Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Ştiu şi ce am de făcut: am greşit, zic: „Doamne iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: €žIartă-mă!”. Lupt să nu ţin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resentimente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire... Da, sunt momente în care totul se răstoarnă, totul, şi nimic nu mai merge! Da, chiar pentru Maica Siluana! Şi, ce să fac? Îmi plâng durerea în felul în care îmi vine s-o plâng, dar nu deznădăjduiesc, pentru că eu ştiu că am poruncă să nu deznădăjduiesc. A-ţi plânge durerea nu înseamnă că ai căzut în deznădejde. Trebuie să învăţăm diferenţa şi să plângem cu nădejde ştiind că suntem auziţi. Citiţi Psaltirea. Domnul tot timpul ne spune: €žStrigă la Mine în ziua necazului tău€. Şi atunci vei vedea cum te mângâie în necaz. Întristarea sănătoasă nu este deznădejde. Mântuitorul spune în Ghetsimani: €žÎntristat e sufletul Meu până la moarte€. Şi le spune ucenicilor, în aceeaşi stare sufletească: „Bucuria Mea v-o las vou〝, adic㠀žBucuria Mea să fie cu voi€. Aşadar, bucuria şi întristarea sunt în locuri diferite din sufletul nostru. Sufletul nostru este extrem de sensibil şi orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură. Cum spun Părinţii în Pateric, ai aruncat o piatră în apă, a făcut cercuri, aşa este durerea sufletului în faţa evenimentului dureros. Sfinţii nu devin nesimţiţi, sunt foarte sensibili. Dar să nu reacţionezi ca să pedepseşti, să te răzbuni, ci, trăieşti durerea în mod simplu şi te rogi. E atât de simplu, pentru că nici nu trebuie să simţi că ai iertat. Zici: €žDoamne binecuvântează-l pe cel care mă blestemă, pe cel care îmi face rău€. Şi eu cred că am iertat, gata, nu mai îmi pun problema că o mai fi ceva. Îmi vine gândul că nu pot să-i zâmbesc şi mă gândesc de ce nu pot să-i zâmbesc. Îmi caut în suflet, de ce nu-i zâmbesc acum? Pentru că sunt încă supărat. Dar nu este supărarea păcătoasă, în sensul că apa sufletului îşi revine mai greu, cercurile, nu, până când se sting. Dar eu n-am gând de răzbunare, nu vreau să-i fac rău, nu mai vreau să-i spun încă ceva. Am terminat, s-a terminat evenimentul, acum trăiesc consecinţele până când se duc şi ele.


(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt)

[cristiboss56]

De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.
Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.


Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Mulţi din Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea lui Iisus este izvorul tuturor bunurilor, comoara virtuţilor. Ea repede ajută să primeşti Harul Sfântului Duh, salvează, clarifică ceea ce este neînţeles şi învaţă. Aşa cum omul îşi vede faţa în oglindă, tot aşa prin rugăciunea trează şi bună vede cu mintea toată viaţa sa şi cum o trăieşte - bine ori rău. Această rugăciune trează alungă de la om mulţimea de patimi, îl eliberează de toate mrejele demonilor, de gânduri, de cuvinte şi de lucruri, biruie orice dorinţă naturală, biruie simţurile şi scârbele, îl ajută şi îl curăţă pe om în orice ispită şi ca o sabie de foc pe toate le taie, căci Dumnezeu este chemat prin numele Lui, Căruia toţi se supun.
Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ

[cristiboss56]

Pentru ca inima noastră să fie pregătită şi aptă pentru primirea chemării lui Dumnezeu, trebuie s-o curăţim de tot răul, ca să nu existe în ea nicio răutate, nicio atracţie faţă de ceva, cu atât mai puţin faţă de ceva păcătos.
Aşa cum demult Domnul i-a chemat pe ucenicii Săi, aşa şi acum nu încetează să ne cheme la Sine pe fiecare dintre noi. Însă sufletele noastre s-au învârtoşat şi s-au lipit foarte mult de pământ şi noi nu auzim glasul Domnului, ci rămânem şi petrecem în starea noastră de împietrire.
Fiecare om este casa lui Dumnezeu şi este menit ca în el să sălăşluiască Duhul Sfânt, ca în el să se înalţe neîncetat slavoslovie lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu poate sălăşlui numai într-o inimă curată şi trebuie să-I pregătim loc. Cum să facem aceasta? Să ne curăţim de patimi şi să ne rugăm. Atunci inima noastră va fi biserică, va fi casa lui Dumnezeu, atunci vom vedea grija lui Dumnezeu faţă de noi şi Îl vom preamări neîncetat.


