de către uniii savanţi ipoteza unei origini iudaice a gnosticismului. Sophia este personificarea prin excelenţă a Înţelepciunii divine, fiind acel Spirit Sfânt care pătrunde şi înveşmântează totul. Este oglinda fidelă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu: ...fiindcă Înţelepciunea, lucrătoare tuturor, mi-a dat învăţătură. Într-adevăr, în ea se află un duh de înţelegere, sfânt, fără pereche, preaînţelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuţit, neoprit, binefăcător... (Înţelepciunea lui Solomon 7, 21-22).

Simon Magul este primul gnostic care promovează o viziune sofiologică, Sfântul Duh fiind considerat prima idee a lui Dumnezeu sau mama tuturor. Este la originea lumii, pentru că a creat îngerii care, la rândul lor, crează Universul, dar cade pradă acestor îngeri, care o ţin închisă şi nu-i mai permit să se întoarcă la cer. Datorită acestui fapt, ea este constrânsă sp treacă prin mai multe trupuri şi, după acest şir de reîncarnări, o găsim ca prostituată într-un bordel din Tyr, Fenicia, unde Simon, marea putere a lui Dumnezeu, o găseşte şi o salvează(830).

Pentru Simon Magul, Tatăl este simultan bărbat şi femeie şi concentrează în sine gândirea, forţă feminină, cu care formează una şi aceeaşi fiinţă, adică Spiritul în Gândire. Amalganul sincretist simonian va încerca o combinaţie a tuturor zeităţilor, iar modelul simonian va sta la baza teologiei erotice gnostice şi a feminismului liberal contemporan.

Valentin, considerat unul dintre cei mai importanţi gnostici, a introdus în cosmogonie noţiunile de pleroma, eoni şi Sophia.
Marcus introduce în sistemul său gnostic principiul feminin Sophia, pe care-l consideră ca fiind al doisprezecelea eon (831). Se afirmă că Marcus avea un mare dar în rugăciunea de iniţiere a femeilor. Un loc important îl ocupă principiul feminin în doctrina barbelognosticilor, în versiunea lui Irineu. Aici, Barbela este prima emanaţie a gândirii Tatălui, forţa, imaginea şi lumina sa (832).

Sistemele gnostice au preluat şi selectat pe diferite filiere elemente doctrinare şi mitologice ale religiei mazdee, greco-romane, indiene, iraniene şi iudaice. Revolta contra lui Dumnezeu, dizolvarea în bloc a religiei biblice, ca şi fantasmagoriile la adresa Fiului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, dezvoltate de teologia feministă contemporană, sunt o revenire în forţă a gnosticismului eretic antic ce îşi are rădăcina în cultul zeiţelor din Antichitatea păgână.

[tot-Laurentiu]

Locul Fecioarei Maria în mişcarea feministă

Conform interpretărilor tradiţionale ale teologiei feministe, „marea greşeală a Evei a fost dorinţa ei de a atinge cunoaşterea” (833). Potrivit acestei interpretări, dorinţa şi tentaţia cunoaşterii sunt ontologic înnăscute în firea umană şi nu ţin cont de sex şi religie. Dogma clasică despre Fecioara Maria prezentată de Biserica din trecut şi de astăzi, cu imaginea Mariei: supusă, umilă, docilă, fecioară şi mamă, nu este acceptată de feministe, pentru că, pe de o parte, este un ideal imposibil de atins, iar pe de altă parte, nu are nici o semnificaţie morală. Supunerea de care dă dovadă Fecioara Maria acceptând Întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele său „...Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) este un exemplu deloc potrivit pentru feministe, pentru că aceasta ar însemna o supunere necondiţionată, în care se anulează libertatea personală. Soluţia pentru precizarea poziţiei femeii în Biserică nu trebuie să fie dogma mariologică, ci modelul şi poziţia Fecioarei Maria printre apostoli şi în Biserică, care deşi nu a făcut parte din ceata celor 12, nu a fost deloc inferioară acestei stări. Prin refuzul feministelor de a recunoaşte Fecioarei Maria virginitatea şi maternitatea, ea îşi pierde propria identitate, căci fără cele două puncte fundamentale ale persoanei sale, virginitatea şi maternitatea, Răscumpărarea omului venită prin fiul lui Dumnezeu devine o gravă confuzie.
Şi în sistemele eretice gnostice ale lui Marcion şi Valentin, unii adepţi promovau egalitatea Principiului feminin cu Logosul.

Un nou tip de „ecleziologie”

Consideraţiile „teologice” feministe expuse până acum pun în discuţie dogmele Bisericii în ansamblul ei, plecându-se de la premisa că chipul masculin al lui Dumnezeu, manifestat prin autoritarism, sexism şi unilateralitate masculină în funcţia preoţească, a lăsat femeia la marginea preocupărilor Bisericii.

Biserica în sensul de instituţie sfântă, întemeiată de Hristos pentru mântuirea oamenilor, formează o unitate deplină, în ea fiind încorporaţi toţi credincioşii, indiferent că sunt bărbaţi sau femei. Plecând de la dogma despre biserică, drept mijloc de sfinţire şi de mântuire a credincioşilor, teologia feministă încearcă un alt tip de ecleziologie, dorind remodelarea Bisercii după propriile tipare, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor de astăzi. În marile religii, ca şi în creştinism, nu se poate vorbi despre o implicare a femeii în practicile religioase, dar nici nu se poate spune că ele au lipsit sau lipsesc din viaţa religioasă. De aceea, feministele cred că neglijarea femeii în viaţa Bisericii şi neangajarea ei în problemele teologice trebuie să ducă în timpurile de astăzi la formula „biserica femeilor” ce vrea să desemneze şi să constituie locul public în care ele se pot exprima, unde îşi pot revendica drepturile şi unde pot cere să fie subiect al vieţii religioase.

