Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

"Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise:
- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut e imposibil să le mai recuperăm."
Părintele Iustin Pârvu

[cristiboss56]

De ce se aprinde candela inaintea icoanelor ?

In primul rand, deoarece credinta noastra e lumina.Hristos a zis:Eu sunt Lumina lumii.Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumineaza sufletele noastre.

In al doilea rand, ca sa ne aduca aminte de caracterul luminos al sfantului in fata caruia aprindem candela-fiindca sfintii sunt numiti fii ai luminii.

In al treilea rand, ca sa ne slujesca drept mustrare pentru faptele noastre intunecate si pentru gandurile si dorintele noastre rele, si sa ne cheme la calea sfinteniei evanghelice, ca astfel sa ne ostenim cu ravna pentru a implini porunca Mantuitorului : Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune.

In al patrulea rand, ca sa aducem o mica jertfa lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunostinte si luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem in rugaciune si viata si sanatate si mantuire si tot ce ne poate da numai nemarginita dragoste cereasca.

In al cincilea rand, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care navalesc uneoriasupra noastra si la rugaciune si ne abat gandurile de la Facatorul nostru-fiindca puterile cele rele iubesc intunericul si fug de orice lumina, mai ales de cea care este inchinata lui Dumnezeu si Sfintilor lui.

In al saselea rand, ca sa ne dea imbold la ardere de sine.Precum undelemnul si fitilul ard in candela, supuse voii noastre, asa sa arda si sufletele noastre cu flacara dragostei in toate patimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, ca sa ne invete ca dupa cum candela nu poate sa se aprinda fara mana noastra, nici inima noastra, aceasta candela launtrica a noastra, nu poate sa se aprinda fara sfantul foc al al harului Dumnezeiesc, chiar daca ar fi plina cu toate virtutile noastre-fiindca toate virtutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

RUGACIUNE LA APRINDEREA CANDELEI

Prea Sfanta si Inalta Treime, primeste dragostea mea inaintea Ta si arde in focul Dumnezeirii Tale faradelegile mele si sterge multimea rautatilor mele si da-le ingroparii si uitarii Tale, Doamne.Amin!

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fa bine primita lumina darului meu si o du inaintea Fiului tau si Dumnezeului nostru pentru iertarea pacatelor noastre.Amin !

[cristiboss56]

Cel ce iubește sfințește persoana iubită, o idealizează. Îi scuză defectele, i le acoperă. Îi arată calitățile, i le amplifică. Îi iartă greșelile, îi tolerează neputințele. E fericit de existența persoanei iubite. Nu vrea să primească nimic de la ea, vrea doar să îi ofere. Ar vrea să trăiască o viață întreagă DOAR CA SĂ-I OFERE.. Când este cu persoana iubită, are mereu de oferit câte ceva. Și atunci.. cum nu îmbogățește iubirea pe trăitorii ei?

Nimic nu cere Dumnezeu de la noi.. doar iubire. Nimic nu vrea Dumnezeu de la noi.. El este iubire. Atât pretinde Dumnezeu de la noi: să Îl iubim pe El, să ne iubim între noi. Iubirea este o energie formidabilă. Iubirea face toate lucrurile ușoare. Este greu să-ți ierți greșiții. Nu și pentru mama care-și iartă copii când îi greșesc.. Este greu să rupi de la gura ta ca să dai altuia. Nu și pentru îndrăgostitul care oferă logodnicei sale luna de pe cer! Este greu să rabzi nemulțumirile necontenite ale altora. Nu și pentru Dumnezeu, Care rabdă la nesfârșit bombănelile noastre!

Ați văzut cum dragostea acoperă și scuză greșeala? L-ați auzit pe Hristos cum strigă către Tatăl implorând milă pentru călăii Săi? "Părinte, iartă-i că NU ȘTIU CE FAC"! Vedea Domnul de pe Cruce mânia Tatălui Său pornită împotriva celor care-I batjocoreau Unicul Fiu NĂSCUT DIN EL.. Și Îl implora ca să-i ierte, pentru că dragostea Lui de oameni depășea cu mult durerea trupului Său.

