crestinismul "schizofrenogen"?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de fallen

Nu asta intentionam de fapt. Sunt sectiuni unde sunt si oameni seriosi, dar nu la psihiatrie unde sunt mai mult pacienti decat "doctori"

Pacienţii au obiceiul specific de a se lăuda cu boala lor. Ţine de natura bolii...
Nu facem şi noi, mai mereu, acelaşi lucru pe forum?...:)

[florin.oltean75]

În prealabil postat de fallen

Pls help! de cateva zile duc o cruciada cu un internaut care si el la randul lui duce o lupta crincena cu mine pe motiv ca eu as face propaganda religioasa iar el e dator sa ma combata cu toate mijloacele sa nu smintesc lumea. Discutia a pornit de la faptul ca cineva recomanda unui bolnav psihic sa se roage, sa aiba incredere in dzeu, etc. Altii s-au grabit sa-l combata sau sa-l ia in deridere ca fiind neprofesional, iar eu am sugerat sa apeleze la "ajutor specializat", pe linga cel medical daca vrea si asistenta religioasa sa mearga la biserica din care face parte si sa il ajute ei cum pot fiecare cu metodele lor. Deci nici macar n-am promovat o doctrina sau alta. Oricum mi s-a spus ca toate religiile sunt o apa si un pamant, psihoze colective si mai ales crestinismul ar fi cel mai important factor schizofrenogen. Am incercat eu sa explic ca si religia si stiinta incearca sa fac acelasi lucru, adica sa vindece, dar fiecare cu metodele ei, ca se bazeaza tot pe un diagnostic si o terapie adecvata fiecarui pacient, pe comunicare intre duhovnic si cel asistat, etc si am incercat sa fac distinctia intre o falsa religie, inchinarea la idoli falsi, manipularea in masa facuta de unii dictatori sau regimuri, dar tot in aceiasi oala m-au bagat.
Cica Dumnezeu ne face sclavi, ne ingradeste libertatea, ne ameninta cu iadul dc nu ascultam, si pe multi practicarea religiei i-ar fi facut schizofrenici. Am incercat sa combat zicind ca Dumnezeu ne elibereaza, ca doar o terapie nedusa pana la capat, insuficienta sau din contra intempestiva, prea greu de indurat de catre om il poate arunca si lasa in intuneric si sminteala. Nu, mi s-a zis ca un om normal la cap n-are nevoie de Cristos sa se elibereze si se poate mintui singur, iar bolnavii oricum sunt condamnati sa fie dependenti de medicatie si/sau de pronia cereasca si ca religia nule face decit rau iremediabil. (Probabil vorbea in cunostiinta de cauza?)
Poate am gresit ca am incercat sa iau apararea crestinismului cu inversunare, poate nu e crestineasca atitudinea mea, dar am facut-o tocmai incercand sa ii protejez pe cei inocenti de sminteala celor care fac propaganda anticrestina. Dac intorceam obrazul si ziceam ok aveti dreptate, oare ce ar fi inteles eventualii cititori?
Eu chiar nu intentionam si nici regulamentul nu permitepe un forum medical propaganda religioasa, dar atunci de ce o permite pe cea antireligioasa?

Termenul ar fi schizofrenie

(schizo - a imparti / frenie - minte)

Dpdv psihiatric este un termen dur.

Simptome = halucinatii.

Cineva ar trebui sa aiba predispozitii pentru a ajunge la schizofrenie.

Personal, pot fi de acord ca pe langa avantaje evidente (sens existential, speranta, adaptare sociala prin rabdare...) crestinismul genereaza stari psihologice conflictuale.

La anumiti indivizi care nu pot identifica intelesuri de mediere intre Lume - Dumnezeu, conflictul interior poate deveni acut, de nesuportat.

Daca Dumnezeu iti spune sa te rogi neincetat - clar si raspicat - si tu nu poti, deja ai o problema: te confrunti in forul interior cu o forma de neimplinire legata de cel mai inalt scop al tau.

Aceasta neputinta nu este digerata usor de multi. Modul de rezolvare al acestui conflict interior difera de la persoana la persoana.

De exemplu, minimalizezi porunca si accepti ca esti neputincios.