Femeia preot şi chiar episcop a devenit egală cu bărbatul în exercitarea misiunii preoţeşti, preoţie din care a dispărut aspectul sacramental, unde nu se mai vorbeşte de slujire, ci de coordonare a adunării „Biserica feministă” urmăreşte să modifice prerogativele Bisericii tradiţionale, doreşte înlăturarea teismului din teologia creştină (834) unde domină un Dumnezeu masculin şi unde sunt prezente practici religioase şi de cult masculine, care înseamnă subordonarea femeii după bunul-plac al bărbaţilor. Pericolele dogmatice rezulate în urma unor asemenea interpretări eronate, prin prezentarea deformată a chipului lui Dumnezeu, aduc tulburări atât pe plan trinitar, ecleziologic, cât şi soteriologic. Semnifică apariţia nui nou tip de ecleziologie, de natură sincretist-panteistă, în care Tatăl, fiul şi Sfântul Duh nu sunt ipostasuri dumnezeieşti, nu au aceeaşi natură divină, ci sunt nume de relaţie, în care dispare identitatea persoanelor Sfintei Treimi. Bazele de plecare ale acestei biserici nu mai pornesc de la persoana lui Hristos şi de la Pogorârea Duhului Sfânt în lume la Cincizecime, ci de la “femeia însăşi”, în general, dând astfel naştere unei biserici fără personalitate. O astfel de Biserică nu se mai identifică cu Hristos, Întemeietorul ei, ci îşi are originea în cultele păgâne ale zeiţelor Antichităţii, care se regăsesc în cultele eretice creştine ale primelor veacuri.

Recuperarea matriarhatului prin cultul zeiţelor păgâne

Una dintre reprezentantele teologiei feministe, Ursula King, în încercarea de a lămuri problema maternităţii divine şi a dihotomiei dintre personal şi impersonal, masculin şi feminin, vorbeşte mai mult despre divin decât despre Dumnezeu personal. Crede că prin eludarea afirmaţiei personale a Sfintei Treimi se poate depăşi asocierea divinităţii cu persoana lui Dumnezeu-Tatăl.

Pot reprezenta zeiţele Antichităţii păgâne un model pentru teologia feministă? Feministele susţin că patriarhatul şi masculinitatea carcateristice teologiei biblice sunt la originea subordonării femeilor. Aceste imagini parentale ale teologie creştine ce exprimă relaţiile divino-umane reprezintă o mare problemă actuală, fiindcă dau naştere la infantilismul uman. O parte dintre ele spun că pentru recâştigarea matriarhatului şi a drepturilor ce aparţin femeilor este nevoie de redimensionarea cultului zeiţei şi a religiei naturii care cred că este cultul original al societăţii matriahale înainte de apariţia patriarhatului (835). Care pot fi sursele de inspiraţiei şi posibilele repere pentru astfel de teze? Una dintre reprezentantele gândirii moderne propune teologilor creştini să reflecteze asupra bogăţiilor şi semnificaţiilor multiple ale maternităţii „mamei divine” din hinduism (836), folosind la fel de bine şi numele „Tatălui”.

Pentru a vedea în ce măsură această categorie feministă se poate prevala de cultul Marii Zeiţe Mame, o să luăm ca exemplu religia hinduistă, precum şi pe cea greacă. Religia hinduistă are i lungă tradiţie privind maternitatea divină, ce se exprimă în diferite moduri încă din cele mai vechi timpuri. Această temă se găseşte reprezentată în diverse figuri, precum: „Marea Mamă”, “Mama Pământului” şi „Mama Universului”.

Ceea ce ne interesează nu este multitudinea zeităţilor şi a sectelor desprinse din hinduism, ci zeiţele mame numite, Ambika, Annapurna, Sarasvati-zeiţa înţelepciunii, Devi, Kali sau (şhakti) sub forma zeiţei Durga (837), toate principii feminine, Mame divine. Toate zeiţele feminine susţin universul şi multiplele manifestări ale zeilor, precum şi toate fiinţele. În hinduism, aceste apelative sunt asociate în mod particular zeiţei Devi, Marea Zeiţă Indinană, de care este legată ideea universală a originii vieţii. Ea este Mama universală divinitatea fertilităţii a naştere şi a morţii inspiratoarea marilor mistici, patroana asceşilor, modelul filosofilor şi al poeţilor şi ajutorul în laborioasa cucerire a eliberării.

Marea Mamă, fie că se găseşte în religiile orientale, fie în cea greacă sau romană, este reprezentată ca Mama tuturor începuturilor, care are puteri maternale. În situaţia dată, Marea Zeiţă este imaginea predominantă a divinului, iar femeie devine astfel reprezentată deplin de Zeiţa Mamă, comunică cu ea, bărbatul priminad o poziţie subordonată analoagă celei care era tradiţional acordată femeilor în lumea patriahală.

Exaltarea subiectului Zeiţei Mame sub forma sa actuală a stârnit critici chiar din punctul de vedere al feministelor, dar şi al teologilor şi al scriitorilor laici. Urmând unui astfel de model antropologic, se crează o viziune dualistă despre lume, femininul şi masculinul situându-se la poli opuşi. Această încercare obsesivă de revanşă feminină, prin apelarea la vechile zeităţi păgâne ale cultelor politeiste, nu fac altceva decât să separe pe bărbat de femeie, fapt care nu era posibil în vechile culte, pentru că fiecare divinitate, fie ea masculină sau feminină, era reprezentată de o serie de atribute divine, specifice masculinităţii sau feminităţii.