(Sfântul Nicon de la Optina)

[cristiboss56]

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit!
Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine un mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)


Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia…

Nu există vreun rău mai mare decât egoismul. El dă naştere la toate ispitele şi necazurile şi vai de cel atins de el – îl va deforma! Doar bunul ucenic îşi va face sufletul îngeresc împodobit cu frumuseţe duhovnicească. Nu lăsa să treacă timpul fără roadă, pentru că firul e înfăşurat şi de îndată vei auzi: Fă-ţi ordine în casă căci vei muri şi nu vei mai trăi (Is. 38, 1). Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia. Lucrează cu frângere de inimă, cu întristare duhovnicească, cu mireasma smereniei. Doar faptele care au smerenie vor fi recompensate. Faptele înveninate de egoism şi voia proprie vor fi aruncate în cele patru zări şi împrăştiate ca gunoiul şi vom fi lăsaţi cu mâna goală. Să ne venim în fire. Să ne bucurăm cu dragostea neîntinată a lui Hristos, căci sufletele împătimite nu vor intra în Ierusalimul cel ceresc. Doar sufletele curate vor intra acolo cu bucurie.
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie! Cel ce are smerenie alungă necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleaşi şi cresc, aşa încât orice nădejde de îndreptare e pierdută. Un om smerit nu-şi aminteşte vreun rău din trecut pe care aproapele său i l-a făcut, ci din toată inima iartă şi uită totul pentru dragostea lui Dumnezeu. Rugaţi-L pe smeritul nostru Iisus în rugăciunile voastre să vă dăruiască un duh de smerenie şi de umilinţă.
(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem)

[cristiboss56]

Pe cine binecuvintează Dumnezeu?



Sfântul Isaac Sirul are un cuvânt care zice că “rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumiri”. Aşa era la Sfinţii Apostoli. Ei aveau o bucurie mare şi din bucuria mare îşi revărsau sufletul în laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. Ştiţi că la Sfânta Liturghie este o rugăciune care începe cu cuvintele: “Cel ce binecuvintezi pe cei ce bine Te cuvintează, Doamne…”. Pe cine binecuvintează Dumnezeu? Pe aceia care Îl binecuvintează pe Dumnezeu. Deci, din partea omului binecuvântare către Dumnezeu, din partea Domnului binecuvântare către om. Asta-i Ortodoxia noastră: legătura între Dumnezeu şi om, între Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi om – pentru că noi cel mai adesea ne gândim la Hristos. De ce? Pentru că Domnul Hristos îmi este mai apropiat în înţelesul că este şi om. E Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu şi om adevărat unit cu Dumnezeu, născut din Preasfânta Fecioară Maria, care, prin aceasta este Născătoare de Dumnezeu.
Deci, dacă ne gândim la înnoirea vieţii, noi trebuie să ne gândim la toate acestea. Adică la lepădarea tuturor relelor care nu se potrivesc cu Dumnezeu Cel bun. În rugăciunea “Tatăl nostru” zicem şi ne mântuieşte de cel rău. De ce zicem “şi ne mântuieşte de cel rău”? Pentru că vrem să scăpăm nu numai de cel rău, de instigatorul la rău, de diavolul, ci vrem să scăpăm şi de rău în orice chip ar fi el şi, mai ales, de răul din rădăcina răului. Care-i rădăcina răului? Aşezarea rea a sufletului nostru, gândurile rele. Dacă am scăpat de gândurile cele rele, scăpăm de toate celelalte care ţin de răutate. Aşa că lupta trebuie să ne fie pe planul gândului. Grija de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne face rânduială în minte.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil (Pârâian)

" Marea tragedie a vremii noastre consta in aceea ca traim, gandim, vorbim, si chair ne rugam lui Dumnezeu in afara inimii, in afara casei Tatalui nostru.Cu adevarat casa Tatalui nostru este inima noastra, acolo voieste sa-Si afle odihna "Duhul Slavei si al lui Dumnezeu "( 1 Petru 4,14 ), pentru ca " Hristos sa ia chip in noi "( Gal.4,19 ). Arhimandrit Zaharia Zaharou

"Doamne Numele Tau este Iubire: nu ma respinge din cauza pacatelor mele. Numele Tau este Putere: intareste-ma sa nu cad in rautate. Numele Tau este Pace: imblanzeste sufletul meu cel tulburat. Numele Tau este Mila: nu inceta sa ma ierti."
Sfantul Ioan de Kronstadt

" Hristos, Cel din dragoste pentru lume rastignit pentru pacatele lumii, El este ultima mea iubire, ultima inaltare a mintii mele, ultima indraznire a inimii mele, singurul si adevaratul meu Dumnezeu ." Cuviosul Sofronie Saharov


Doamne ajuta!

[cristiboss56]

Convorbiri cu Parintele Cleopa (fragmente din convorbirea a zecea cu Parintele Ioanichie Balan)

Ce legatura duhovnicesca este intre rugaciune si citirea cartilor sfinte ?

Spun Sfintii Parinti ca doua lucruri de geniu are mintea omului : citirea si rugaciunea. Ele se ajuta permanent una pe alta. Cand suntem tulburati si raspanditi cu mintea, mai mult sa citim cuvinte folositoare de suflet. Iar cand vazduhul inimii s-a linistit si gandurile mintii s-au adunat, mai mult sa ne rugam si mai putin sa citim.

Cel ce nu face deplin voia lui Dumnezcu are voie sa indemne si pe altii la fapta buna ?