Problema crestinismului este aceea ca divide mintea intre doua realitati puternice: Lumea si Dumnezeu.

Atunci cand mintea priveste Lumea, nu-l priveste pe Dumnezeu.

Iar noi stim ca Dumnezeu este gelos. Vrea toata atentia noastra.

Cineva care ia in serios, cu toata sinceritatea, asertiunile crestine, se confrunta inevitabil cu aceasta tensiune.

Balanseaza dureros intre aceste realitati.

Insa, aceasta dihotomie este pur si simplu o paradigma generata prin rationamente, sofisme teologice crestine.

Nu toti pot sa respire in aceasta forma de constructie intelectuala.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de florin.oltean75

Termenul ar fi schizofrenie

(schizo - a imparti / frenie - minte)

Dpdv psihiatric este un termen dur.

Simptome = halucinatii.

Cineva ar trebui sa aiba predispozitii pentru a ajunge la schizofrenie.

Personal, pot fi de acord ca pe langa avantaje evidente (sens existential, speranta, adaptare sociala prin rabdare...) crestinismul genereaza stari psihologice conflictuale.

La anumiti indivizi care nu pot identifica intelesuri de mediere intre Lume - Dumnezeu, conflictul interior poate deveni acut, de nesuportat.

Daca Dumnezeu iti spune sa te rogi neincetat - clar si raspicat - si tu nu poti, deja ai o problema: te confrunti in forul interior cu o forma de neimplinire legata de cel mai inalt scop al tau.

Aceasta neputinta nu este digerata usor de multi. Modul de rezolvare al acestui conflict interior difera de la persoana la persoana.

De exemplu, minimalizezi porunca si accepti ca esti neputincios.


Problema crestinismului este aceea ca divide mintea intre doua realitati puternice: Lumea si Dumnezeu.

Atunci cand mintea priveste Lumea, nu-l priveste pe Dumnezeu.

Iar noi stim ca Dumnezeu este gelos. Vrea toata atentia noastra.

Cineva care ia in serios, cu toata sinceritatea, asertiunile crestine, se confrunta inevitabil cu aceasta tensiune.

Balanseaza dureros intre aceste realitati.

Insa, aceasta dihotomie este pur si simplu o paradigma generata prin rationamente, sofisme teologice crestine.

Nu toti pot sa respire in aceasta forma de constructie intelectuala.

Vieţuirea în Biserică are ca prim mare rod tocmai unificarea sufletească, iar nu ruptura. Prin dobândirea modului de viaţă creştin, personalitatea şi conştiinţa sunt tot mai unitare iar această unitate se exprimă prin sentimentul statornic şi adânc de pace, de linişte profundă, de nespus care constituie fundalul indestructibil. Pe acest ocean de linişte adâncă se pot ivi mişcări exterioare ale valurilor, uneori furtuni şi taifunuri, care tulbură suprafaţa apelor o vreme apoi se liniştesc şi iar tulbură ş.a.md. Numim aceste mişcări superficiale încercări şi ispite de toată vremea. Dar adâncul rămâne calm, imperturbabil, neclintit: în Pacea Sfântului Duh, în pacea dată de credinţă.

Stările de sfâşiere şi de conflictualitate NU izvorăsc dinlăuntrul rugăciunii, postului, milosteniei, slujbelor, Tainelor. Ci ele se topesc prin acestea, care sunt medicamente imbatabile, dăruite de Doctorul Hristos.
Mai presus de toate, ţinerea minţii în inimă la rugăciune uneşte şi reaşază ordinea şi funcţionarea omului întreg.
Rugătorul se ţine ca o turmă de oi risipite care trag fiecare în legea ei, sub toiagul unui singur păstor. Gândurile şi tendinţele emoţionale, nevoile şi pornirile instinctuale, ataşamentele de tot felul - sunt tot atâtea oiţe divergente pe care toiagul rugăciunii le îndreaptă, mângâietor şi statornic, lângă Unul Păstorul, Mielul Cel Dintâi. Până la unificare totală, fără fisură, fără urmă de ...capră. În acest moment survine Pacea de nespus. Este lucrarea dimpreună a omului şi a Harului. Omul este unit, este întreg, este cu totul împăcat în sine, iar aceasta se revarsă şi asupra păcii cu lumea, cu toţi oamenii.