Soluţia oferită de noile speculaţii teologice feminine pentru o imagine dincolo de patriarhat este modelul Zeu-Zeiţă (Dumenezeu Tatăl-Dumnezeu Mamă), ce împacă şi restaurează pe bărbat şi pe femeie înplenitudinea umanităţii şi poate pune bazele unui nou tip de antropologie şi ale unei noi societăţi. Deformarea persoanelor Sfintei Treimi printr-o astfel de „interpretare exegetică“, prin umanizarea şi androgenizarea dumnezeirii, constituie blasfemii la adresa divinităţii şi o mare erezie. Prezentarea aspectelor “teologice” specifice mişcării feministe este necesară pentru a putea înţelege că sexualizarea dumnezeirii, feminizarea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt şi, implicit, imanentizarea Sfintei Treime nu sunt apariţii spontane ale acestei epoci istorice, ce au fost o caracteristică specifică mişcărilor gnostice din trecut, au marcat Evul Mediu prin deism şi se manifestă astăzi prin mişcarea feministă.

[tot-Laurentiu]

Hirotonia femeilor între realitate şi erezie

Introducere. Probleme generale.

Problema privind hirotonia femeilor constituie una dintre marile provocări lansate de teologia modernă occidentală Bisericilor apostolice de tradiţie creştină. Spre deosebire de Bisericile apărute din Reforma secolului al XVI-lea, Biserica Ortodoxă, precum şi Biserica Romano-Catolică nu acceptă ca femeile să fie învestite cu harul Duhului Sfânt, pentru a sluji ca preoţi.

Subiectul nu este nou, el a fost ridicat încă de la începutul veacurilor creştine de sectele gnostice, repus în discuţie în perioada Evului Mediu de mişcările neomanihee, intens dezbătut odată cu apariţia Reformei în Apus, reluat şi pus în aplicaţie de teologia „modernă” contemporană şi formulat în termeni foarte clari în atmosfera discuţiilor Mişcării feministe. În rândurile ce urmează vor fi descrise reacţiile Bisericii Ortodoxe şi Romano-Catolice faţă de accesul femeilor la sacerdoţiu, mai ales în Biserica Angliei, reacţie ce este valabilă pentru toate Bisericile ce acceptă hirotonia femeilor. Primele provocări încep să apară în anul 1920, în Biserica Luterană suedeză. În ciuda poziţiilor categorice a mai multor teologi ortodocţi şi catolici, ce au demonstrat cu argumente din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie că accesul femeilor la preoţie este o erezie, în 1923, în Biserica Luterană olandeză vor fi numite ca pastori primele femei, eveniment urmat de Bisericile scandinave; Danemarca (1947), Norvegia (1956) şi Suedia (1958), ce vor acorda un statut special femeilor-pastor. Subiectul în teorie şi practică va suscita numeroase controverse teologice, mai ales între anii ’70-’80, în cadrul Mişcării feministe, care consideră că femeile trebuie sa fie descătuşate de prizonieratul unor concepte primitive.

Primele reacţii oficiale ortodoxe privind această problemă vor apărea în anul 1964 în broşura intitulată „Despre hirotonia femeilor”, unde se răspunde la două personalităţie ale teologiei protestante şi unui teolog anglican, favorabili hirotoniei femeilor. Printre luările de poziţii amintim intervenţia prof. Nicolae Chiţescu, ce invoca împotriva hirotoniei femeilor argumentul tradiţiei bisericeşti, alegerea celor 12 Apostoli, atitudinea Sf. Apostol Pavel (838), dar şi mărturia Părinţilor Bisericii din primele secole care erau împotriva slujirii femeilor ca preot. O mărturie teologică importanta o aduce episcopul Kallistos Ware, care arată că hirotonia nu se situează doar în cadrul liturgic, ci mai ales în cel sacramental, prin săvârşirea Sfintelor Taine, preotul săvârşitor are, pe de o parte, un rol instrumental de săvârşitor al Sfintei Euharistii şi al celorlalte Taine, iar pe de altă parte, are o funcţie iconică (839).

Nu poate fi înţeles acest particularism „teologic” al Bisericilor Apusene, despre care se vorbeşte teoretic şi în mediile intelectuale feministe răsăritene, dacă nu se surprind anumite aspecte specifice teologiei apusene.

În Occidentul creştin, atitudinea teologilor şi a femeilor din Bisericile protestante faţă de teologie este una de liberă exprimare, din multiple sensuri şi varii posibilităţi de interpretare. Astfel, curentele teologice moderne feministe din Bisericile protestante, din Biserica Anglicană şi cele ce provin din diverse ramuri ale teologiei neoprotestante americane consideră că discriminarea sexuală între bărbat şi femeie, în slujirea sfântă, este o absurditate care neagă datele ştiinţei şi ale dogmei creştine.

O primă obiecţie care s-a ridicat împotriva exclusivităţii bărbatului ca slujitor al lui Hristos este absenţa elementului masculin în conceperea lui Iisus. Astfel, feministele susţin că natura umană pe care a luat-o Hristos din Fecioara Maria este o natură în care „masculinitatea” a fost substituită de Duhul Sfânt, Iisus neavând Tată pământesc, ci numai ceresc, Fecioara a fost singura persoană care îi oferă un element uman. Rolul masculin în natura umană pe care a asumat-o Hristos este inexistent.

Un argument pe care îl aduc feministele din Bisericile protestante şi neoprotestante în favoarea hirotoniei femeilor este Taina Sfântului Botez, despre care spun că fiecărei persoane i se oferă un sacerdoţiu comun, ce este conform cu ordinea creaţiei şi se exprimă în legea naturală (840). Confuziile sunt nu numai de natură speculativă, ci şi de natură strict teologică, pentru că în aceste Biserici, preoţia împărătească nu se distinge de preoţia sacramentală, de aceea nu există nici un obstacol din punct de vedere dogmatic de a accepta femeile la hirotonie. Dat fiind faptul că protestantismul nu recunoaşte ca Taine nici Sfânta Euharistie, nici Preoţia, nu există teologic vorbind nici un impediment bisericesc pentru protestantism şi toate ramurile evanghelice desprinse din acesta ca femeile să fie hirotonite pastori.