Cum vom putea învăța vreodată iubirea? Iubirea nu se învață, iubirea se trăiește! Amintiți-vă mereu de persoanele pe care ACUM reușiți să le iubiți: părinți, copii, soțul-soția, soția pe soț. În orice moment dificil în care trebui să iubiți, să vă întrebați: "Dar dacă acum în locul acestuia ar fi persoana pe care o iubesc, aș ierta? Aș ajuta? M-aș sacrifica"? Și așa să vă comportați cu acela, ca și cum în locul său ar fi chiar persoana iubită. Astfel, încet-încet, se va lărgi cercul vostru de persoane iubite.. Veți iubi.
Domnul să vă toarne în suflet focul dragostei Sale!

Preotul Sorin Croitoru din Mantova

[cristiboss56]

Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos.

Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri.

Arhim. Bartolomeu Anania

[cristiboss56]

Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată


Azi-noapte am deschis o carte, deși mă culcasem decis ca să nu mai citesc. După miezul nopții mi-am zis: „Totuși, hai să deschid cartea asta, numai două pagini să citesc”. Și m-am pomenit că s-a făcut ora 7 dimineața. De două-trei nopți citesc dintr-o carte celebră, unde scrie cum unei femei credincioase i-a murit copilașul, iar femeia era disperată și plângea. Și a trecut pe acolo o femeie desfrânată, care a văzut-o pe mama aceea și i s-a făcut milă de ea când a văzut-o cum suferea. Și a început să se roage: „Doamne, tu știi cât îs de păcătoasă Dar, te rog, de data aceasta să mă asculți, cel puțin o dată ascultă-mă și pe mine: învie copilul acestei femei!” Iar copilul a înviat.

Iată, deci, că rugăciunile făcute pentru alții, dacă sunt spuse cu pocăință și cu dragoste, ajung la tronul lui Dumnezeu, indiferent de ce păcate am făcut.

Uneori ne rugăm, dar nu vedem rezultatul. Spune apostolul Iacov: „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iac. 4, 3). Uneori cerem ceea ce este în dauna noastră sau a semenilor noștri, și Dumnezeu nu ne ascultă, așa cum un tată nu-și ascultă copilul care îi cere: „Tată, dă-mi să mă joc cu șarpele ăsta”.

Cât despre rugăciunea inimii, m-au întrebat și niște mari învățați din America, în urmă cu doi ani. Și le-am răspuns: „Părintele Cleopa a fost întrebat și el: Vorbiți‑ne despre Rugăciunea lui Iisus. Ce-a răspuns Cleopa? Eu nu știu ce‑i aia”. Rugăciunea neîncetată nu este o lucrare prea ușoară. Dar fiecare o poate face la măsura lui și este bine ca toți creștinii să încerce să spună rugăciunea minții. Există o rânduială, dar eu nu merg la rânduială. Le-am spus și celor din America și vă spun și vouă: întotdeauna când pomenim numele lui Iisus, fug toți dracii, pentru că demonii se cutremură când aud numele Domnului Iisus Hristos.

Poate că întreaga rugăciune – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” – e mai dificilă. Poți să zici doar: „Iisuse, mântuiește-mă pe mine, păcătosul”. Sau cum se spune în Acatist: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Satana e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată.

Într-o mănăstire, unde era program foarte precis, la miezul nopții se trăgeau clopotele pentru Miezonoptică.

Dar, de câteva ori, înainte de miezul nopții cu o oră, începeau clopotele să sune. Și era o gâlceavă. Ieșeau călugării de la chilii să meargă la Miezonoptică, dar biserica era închisă. Și atunci îl certau pe clopotar:

– Măi, de ce-ai sunat mai repede?

– Dar eu n-am sunat!

– Nu ai tras tu clopotele!?

Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!” Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!” Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule”. Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, iar apoi se oprea. „Termină cântarea!”, îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi”. Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici”. E o istorioară cu un mare înțeles.

Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” sau doar „Doamne, miluiește-mă”. Poți începe să o rostești mai întâi mecanic, doar cu buzele: „Iisuse, Doamne, miluiește-mă; Iisuse, Doamne, miluiește-mă”. După un an, doi, te-ai obișnuit și această rugăciune scurtă îți vine de la sine. După aceasta n-o mai zici cu buzele, o zici numai în minte. Apoi, dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine. Și, când mintea se încălzește, iar inima tresare de bucurie la numele lui Hristos, atunci e bine. Dar puțini ating această performanță.

Extras din Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna 2014

[cristiboss56]

Cercetarea de sine

Cum sa ne supraveghem si sa cercetam cu grija cele ce ne privesc pe fiecare. Cum sa punem fata in fata faptele noastre cu poruncile lui Hristos

[…]Ce inseamna, asadar, a fi atent la sine si a se supraveghea? A fi atent la sine inseamna a grai cu sine astfel: - Oare nu cumva sunt eu stapanit de vreo patima? Fiindca aflu din Sfintele Scripturi ca cel ce are chiar si numai o patima nu intra intru Imparatia Cerurilor, precum e scris: "Daca cineva pazeste toata Legea, dar calca o singura porunca, se face vinovat de toate”. Tot asa supravegherea de sine inseamna a grai cu sine asa: - "Oare niciodata n-am nesocotit cutare sau cutare porunca? Nu cumva sunt nepasator, o nesocotesc si n-o pun in practica?”. Fiindca zice Hristos Dumnezeu: "O iota sau o cirta nu va trece din Lege pana nu se vor implini toate” (Matei 5,18) si: "cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, si va invata asa pe oameni, acela mai mic se va chema intru Imparatia Cerurilor” (Matei 5,19). Sa nu fim neatenti la Dumnezeiestile Scripturi. Cand le citim sa ne privim in ele, sa ne uitam si sa ne cercetam ca intr-o oglinda sufletul si starea in care ne gasim.

Ce vreau sa zic? Auzim pe Domnul: "Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei 3,2). Sa cugetam si noi cum ne-am petrecut zilele vietii noastre: daca ne-am cait cum se cuvine, vom spori si vom creste in faptele cele bune; daca am fost nepasatori, sa ne indreptam. Auzim iarasi: "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia Cerurilor” (Matei 5,3). Sa ne cercetam si sa ne probam in orice prilej umilitor, adica in ocari si in necinste, in dispret, si sa vedem daca se afla in noi aceasta virtute: smerenia. Cine o are cu adevarat, le rabda pe toate fara intristare si fara descurajare si nimic din cele ce i se intampla nu-i raneste inima. Iar daca se simte putin jignit, el nu se tulbura peste masura din pricina aceasta, ci pentru aceasta mica rana la inima, (ca adica s-a intristat putin in loc sa primeasca cu bucurie ocarile), el se umileste, se biciuieste, se intristeaza si plange, si retragandu-se in camara cea ascunsa a sufletului sau a chiliei sale, se arunca inaintea lui Dumnezeu si i se marturiseste, ca si cum si-ar fi pierdut toata viata.

Auzim iarasi: "Fericiti cei ce plang”. Vezi ca Hristos nu zice: "cei ce au plans”, ci cei ce plang totdeauna! Sa ne cercetam si aici si sa vedem daca plangem in fiecare zi. Ca daca ne-am facut smeriti prin pocainta, fara indoiala ca nu vom petrece nici o zi, nici o singura noapte fara lacrimi, fara intristare si fara umilinta. Si iarasi: "Fericiti cei blanzi”. Oare cel ce plange in fiecare zi, va putea trai in manie si sa nu fie bland? Ca precum apa stinge flacarile focului, tot asa intristarea si lacrimile sting furia sufletului, incat chiar omul care a fost stapanit multa vreme de manie se schimba si ajunge la o liniste durabila. Tot acum sa ne cercetam daca suntem blanzi, pentru ca cel bland cu adevarat nu sufera cu nici un chip sa vada calcate poruncile lui Dumnezeu, ci, ca si cum el insusi ar pacatui, nu inceteaza a se tangui pentru cei pacatosi.