Rugăciunea permanentă este foarte clar explicată şi cu totul accesibilă omului creştin. Nu e vorba nici de practicarea unei rostiri neîntrerupte cu buzele şi cu toate cele ale aparatului fonator şi nici de atenţie neîntreruptă aşa cum o înţelegem la propriu în psihologie. Ci e vorba despre o stare duhovnicească, "joc secund" cu rol însă primordial, de menţinere a miezului fiinţei în permanentă tendinţă către Dumnezeu. Când iubeşti o persoană, de pildă pe mama sau pe tata, pe soţ sau pe soţie, pe copilul tău etc., nu ai atenţia permanent orientat către persoana iubită, însă în orice moment ţi-ai orienta atenţia către aceasta, ţi-ai da seama imediat că o iubeşti. Iubirea curge ca un râu subteren permanent, însoţindu-te oriunde ai fi, orice-ai face. Deşi nu te gândeşti neîncetat la asta, lucru altminteri cu totul imposibil. (Este o banalitate teribilă că viaţa sufletească nu e doar conştientă ci şi subconştientă şi inconştientă. Dacă un conţinut nu este acum conştient, iar eu nu scriu aici în clipa asta despre el, asta nu înseamnă că el nu continuă să fiinţeze în plan secund sau mai adânc înlăuntrul fiinţei mele. Exact la fel e şi cu iubirea şi cu rugăciunea. Să pricepem odată pentru totdeauna adevărul elementar că suprafaţa lucidă care e conştiinţa noastră nu reprezintă decât un vârf de iceberg infinitezimal al unor conţinuturi infinit mai bogate la care nu avem acces simultan şi în totalitate. Dacă acum scriu măr şi îmi reprezint în minte un măr şi cuget la semnificaţia conceptului măr, nu înseamnă că în mine nu port toate cunoştinţele referitoare, de pildă, la păr. Numai că deocamdată aleg să fiu conştient în legătură cu mărul, după cum iată, acum aleg să devin conştient în legătură cu părul. Sau cu orice altceva accesibil dinlăuntrul meu.)
Precum pe de altă parte omul grosier, omul motivaţional se roagă neîncetat la idolii lui, care se succed permanent prin întreaga fiinţă (abia se stinge setea că vine foamea, abia se potoleşte stomacul că vibreează sexul, aia se sting aplauzele că vuiesc săbiuţele etc.). Şi acesta e un rugător permanent, însă la alţi dumnezei.

Ceea ce este conflictual în om nu este adus de creştinism.
Dimpotrivă, Părinţii ne-au învăţat, dezvoltînd mesajul "in nucce" al Apostolului Pavel, că în om sunt conflictuale legea trupului şi legea duhului. Tocmai pentru ca această conflictualitate (care are rostul ei, îngăduit de Dumnezeu în vederea unor foloase) să devină roditoare, Biserica a rânduit şi calea sau metoda de urmat. O ştim cu toţii foarte bine, rămâne însă de dus lupta pentru despătimire. Adică ne străduim la dobândirea unei ordini noi, în care duhul să fie suveran. Aceasta înseamnă, printre altele, că partea sufletească din noi denumită psihe, responsabilă cu reflectarea în conştiinţă şi comportament a nevoilor (caracteristice omului motivaţional teoretizat de Maslow şi alţi umanişti), să devină subordonată părţii conducătoare nous, caracteristică omului duhovnicesc, denumit şi lăuntric.
Ca orice proces de dezvoltare a fiinţei, şi devenirea întru Fiinţă traversează etape de rearanjare, de conflicte şi crize de creştere. Sunt inevitabile şi sunt necesare, ca în orice proces de dezechilibrare temporară urmată de un echilibru superior. Până şi arborii pocnesc când cresc, la fel şi pepenii vara, până şi burta gravidei face vergituri de la rodul ei; cum oare, atunci, să nu "pârâie" niţel, în dulci dureri ale facerii, alcătuirea stihiilor noastre întru revigorare şi Viaţă?
În general, pentru a dobândi un echilibru de nivel mai înalt, procesul debutează cu o temporară dezechilibrare. E ca în jocurile de astăzi ale copiilor, denumite transformer: strici o ordine, pentru că ţi-a picat fisa unei ordini mai frumoase! Te doare un pic că ai pierut jucăria, dar ce frumuseţe iese la o nouă reasamblare!