Răspunsul ortodox. Autoritatea Sfintei Tradiţii

În misterul celebrării Sfintelor Taine, preotul este „misterion”, sacrament al prezenţei obiective a lui Hristos pentru credincioşi (841). În Taina Preoţiei, rolul preotului ca bărbat constituie un element esenţial, indispensabil, el trebuind să fie mai întâi membru al comunităţii bisericeşti, apoi, prin mâna episcopului, este ales în treapta slujirii preoţeşti. Dacă femeile sunt excluse de la preoţie este pentru faptul că apar confuzii majore în dogma Sfintei Treimi şi mai ales a raporturilor dintre persoanele treimice.

Se pune mai întâi problema autorităţii Sfintei Tradiţii. Hirotonia femeilor nu poate fi izolată de totalitatea Tradiţiei şi de credinţa în dumnezeirea Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Nu se poate face abstraţie de ordinea creaţiei, de contextul căderii în păcat, de mântuirea adusă de Hristos şi de aspectul teandric al Bisericii. În învăţătura Mântuitorului şi cea a Sfinţilor Apostoli nu se află nici o poruncă referitoare la hirotonia femeilor şi după 2000 de ani de creştinism, nu avem dreptul de a lua alte hotărâri, ci trebuie afirmate învăţăturile primite în dar de la Mântuitorul Hristos, formulate de Sfinţii Părinţi în sinoadele ecumenice şi păstrate de Biserică precum adevărate tezaure de învăţătură. Trebuie precizat că Sfânta Tradiţie nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu stereotipurile culturale, cu obiceiurile profane sau cu convenţiile sociale care apar şi care dispar odată cu schimbarea vremurilor în Occident. Sfânta Tradiţie este continuitatea internă care există între Noul Testament şi experienţa Bisericii (842). Pe autoritatea Bisericii s-a dezvoltat Tradiţie şi odată cu ea, preoţia sacramentală pe care o găsim înrădăcinată şi justificată în paginile Sfintei Scripuri.

Greşeala fundamentală de la care se pleacă în această problemă teologică vine din concepţia protestantă despre Sfintele Taine, unde este confundată preoţia sacerdotală cu preoţia generală sau universală. Preoţia sacerdotală este legată de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Care a fost bărbat, pe când preoţia universală, prin Taina Sfântului Botez, aparţine tututor, fiind de drept uman.

Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, prin vocea Sfinţilor Părinţi, proclamă că Iisus esta bărbat, nu femeie. Limitându-se la hirotonia bărbaţilor, Biserica primelor veacurilor rămâne fidelă tradiţiei iudaice din care provenea Iisus Hristos, mergând în acelaşi timp în sens contrar spiritului general al religiilor păgâne, unde existau femei preotese şi profetese. Marele teolog rus Vladimir Lossky când vorbeşte de tradiţie o defineşte ca fiind „spiritul critic al Bisericii” (843). Tradiţia nu este un principiu de protecţie şi de conservare, ci este principiul dinamic, de trăire şi regenerare a vieţii spirituale. Tradiţia autentică nu este o imitare servilă a trecului, ci efortul curajos de a face distinţia între ceea ce este tranzitoriu şi ceea ce este peren. Tradiţia nu înseamnă o simplă adunare de documente, o simplă înregistrare a ceea ce au zis alţii mai înainte, nu este o transmitere automată a unor evenimente trecute, ci este necesitatea unui răspuns viu la cuvântul lui Dumnezeu în momentele prezente, este întâlnirea directă şi personală cu Hristos prin Duhul Sfânt. Biserica de astăzi reafirmă cu tărie adevărurile dogmatice, se sprijină pe faptul că este apostolică, ceea ce înseamnă că învăţătura sa de credinţă se fondează pe mărturia autentică a apostolilor, ce au fost martori direcţi ai lui Hristos şi care au primit harul Duhului Sfânt direct de la El şi pe care l-au transmis prin succesiune apostolică episcopilor şi preoţilor.

Noul Testament nu atestă că o femeie ar putea să-L reprezinte pe Hristos de o manieră publică şi autorizată, nici unei femei nefiindu-i încredinţată predica publică. „Înnoirile” de genul celor propuse în mediile gândirii moderne ale lumii protestante liberale dau naştere la tulburări teologice foarte grave, iar o schimbare a preoţiei sacramentale ar însemna o schimbare a legii (Evrei 7,12). În textele de la 1 Cor. 14, 34-35 şi 1 Timotei 2, 11-12, nu se vorbeşte de vreo misiune specială privind slujirea atribuită femeii în biserică. Versetele de mai sus nu sunt luate ca mărturie într-un mod izolat, iar Sfântul Apostol Pavel, când rosteşte aceste cuvinte nu poate fi acuzat de misoginism, fiindcă ele reprezintă maniera în care Sfânta Scriptură în totalitatea ei a fost interpretată şi aplicată.

Este inexact să se pretindă că până în zilele noastre subiectul privind hirotonia femeilor a fost trecut sub o tăcere totală, aşa cum insinuează teologia liberală. Au fost numeroase femeile care L-au urmat pe Mântuitorul (Maria, Mama Sa, Salomeea, Marta şi Maria, surorile lui Lazăr), în schimb, niciuneia dintre ele nu i-au fost încredinţate apostolatul sau preoţia.