Sa ne cercetam apoi daca ne este foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru ca se poate ca cineva sa se afle in dreptate, fara sa-i fie foame si sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, ca este numit "Soarele Dreptatii” si cui ii este foame si sete de El, socoate gunoaie toata lumea si lucrurile ei, iar in onorurile celor mari nu vede decat rusine, daca mai este cat de putin simtitor la onorurile omenesti. Zice iarasi Mantuitorul: "Fericiti cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce isi impart averile sau hranesc pe cei flamanzi? Nu, desigur ca nu, dar cine? Cei ce s-au facut saraci pentru Cel ce a saracit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovniceste nu uita niciodata pe saraci, pe vaduve, pe orfani si pe bolnavi, pe care adesea ii vad, le este mila de ei si varsa lacrimi fierbinti pentru ei, cum facea Iov, care zicea: "Eu am plans pentru toti cei nedreptatiti”. Cand au cu ce, fac si ei milostenie, dar mai ales nu inceteaza niciodata a spune tuturor cele pentru mantuirea sufletului, ascultand de Cel ce a zis: "Am ascultat fara de viclenie si invat pe altii fara zavistie”. Pe acestia ii fericeste Domnul, acestia sunt adevaratii milostivi si cu aceasta milostenie ei urca ca pe o scara la desavarsita curatenie a sufletului. Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiti pe cei curati cu inima, zicand: "fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”, stiind El, ca Dumnezeu si Cel ce a pus Legea, ca daca sufletul nu ajunge la aceasta stare, nu poate sa se intristeze necontenit, nici sa fie cu adevarat bland, nici sa-i fie sete de Dumnezeu, nici sa se curete de patimi, nici sa devina ca o oglinda curata, dar si ca fara toate acestea, niciodata nu va contempla curat fata Stapanului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu in toate, se afla in pace cu El si pacea se statorniceste intre Dumnezeu, Facatorul nostru, si sufletul potrivnic mai inainte Lui, si atunci, ca un facator de pace, este numit de Dumnezeu: "Fericit” ca zice: "Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Aceia, deci, care singuri de bunavoie s-au impacat cu Cel ce a venit sa dea pace celor de aproape si celor de departe; cu Cel ce a venit sa ne impace pe noi, dusmanii Sai, cu propriul Sau Tata si sa faca una ceea ce era despartit, adica sa ne faca partasi Preasfantului Duh si El insusi sa ia trupul nostru. Este limpede, ca cei care-L vad, s-au impacat cu El, au ajuns la pacea dorita si s-au facut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judeca, cine este cel ce osandeste? Dar daca tu nu iubesti pe fratele tau pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar daca noi nu putem sa-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede ca nici nu ne-am impacat cu El. Sa ne silim deci, fratilor, sa facem dimpotriva, ca sa-L vedem sa ne impacam cu El si sa-L iubim, asa cum ne-a poruncit El din tot sufletul.

Apoi auzim si aceste cuvinte: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Sa ne cercetam pe noi insine daca si noi suntem prigoniti din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindca "toti cei ce voiesc sa traiasca in Hristos vor fi prigoniti”, spune Apostolul. De aceea Hristos adauga aceste cuvinte: "Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri”.(Matei 5,11-12). Pentru ce a pomenit abia la urma pe cei prigoniti si ocarati si le porunceste cu putere: "Bucurati-va si va veseliti?” Pentru ca cel ce in adevar s-a pocait de pacatele sale si s-a facut smerit, repet, se intristeaza in fiecare zi, e bland, ii este foame si sete din adancul sufletului de Soarele Dreptatii, e milostiv si milos ca unul care a simtit ca pe ale sale patimile, necazurile si slabiciunile tuturor si, plangand si curatindu-se, el vede pe Dumnezeu, e impacat cu El, e in adevar pasnic si vrednic sa fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar daca e prigonit, lovit, ocarat, palmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urate, le rabda cu bucurie si cu negraita veselie. Acestea stiindu-le, Stapanul a zis cu hotarare: "Bucurati-va si va veseliti!”.