Oamenii rigizi însă, cei ce ţin la sufletul lor, cei anchilozaţi în cimentul habitudinilor şi preconcepţiilor, pier mortificaţi în praful de pe etajera unde şi-au ipostaziat propria mască.
Duhul, însă, poartă mereu pe omul creştin la noi şi noi retopiri şi remodelări. Pe măsură ce se adaugă apă curată, stratul de noroi de pe fundul paharului devine tot mai subţire. Uneori, din fericire, apa devine cu totul străvezie!....:) Una cu Izvorul Cel Dintâi.

P.S. Cât priveşte conflictul dintre Dumnezeu şi Lume, noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni şi că Însuşi S-a Întrupat pentru a mântui Lumea. Nu vedem o lume fără Dumnezeu ci întrezărim pe Domnul pretutindeni în Lume. Sfinţirea apei şi a lemnului, de pildă, sunt doar două exemple aflate foarte la îndemână. Noi, însă, componenţi şi ai Lumii, râvnim la sfinţirea Numelui în noi.

Nimic din toate acestea descrise aici nu are legătură cu schizofrenia.
Cât despre aceasta, termenul invită la o cercetare cu mult mai atentă decât simpla răsfoire a unei fiţuici mondene. Poate nu întâmplător, studenţii din generaţia mea au debutat în studiul schizofreniei abia după 4 ani de facultate. Şi nu au epuizat conceptul nici până astăzi, adică după 20 de ani... Ca să nu mai spun că una e cunoaşterea de nivel conceptual, alta e cunoaşterea persoanei cu tulburare schizo şi alta este experienţa integrală a acestei condiţii cu totul aparte. Puţină reticenţă în utilizarea termenului, aşadar...

[Mihailc]

Cuvântul "schizofrenogen", deşi este o contrucţie lingvistică livrescă şi oarecum artificială în raport cu limbajulul uzual, are substanţă lexicală. Calchiată desigur după alte cuvinte care folosesc derivatele greceşti gennan, gennao (= a produce, a naşte, a genera), cum sunt patogen, electrogen, chiar oxigen sau geneză, genealogie etc.

Prin urmare "schizofrenogen" trimite la înţelesul "producător, cauzator, generator" de schizofrenie.

Deşi este într-adevăr riscant să dai cezarului ce-i al cezarului în asemenea cazuri, o minimă onestitate ne obligă să recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste, drept focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid.
În cazul creştinismului, fenomenul poate fi verificat în mulţimea indeterminată de abordări sectare ale vieţii spirituale, atât intra cât şi extra ecleziale. Atunci când Evanghelia nu mai este asumată ca o reintegrare într-o altfel de ordine cosmică ce revalorizează întreaga existenţă a omului până în străfundurile ultime ale existenţei lui şi este înţeleasă ca o trambulină ideologică pentru saltul impersonal într-o bunăstare veşnică a propriului ego, pericolul rupturii de realitatea împărtăşită în favoarea vieţuirii exclusive în lumea fantomatică a propriului imaginar, pândeşte la fiecare pas.

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Nu asta intentionam de fapt. Sunt sectiuni unde sunt si oameni seriosi, dar nu la psihiatrie unde sunt mai mult pacienti decat "doctori"

Pai ce cautai acolo? Pacienti sau doctori?

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

Pacienţii au obiceiul specific de a se lăuda cu boala lor. Ţine de natura bolii...
Nu facem şi noi, mai mereu, acelaşi lucru pe forum?...:)

Unii ne mai abtinem.
E chestie de igiena online sa nu folosesti in discutii persoana I :)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AlinB

Unii ne mai abtinem.
E chestie de igiena online sa nu folosesti in discutii persoana I :)

Sau, poate, ca orice nebuni care se respectă, noi folosim pluralul majestăţii...:))

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihailc

Cuvântul "schizofrenogen", deşi este o contrucţie lingvistică livrescă şi oarecum artificială în raport cu limbajulul uzual, are substanţă lexicală. Calchiată desigur după alte cuvinte care folosesc derivatele greceşti gennan, gennao (= a produce, a naşte, a genera), cum sunt patogen, electrogen, chiar oxigen sau geneză, genealogie etc.