[tot-Laurentiu]

Antropologia gnostică, antropologia creştină şi hirotonia femeilor

Hirotonia femeilor este o problemă de ţine de antropologia creştină. În sectele gnostice ezoterice, adesea întâlnim cele două poluri, masculin şi feminin, bine şi rău. Această componentă dualistă specifică gnosticismului ezoteric aşează în fruntea ierarhiilor două entităţi spirituale, doi eoni, două emanaţii divine: una masculină ce este identificată cu Logosul, Fiul, şi una feminină, Sophia sau Înţelepciunea (844). Cele două principii au personalitate şi împreună cu Divinitatea supremă formează o Triadă divină, din care printr-o dublă filiaţie, masculină şi feminină, provin toate formele de existenţă din Univers.

Fiindcă gnosticismul nu are un caracter unitar, el fiind împărţit în diverse aspecte doctrinare, nu totdeauna cele două principii, masculin-feminin, pornesc direct din Divinitate, ci Divinitatea poate să emane iniţial un principiu asexual, androgin (845).

Şi în Kabala întâlnim acest gen de emanaţie androgină numită Coroana sau Kether, din care provin atât principiul masculin, cât şi cel feminin. Aceste scurte referiri la gnosticism şi kabalism, unde Dumnezeu este androgin, au fost preluate şi dezvoltate în cercurile feministe şi sunt luate ca puncte de plecare pentru eliberarea femeii, pentru egalitatea ei cu bărbatul şi propulsate ca formule dogmatice de ierarhia sacerdotală feminină. Mişcarea feministă consideră că un Dumnezeu masculin, o istorie creştină dominată de patriarhat, întotdeauna vor fi un obstacol pentru emanciparea şi eliberarea femeii din chingile unui trecut retrograd.

Din punct de vedere al antropologiei, teologia creştină a recunoscut specificitatea sexului feminin şi a celui masculin, dar şi distincţia care există sub aspect fiziologic, anatomic, hormonal, psihologic, între cele două sexe, combătând inegalitatea şi discriminarea între femeie şi bărbat.

Trecând în plan ecleziologic, femeia are potrivit specificităţii ei naturale şi în virtutea Tainei Sfântului Botez acces la preoţia universală (1 Petru 2, 4-5), în schimb teologia nu a făcut din femeie o categorie specială în Biserică. Ce semnificaţie teologică se desprinde din distincţia care există în umanitate între masculin şi feminin? Femeia are rangul şi rolul ei în viaţa Bisericii, iar dacă este exclusă de la preoţie, apărătorii antropologiei creştine invocă drept argument şi locul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică. Maica Domnului este „... mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii...”, însumând toate darurile ce puteau fi date unei fiinţe omeneşti, fiind deasupra aspostolilor, sfinţilor şi episcopilor, dar cu toate aceste merite, nu i s-a încredinţat această slujire (846).

Unii teologi aduc ca argument şi simbolismul ecleziologic al femeii: bărbatul reprezintă pe Hristos, capul Bisericii, iar femeia, chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos. Simfonia din Biserică prin locul pe care îl ocupă bărbatul şi femeia ar deveni cacofonie, dacă s-ar produce o inversare a rolurilor. Episcopul sau preotul reprezintă totdeauna „chipul” lui Hristos şi numai asa, el are o slujire care fundamentează Biserica. Armonia bărbat-Hristos-capul Bisericii, iar femeia-Biserică-Trupul lui Hristos s-ar deteriora în cazul în care femeia ar lua locul episcopului sau al preotului. Femeia este egală în virtutea cuvintelor pauline (Gal. 3, 28), în care nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, totuşi este diferită de bărbat şi este chemată la o formă specifică de slujire. În Biserica creştină şi în societate, încă de la început, a existat armonie şi nu anarhie, după modelul lui Hristos, Care este capul Bisericii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor şi este.” (Efeseni 5, 23) Semnificaţia corectă a cuvântului cap, în greceşte „Kefali”, nu semnifică puterea şi dominaţia, în sensul subordonării unui de către altul, ci după modelul Sfintei Treimi şi al relaţiilor interpersonale înseamnă perihoreză şi comuniune. Sfinţii Părinţi au sesizat de la început neorânduielile de natură doctrinară ce le provocau ereziile prin confundarea şi subordonarea Persoanelor Treimice, deoarece aceste confuzii se prelungeau şi în plan antropologic prin disoluţia sexelor, care conduceau la opinia favorabilă a accesului femeilor la preoţia sacerdotală. Sfinţii Părinţi au vorbit despre împreuna existenţă a persoanelor dumnezeieşti, numită şi perihoreză, dar şi de distincţiile specifice, căutând prin teologia creată să încreştineze litera filosofiei greceşti.

Distincţiile între persoane nu sunt simple jocuri de cuvinte, ci reprezintă o realitatea atât la nivelul regnului animal, cât şi al celui vegetal, iar diferenţierea sexuală are o bază biochimică foarte bine determinată, aşa cum ne arată cercetările în domeniu, care atestă că cromozomii sexuali sunt prezenzaţi pe grupajele XY pentru mascul şi XX pentru femelă, veritabili fondatori ai antropologiei teologice, Părinţii capadocieni Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigore de Nazianz au văzut în unitatea ontologică a umanintăţii distincţia între persoana bărbatului şi femeii, potrivit ordinii creaţiei. Între bărbat şi femeie nu sunt numai diferenţe de tip psihologic şi biologic, ci şi de ordin spiritual, care îşi au fundamentul în actul creaţiei şi se manifestă în particular în fiecare persoană. Prin confuziile teologice şi antropologice create de Mişcarea feministă, se încearcă uniformizări de tip androgin, iar prin afirmarea unei egale demnităţi a sexelor, în contextul teologiei moderne, se conturează o fiinţă umană abstractă, asexuată, ce poate fi definit un neomaniheism.