Spune Sfantul Isaac Sirul ca " se cade si celui ce nu face fapta buna, ca lipsa faptelor sale o implineste folosul cuvantului " . Iar Sfantul Scararul zice : " Se cade celui ce invata si nu face, rusinandu-se de cuvintele sale, sa inceapa si el cate putin a face fapta buna" .

Dar noi care nu ajungem la masura rugaciunii adecvarate, ne putem mantui ?

Auzi ce spune Duhul Sfant : " In dar sunteti mantuiti" . Nu faptele noastre, ci mila lui Dumnezeu si smerenia inimii ne mantuiesc. Ca si sfintii au nevoie de mila lui Dumnezeu. Facem ce putem, iar darul Duhului Sfant savarseste toate. Vezi un gandac mic ce face ? Merge pe ici, pe colo. Se uita pe unde ar putea pasi, dupa puterea lui. Se urca pe o frunza, cade jos, apoi iar se urca; nu da inapoi, pana nu ajunge sus, pe deal sau in varful copacului. Asa face si puiul de pasare. Se de pe o creanga pe alta, se mai uita, da din aripioare, se urca pe un copac.
Si asa, dupa a lui putere, se urca cat poate mai sus, ca sa fie la adapost. Tot asa sa facem si noi. Sa urcam din treapta in treapta, cu staruinta si smerenie si asa, cu darul lui Dumnezeu, vom dobandi rugaciune curata de ganduri si imaginatii, apoi cateva lacrimi si nadejdea mantuirii.



Sa ne rugam Domnului ca sa ne daruiasca vointa spre a-I urma poruncile, intelepciune ca sa discernem binele de rau si intarirea credintei , aceea care ne mantuieste prin Domnul Iisus Hristos , Mantuitorul si Domnul nostru ! AMIN

[cristiboss56]

Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!


Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

[cristiboss56]

Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire. Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici Sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat. Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.

Sfântul Nicolae Velimirovici

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire. Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici Sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat. Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mă întreb ce îl poate ajuta pe un om care trăieşte în lume, să treacă peste toate necazurile, nenorocirile, peste toate pierderile şi nedreptăţile, peste suferinţă şi chiar chin - dacă nu dragostea. Dragostea, ultimul imbold rămas atunci când toate celelalte s-au stins, puntea care trece pe om peste abisul întredeschis al morţii. Credinţa se poate clătina, nădejdea poate păli, dar dragostea rămâne mereu ca ultimă alternativă în inima omului. Ce l-a ţinut pe Siluan, când deznădejdea îl dobora, dacă nu iubirea de Hristos, iubirea lui Hristos?!...

Unii oameni au vrut să renunţe la lume, din pricină că lumea li s-a părut nedreaptă, strâmbă şi urâtă. Au cerut să vieţuiască în mănăstire, crezînd că acolo toate au sens şi e frumos şi uşor... Mânaţi de idealuri înalte şi dispuşi, cel puţin înainte de probă, să parieze că vor reuşi să fie ca monahi ceea ce nu au izbutiti să fie în lume, au avut uneori surpriza să fie respinşi. Auto-excluzîndu-se. Motivul? Le lipsea dragostea.

Dar ce îl poate ajuta pe un om care a ales călugăria să treacă peste greutăţile nevoinţelor monahale, poate cu mult mai mari decât cele lumeşti - dacă nu dragostea. Angajarea fără menajamente pe drumul despătimirii/ al jertfei de sine permanente ar putea fi dusă la bun sfârşit fără dragoste? Viaţa monahală nu e mereu un rai, aşa cum e imaginat raiul îndeobşte... Uneori e iad, deseori e iad - luptele asceţilor cunosc momente cumplite, după cum găsim în cărţile care descriu viaţa monahală. Dar prin dragostea nevoitorilor pentru Hristos ele sunt şi sublime.
Dragostea nu e doar imboldul care împinge, ci şi motivul care susţine pe cel aflat în grele momente ale vieţii, la răspântii, la ceas de-amară renunţare, de înfrângeri...

Dragostea acoperă, în cel ce o are, toate relele, toate pierderile, toate suferinţele.
Fie că e înclinată spre lume, fie că înclinarea ei e spre asceza monahală - dragostea biruieşte tot răul, dinlăuntru şi din jur. Aşa cum întunericul dispare când izbucneşte lumina, aşa răul piere când vine dragostea. Pentru că dragostea este lumină.

Multe vorbim despre dragoste, toată lumea o pomeneşte, o revendică şi o voieşte, cu toţii ne pricepem la asta în oarecare măsură (credem fiecare) - fie şi măcar pentru că ea într-adevăr e însămânţată în adâncul fiinţei omeneşti, ca o sămânţă care îşi aşteaptă dezvoltarea şi rodul, deşi arareori e cultivată statornic şi cu pricepere. Însă cel care o trăieşte aievea e în măsură să o şi dea mai departe, ca pe un fruct răcoritor. (Iertarea este un astfel de fruct.) Cuvioşii, sfinţii şi martirii asta îmi pare că au şi făcut. Dăruind ceea ce au primit, iată, Biserica dăinuie şi azi, în ciuda tuturor furturilor şi crimelor făcute tocmai ... în numele dragostei.