Prin urmare "schizofrenogen" trimite la înţelesul "producător, cauzator, generator" de schizofrenie.

Deşi este într-adevăr riscant să dai cezarului ce-i al cezarului în asemenea cazuri, o minimă onestitate ne obligă să recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste, drept focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid.
În cazul creştinismului, fenomenul poate fi verificat în mulţimea indeterminată de abordări sectare ale vieţii spirituale, atât intra cât şi extra ecleziale. Atunci când Evanghelia nu mai este asumată ca o reintegrare într-o altfel de ordine cosmică ce revalorizează întreaga existenţă a omului până în străfundurile ultime ale existenţei lui şi este înţeleasă ca o trambulină ideologică pentru saltul impersonal într-o bunăstare veşnică a propriului ego, pericolul rupturii de realitatea împărtăşită în favoarea vieţuirii exclusive în lumea fantomatică a propriului imaginar, pândeşte la fiecare pas.

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.


În concluzie, viaţa creştină nu induce schizofrenie ci vindecă de schizofrenie, de narcisism, de toate bolile.
Din păcate însă, unii vin în Biserică pentru a o înstăpâni cu bolile lor iar nu pentru a se lăsa sub mâna Doctorului. Mulţi dăm buzna în Biserică mânaţi fiind de această nesimţire şi orbire de sorginte drăcească.
Nebunii, însă, nu pot face nici un rău Bisericii. Doar pe ei înşişi se băgubesc, întrucât au în mână comoara şi o aruncă la coş, considerînd-o gunoi.
Nu Biserica îl face pe om schizofrenic ci schizofrenicul are impresia că Biserica este bolnavă. Dar când bolnavul va începe să se lumineze, prin hotărârea de a urma tratamentul, se va ruşina de boala sa, va purcede să se delimiteze de nucleul morbid şi va descoperi, treptat, un nou mod de viaţă, sănătos şi mântuitor.
Conflictul dintre chemarea sănătăţii şi fascinaţia morbidă a bolii şi a morţii este evident. Sau, mai degrabă, e o muncă de lepădare de sine, de curăţare cu ciobul de pe pielea sufletului, a bubelor toate. Îndepărtarea râiei nu e lucru uşor, nici plăcut. Dracul se ţine scai, e a mai ageră căpuşe care se poate închipui. De aici desigur o anumită tensiune permanentă, specifică travaliului de doliu, că mult ne-a mai plăcut curvia, cu miile şi milioanele ei de feţe...
Nu numai Iov se curăţa de bube, ci şi noi.
Să ne ajute Dumnezeu cu niscai timp şi cu un ciob potrivit fiecăruia!

[cezar_ioan]

Ce vom spune despre Spitalul 9?
Trecînd pe acolo şi văzînd oameni cu comportament ciudat, vom conchide prin eroarea confundării circumstanţei cu cauza: iată, spitalul îi îmbolnăveşte psihic pe oameni!...:)
Şi vom fugi de spital, speriaţi, zicînd că noi nu suntem ca ei, că ăia sunt nebuni iar noi suntem sănătoşi tun - doar pentru că ne preumblăm nebunia în văzul lumii, pe la semafoare, fără strop de ruşine.

La fel şi aici: trecînd în vizită prin Biserică sau pe lângă gardul Bisericii, uitîndu-se chiorâş printre ţambre, nebunul zice umflîndu-se în pene de toată nebunia lui: iată, ştiam eu, Biserica îi îmbolnăveşte pe oameni! (întotdeauna nebunul "ştia el!")