Raportul ierarhiei sacerdotale cu Hristos

O altă problemă teologică fundamentală care se ridică este aceea a relaţiei episcopului şi preotului cu Hristos. Această chestiune atrage după sine întrebarea: în ce sens preotul Îl reprezintă pe Hristos? Ştiind că Hristos este bărbat, o femeie poate să fie învestită cu puterea de a acţiona liturgic ca icoană sacerdotală a lui Hristos ? În acest plan apare o nouă temă hristologică fundamentală, şi anume aceea a semnificaţiei pe care o are masculinitatea lui Hristos. Argumentul iconic nu este deloc de neglijat, ţinând cont că Hristos este bărbat, şi nu femeie, iar episcopul (ca şi preotul) este icoană a lui Hristos şi trebuie să fie bărbat. Când săvârşeşte Sfintele Taine şi toate actele liturgice, preotul are ca dar harul şi puterea lui Iisus care lucrează prin el, har şi putere care nu mai sunt ale lui, ci ale Bisericii.

În timpul mijlocirii harului Duhului Sfânt, preotul trebuie să înţeleagă că în puţinătatea sa omenească lucrează deplin Hristos. Aşa cum ne prezină Sfânta Scriptură persoana divino-umană a Mântuitorului, se afirmă cu claritate că Hristos este bărbat, iar preotul trebuie să fie bărbat. Curentul modernist favorabil hirotoniei femeilor se sprijină pe argumente şi speculaţii de ordin social, etic, sociologic şi egalitarist, încercând o depăşire a discriminării între sexe, dar cu riscul de a aduce religia creştină la acelaşi numitor cu spiritualităţi ce promovează ierharhic orice persoană, indiferent de sex. Cea mai gravă eroare dogmatică a Reformei a fost şi este confundarea preoţiei generale, universale, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Petru (1 Petru 2, 9), cu preoţia sljitoare, sacramentală.

La preoţia universală au acces toţi creştinii, ei putând să aducă slujire lui Dumnezeu, aşa cum în Vechiul Testament întreg poporul forma o „preoţie împărătească”, având chemarea de a sluji lui Dumnezeu (Isaia 61, 6). Toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuirea lor şi a altor credincioşi apropiaţi, toţi aduc ofrande publice şi rugăciuni lui Dumnezeu, în virtutea prezenţei harului dat la Taina Sfântului Botez. În afară de rugăciunile individuale, ce nu sunt suficiente pentru mântuire, unele din rugăciuni şi jertfele sunt încredinţate (preotului), slujitorului care aduce pe Hristos ca jertfă (847). În Vechiul Testament, preoţi, în sens propriu, erau numai bărbaţii din seminţia lui Aron. La fel stau lucrurile şi în Noul Testament: preoţii aleşi pentru Taina Preoţiei au fost numai bărbaţii, prin care au dobândit un har special pentru această slujire (I Petru 5, 1-2; I Timotei 4, 14, II Timotei 1, 6). Urmând învăţătura de neclintit a Bisericii, conformă cu practica pilduitoare a Mântuitorului şi a Sfintei Tradiţii, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică au conservat preoţia sacramentală, admiţând la această taină numai persoane de sex masculin. În Bisericile protestante, dispariţia preoţiei sacramentale şi a succesiunii apostolice a dus la imposibilitatea transmiterii harului şi la pierderea capacităţii de a săvârşi Sfintele Taine, cu excepţia Botezului. Preoţia sacerdotală îşi are originea direct în porunca Mântuitorului Hristos (Ioan 20, 21-22), de aceea ea nu poate aparţine comunităţii, ci succesiunii apostolice ce s-a menţinut prin ierarhie.

De ce o femeie nu poate fi preot? Pentru că Hristos şi Apostolii au fost bărbaţi, iar umanitatea şi masculinitatea lui Hristos au un rol determinant. Iisus nu a fost uman şi masculin în sens abstract sau general şi nu putea să fie bărbat şi femeie, în acelaşi timp: ceea ce este sigur este faptul că a fost de sex masculin.

Relaţia particulară între preotul hirotonit şi Hristos este una profundă, de mister, aşa cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Nu o fiinţă umană face ca pâinea şi vinul să devină Trupul şi Sângele lui Hristos; este însăşi acţiunea lui Hristos răstignit pentru mântuirea noastră”. Preotul este înaintea noastră, făcând ceea ce Hristos a făcut şi zicând cuvintele pe care Hristos le-a zis, dar puterea şi harul sunt ale lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt cei care împlinesc toate, iar preotul pregăteşte limba sa şi işi oferă mâinile (848).

[sophia]

Din ce carte ai citat? Autor?

[tot-Laurentiu]

În cadrul Sfintei Liturghii bizantine, în timpul anaforalei euharistice, preotul celebrator nu vorbeşte „in persona Christi” sau ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, ci „in persona ecclesiae”, ca reprezentant al Bisericii, acţionând şi mulţumind nu în numele său personal, ci în numele Bisericii. Dacă şi Biserica Ortodoxă ar începe să hirotonească femeile, ne-am găsi nu peste mult timp în situaţia de a invoca pe „Mama noastră care eşti în ceruri şi de a boteza în numele Mamei şi al Fiului şi al Sfintei Duh”, aşa cum deja unii dintre creştinii occidentali au început să o facă. Se poate spune că subiectul acesta plasează întreaga problemă în miezul unor tulburări ce duc la serioase complicaţii de natură trinitară, hristologică şi antropologică greu de conceput, iar termenii teologici folosiţi până acum în teologie ar trebui reformulaţi radical.

Hristos a evitat orice ambiguitate

Se afirmă că atitudinea lui Iisus faţă de femeie este tributară practicilor şi mentalităţii evreieşti, care nu admiteau femeile la preoţie. A judeca deciziile lui Hristos faţă de această problemă înseamnă criticarea lui Iisus ca Dumnezeu şi Om, înseamnă că El poate fi vazut ca o simplă persoană umană, care a rămas în schema unor concepte ancestrale şi retrograde ale neamului în care S-a născut. Este o apreciere injustă, simplistă şi pur umană care Îl plasează pe Hristos în rândul marilor întemeietori de religii. Să nu uităm că Hristos a ştiut foarte bine ce face, ce zice şi cum acţionează, fiindcă învăţătura şi atitudinea Sa nu au fost umane, ci divino-umane.