Totuşi, nebunule, nu ai vrea să poposeşti o vreme printre noi? Să iei şi tu puţină doctorie?
Mai târziu, când ceaţa de pe muntele minţii tale se va risipi şi Soarele va străluci şi pentru/în tine, vei înţelege că şi noi am fost cândva bolnavi ca tine, poate chiar mai bolnavi, însă am intrat aici cu umilinţă şi nădejde, am urmat tratamentul şi iată, suntem pe calea vindecării. Avem ca Doctor pe Hristos, asistentele şi surorile ne sunt preoţii şi diaconii iar fraţii creştini sunt ceilalţi pacienţi care îşi lucrează partea întru vindecare, individual şi în grup.

Cel mai greu, însă, e să renunţăm la negarea propriei maladii.
Dacă facem asta, urmează să contemplăm perspectiva vindecării.
În fine, să ne apucăm cu hotărâre de tratament. Până la capăt. Aceasta, implică, desigur, să nu sărim gardul şi nici să nu abuzăm de micuţul ... bilet de voie (proprie)....:)

Cât despre plocoane, aici nu ţine: Doctorul nostru e incoruptibil şi ne face bine pe toţi, gratis. Numai să voim să primim sănătatea, dăruită nouă din belşug!

[cezar_ioan]

Îmi pare că e posibil să confundăm schizofrenia cu duplicitatea. Şi să facem din acestea o trăsătură caracteristică a creştinului. Urât lucru să fie văzuţi aşa creştinii, însă nu-i treaba noastră că răuvoitorii aruncă cu pietre.
Totuşi, să spunem limpede din capul locului:
a) una e boala numită schizofrenie, alta e trăsătura caracteropatiei numită făţărnicie; caracteropatia şi schizofrenia sunt condiţii nosografice din căprării net distincte.
b) una e să te prefaci că eşti credincios, pentru a obţine pe căi necinstite foloase personale prin exploatarea naivităţii sau bunăvoinţei semenilor, alta e să fii bolnav şi să recunoşti aceasta cerînd ajutor ca orice credincios Domnului în Biserica Lui;
c) una e să ai grave dileme de identitate personală, tulburări severe ale tututor funcţiilor cognitive şi emoţionale, o personalitate fărâmiţată şi conduite delirante, alta e să fii valid psihologic dar lichea îndărătnică, tare de cerbice înaintea Domnului.

Când ni se spune că într-un fel ne comportăm la slujbe şi altfel în viaţa de zi cu zi, nu trebuie să tragem concluzia că suntem schizofrenici deoarece tulburarea aceasta nu constă în duplicitatea de acest fel.
Duplicitarul are conştiinţa limpede a ceea ce face, alege liniştit, în virtutea unor convingeri personale, să îşi bată joc de semeni şi savurează din greu "victoria" lui permanentă.
Schizofrenicul este un om chinuit, cu o conştiinţă tulbure, incapabil să conştientizeze cine e şi ce i se întâmplă, cu atribuiri dintre cele mai fanteziste, cu o neputinţă veritabilă de a vibra emoţional între limite rezonabile şi adecvat la situaţiile de viaţă, prizonier al unor construcţii subiective fără corespondent în realitate, cu un dezacord evident între toate piesele sufleteşti, interpretativ etc. etc. El caută să funcţioneze coordonat şi unitar, caută o integrare armonioasă a stihiilor şi comportamentelor însă din păcate s-a adaptat deja la a nu mai reuşi aceasta...

În ce ne priveşte pe noi, creştinii, în ciuda faptului că avem fiecare laşităţile, disfuncţiile şi neajunsurile noastre evidente şi uneori înfricoşătoare, faptul că nu suntem în viaţa de zi cu zi pe măsura năzuinţelor noastre cele mai sfinte, nu înseamnă că suntem schizofrenici. Nici, la propriu, duplicitari. Poate că mai degrabă suntem încă inegali ca dezvoltare, încă nesiguri pe mişcările noastre, încă vulnerabili şi stângaci. Cu siguranţă avem nevoie să lucrăm mai departe la mecanismele cele mai fine ale întregii noastre alcătuiri sufleteşti.
Singurul lucru folositor e să rămânem în bolniţă şi să ne dăm silinţa, după puteri, să devenim tot mai complianţi la tratament. În rest, vorba cea bună: răbdare!...