Bineînţeles că religia iudaică, religia revelată, nu putea accepta, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, confuziile învăţătoreşti şi practicile religioase specifice popoarelor păgâne. Nu trebuie decât să oferim unele exemple pentru a vedea de ce religia mozaică a avut o atitudine tranşantă faţă de femeile preotese. Pitia era preoteasa oracolului lui Apolon din Delfi, iar la Roma erau preotesele zeiţei Vesta şi preotesele zeului Bacchus, care celebrau faimoasele banchete. Practicile orgiastice ale cultelor cananee împotriva cărora s-au ridicat profeţii Vechiului Testament au dat naştere unei atitudini ostile faţă de accesul femeilor la sacerdoţiu.

Reflectând maniera în care Iisus a aşezat Taina Preoţiei, suntem izbiţi de atitudinea Sa, fiindcă El nu S-a rezumat numai la nişte simple cuvinte de instituire, ci dă îndemnuri clare însoţite de semne pentru a confirma cu tărie învăţătura Sa. Numeroasele texte arată rostul aleşilor Săi în această misiune: „Precum M-ai trimis pe mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...” (Luca 10, 16), iar Sfântul Apostol Pavel va susţine cu tărie rolul preotului ca trimis şi mijlocitor al lui Hristos (II Cor. 5, 20).

Redeşteptarea ereziilor gnostice în Apusul de tradiţie creştină

Cu acest titlu generic “gnosticism în lumea creştină” se poate defini curentul feminist de sorginte păgână, ce are ca vârf de lance hirotonia femeilor şi care tinde să vicieze aspecte fundamentale ale teologiei creştine. O primă problemă care deranjează teologia feministă este dominaţia masculinului în lume. Mişcarea feministă aduce ca argument împotriva dominaţiei masculine în viaţa religios-socială şi politică opinia potrivit căreia elementul masculin este absent la conceperea lui Iisus. Problema nu este una nouă, iar pentru a înţelege această afirmaţie şi pentru a avea o imagine clară a întregii problematici, vom arunca o privire în trecutul creştin al primelor veacuri, tulburat de aceleaşi dispute. Când se face această afirmaţie, trebuie reamintite unele aspecte ce au frământat şi au marcat procesul de plămădire a religiei creştine. Biserica primelor secole a rămas fidelă rânduielilor lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos şi transmise de Sfinţii Apostoli. Teologii contemporani răsăriteni fac toate eforturile de a păstra intactă învăţătura moştenită de la Mântuitorul, în ciuda unei afirmaţii necugetate făcută de arhiepiscopul de Caterbury, Mgr. Georges Carey, ce spunea în februarie 1991 odată cu instalarea sa în noua funcţie : “Ideea potrivit căreia numai un bărbat poate reprezenta pe Hristos înaintea Sfintei Mese constituie o mare erezie” 849. Aceste cuvinte ce aparţin capului Bisericii Anglicane determină o cercetare atentă a trecutului, pentru a putea găsi răspunsuri problemelor prezente..

Problema femeilor preoţi nu este una ipotetică, apărută în vremurile de astăzi, ci aparţine începutului istoriei Bisericii, când diverse grupuri schismatice şi eretice gnostice din secolele II şi IV aveau femei preoţi şi chiar ierarhi. Sfinţii Părinţi au avut o atitudine critică arătând că masculinul şi femininul nu sunt numai categorii antropologice (sau biologice), ci şi categorii cosmice, iar accesul femeilor la Taina Preoţiei îşi găseşte rădăcinile în spiritualităţi ezoterico-păgâne, şi nu în învăţătura Mântuitorului Hristos.

În cartea Contra ereziilor, Irineu de Lyon vorbeşte de un anume Marc Magicianul ce săvârşea Liturghia împreună cu o femeie 850, apoi arată că cei doi nu se limitau numai la actul liturgic al săvârşirii Sfintei Liturghii, ci urmau o serie de profeţii: “Iată harul a căzut peste tine, deschide-ţi gura şi profeţeşte ; femeia răspundea atunci: eu niciodată nu am profeţit şi nu ştiu a profeţi” 851, apoi, prin invocaţii magice, ucenicii săi se rugau Mamei celei Veşnice 852.

În afara acestui episod caricatural, critica lui Irineu se îndreaptă şi spre condamnarea încrederii acordate femeilor pe care le acuza de depravare sexuală în numele divinităţii, apoi găsim reproşul de cupiditate (pofta de bani), pentru că Marc avea în jurul său în special femei bogate, care-i puteau aduce câştiguri substanţiale.

Un alt autor care descrie participarea femeilor la sfintele slujbe este Ipolit de Roma ce înfăţişează, ca şi Irineu, pe Marc săvârşind Euharistia alături de o femeie căreia îi dădea un potir mare ce conţinea Euharistia, pe care o vărsa în alte potire mai mici. Ipolit îl acuză pe Marc nu numai de acte magice, ci că folosea ca materie în Taina Euharistiei unele amestecuri de diferite lichide pe care el le numeşte droguri 853. Liturghia despre care vorbeşte Ipolit este o critică nu numai la adresa formulelor inventate, pe care le consideră grave erori, dar şi la adresa prezenţei femeilor în cult 854, ce o consideră erezie. Despre accesul femeilor la preoţie ne mai vorbeşte şi Sfântul Epifanie când aminteşte despre practicile greşite ale sectei collyridienilor, care admiteau ofrandele femeilor.

Numele de collyridieni vine de la grecescul colluridion care însemna “pâine mică”. Este vorba de o sectă, tracă de origine, care oferea un fel de cult Fecioarei Maria, unde pâinile erau aduse ca ofrandă pe o masă 855. Ipolit îi critică pe frigieni pe care îi acuză că s-au lăsat înşelaţi de două femei pe care le considerau profetese 856. Tertulian, în perioada când a făcut parte din secta montaniştilor, aminteşte despre sacerdoţiul feminin, criticând ferm această practică despre care spune că este împotriva învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a practicii apostolice 857. Sfântul Epifanie arată că niciodată de la început o femeie nu a slujit ca preot lui Dumnezeu. Bineînţeles că el se referea la practica iudaică şi la perioada Vechiului Testament, fără a face referire la preotesele din cultele păgâne ale fertilităţii.

Despre preotesele lui Montan se spune că îl urmau orbeşte renunţând la tot, părăsindu-şi soţii, copiii şi casele, iar despre “prorociţele” sale mincinoase – se spune că vorbeau lucruri nebuneşti şi stranii. Montan îi asigură pe toţi cei care-l vor urma că vor fi copleşiţi de bogate făgăduinţe, femeile din preajma sa susţinând că au primit prin succesiune darul proorociei. Aidoma lui Codrat şi Amia din Filadelfia, Montan “apostolul“ le sugera celor din anturajul său că această charismă profetică va dura în întreaga Biserică până la sfârşitul celei de a Doua Veniri 858.

Problema accesului femeilor la Taina Preoţiei s-a ridicat şi în religia mandeenilor, femeile putând să primească harul hirotoniei, dar trebuia ca mai înainte să fie căsătorite 859. Discuţiile vor fi reluate în timpul ereziilor din perioada Evului Mediu, în sânul mişcării eretice cathare, care accepta hirotonia femeilor. Reacţiile critice ale părinţilor şi scriitorilor bisericeşti din vechime, cât şi ale teologilor contemporani nu pot fi considerate acte de dispreţuire a femeii, ci semnale de alarmă faţă de pericolul gravelor confuzii teologice în cadrul religie creştine, datorită prezenţei elementelor de provenienţă păgână venite din spaţiul străvechi al Asiei Mici, erori păgâne trecute, care îşi găsesc din nou rezonanţa în lumea americană şi europeană.

Evaluare. Consecinţe teologice

Prin acceptarea hirotoniei femeilor se produc mutaţii trinitare, hristologice şi ecleziologice majore în carul învăţăturii creştine. Aşa cum am arătat în prima parte a acestui capitol, curentul favorabil hirotoniei femeilor apare în perioada antică în cultele păgâne; el va fi preluat de mişcările eretice medievale, iar în vremurile de astăzi izvorăşte din „teologia mişcării feministe”, care nu Îl poate concepe pe Dumnezeu-Tatăl masculin, de aceea în locul numelui Tatălui, se propun denumiri de genul: „Foc, Lumină şi Atotputernic”. Potrivit susţinătorilor unor astfel de noţiuni, numai aşa se poate realiza un echilibru trinitar şi interuman între masculin şi feminin. Feministele propun pentru prima persoană a Sfintei Treimi numele de Mamă şi consideră că, prin schimbarea numelui lui Dumnezeu, se va putea da femeilor posibilitatea de a accede la toate gradele ierarhiei sacerdotale. Considerăm că este o erezie a schimba numele Tatălui şi a-I oferi atribute, precum Viaţă, Frumuseţe sau Lumină.

[tot-Laurentiu]

Iisus Hristos, prin Întrupare, Şi-a asumat natura umană pentru a aduce mântuirea tuturor oamenilor, bărbaţi sau femei, totuşi nu se poate neglija faptul că Hristos este bărbat, identitatea Sa masculină având un loc imuabil în iconomia mântuirii, fapt revelat în Sfânta Scriptură şi reflectat de Tradiţia Bisericii. Hirotonia bărbaţilor trebuie să fie înţeleasă în funcţie de relaţiile intime între Hristos ca unic Mântuitor şi preoţii care Îl reprezintă pe Hristos. În final, se vor sublinia punctele cele mai importante, pentru care Biserica Ortodoxă, cât şi cea catolică rămân fidele învăţăturii creştine bimilenare.

Este mai întâi vorba de autoritatea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, care nu poate fi relativizată.

Biserica rămâne credincioasă atitudinii lui Hristos, pentru că Iisus nu a chemat nicio femeie să facă parte din rândul apostolilor, iar alegerea celor 12 este un argument irevocabil împotriva accesului femeilor la Taina Sfintei Hirotonii. Biserica întotdeauna a luat ca normativă atitudinea Mântuitorului şi a Apostolilor.

O altă problemă este de natură antropologică. Hristos este bărbat, iar cei care pot să rostească cuvintele Sfintelor Taine şi care pot să-L reprezinte nu pot fi decât bărbaţi. Femeia are un rol bine definit în viaţa familiei şi Bisericii, fiind destinată a fi mamă şi membră responsabilă a vieţii Bisericii, dar nu poate reprezenta iconic pe Hristos, fiindcă Hristos a fost bărbat.

În ceea ce priveşte hirotonia femeilor, distincţia dintre sexe este foarte importantă. Feministele trec peste faptul că distincţia dintre cele două sexe are un rol esenţial în viaţa familială, bisericească şi socială, care duce la diferenţe majore de sarcini şi de comportament între bărbat şi femeie. Încercările mişcărilor moderne de a uniformiza femeia cu bărbatul înseamnă pierderea irecuperabilă a frumuseţii şi bogăţiei feminine. Raţiunile excluderii femeii de la Taina Preoţiei nu sunt doar de natură biologică, ci şi de natură teologică.

din cartea "Ereziile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei"

Tu centrezi, tu dai cu capul!

Cu scuzele de rigoare pentru remarcă...

[tot-Laurentiu]