Cel ce insa nu este asa si nu are bucurie revarsata in adancul fiintei sale, cum va putea rabda el toate acestea fara ranchiuna? Niciodata! Asadar, parintilor si fratilor, sa ne silim din rasputeri in fiecare zi si in fiecare ceas daca se poate, sa ne judecam pe noi insine; sa nu contenim niciodata a ne cerceta si, precum am zis, sa trecem prin toate poruncile, sa ne cercetam fata de fiecare din ele si sa ne observam pentru a ne cunoaste. Daca am gasit ca am implinit vreo porunca, sa multumim Stapanului si Dumnezeului nostru si sa ne straduim s-o implinim si mai deplin; daca am uitat vreo una sau n-am implinit-o, sa ne silim, va rog, s-o implinim desavarsit ca, nu cumva neglijand-o, sa fim numiti mai mici intru Imparatia Cerurilor. Astfel, pas cu pas, urcand ca pe treptele unei scari, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se afla Stapanul nostru Care asteapta sa ne zica: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!” (Matei 11,28). […]

Sfantul Simeon Noul Teolog

[cristiboss56]

“Încredințați-vă Lui Dumnezeu Cel Bun, Cel Tare, Cel Viu și El vă va povățui la odihnă! După încercări urmează bucuria duhovnicească; Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările și întristările pentru dragostea Sa. Așadar, nu vă împuținați cu sufletul și nu vă temeți!”
(Sf. Ierarh Nectarie de la Eghina)

[cristiboss56]

MINUNILE ȘI MENTALITATEA MODERNĂ:

Multă lume citește cu scepticism minunile consemnate în vechile cărți bisericești. Cum să accepte oamenii "evoluați" ai zilelor noastre că într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat se tăiau mâini de sfinți, iar noaptea creșteau înapoi, erau băgați creștinii în gropi cu var nestins, iar dimineața erau găsiți nevătămați, li se zdrobeau toate oasele, apoi apăreau paznicilor închisorilor frumoși și sănătoși? Câte și mai câte ne povestesc cărțile, dar noi le încadrăm la capitolul "povești de ținut treji copiii"...
Și totuși, în "Viețile sfinților" sunt relatate numai întâmplări adevărate. De multe ori ele par neverosimile pentru că realitatea duhovnicească depășește cu mult puterea noastră de înțelegere sau chiar aceea de imaginație. Noi ne-am format o mentalitate materialistă, de aceea nu putem accepta ceruri care se deschid și îngeri care coboară din ele cântând. Nu ne putem imagina oști de îngeri cu săbii de foc care luminează tot cerul nopții sau stâlpi de fum care ajung până la nori, munți care se cutremură de glasurile heruvimilor Lui Dumnezeu, mări care se deschid în mijloc și ape care stau drepte ca niște pereți de sticlă...
Toate acestea depășesc cu mult puterea noastră de acceptare! Pentru un singur motiv: pentru că mintea noastră materialistă funcționează după criteriile legilor fizicii newtoniene! Noi cu greu acceptăm și mecanica relativistă a lui Einstein, care este știință pură, darămite îngeri și minuni! Ce să facem? Nu este întrutotul vina noastră: zeci de ani în care comuniștii i-au tocat la cap pe părinții noștri: "Nu există Dumnezeu! Natura a creat totul în lume!"... a fost "construită" o generație de oameni care crede numai în ceea ce se poate vedea și atinge. Noi suntem urmașii acestora. Trebuie multă voință, multă muncă pentru redobândirea frumuseții sufletului românesc, așa cum era ea înaintea valului de ateism "științific".
Cum se dobândește credința? Ne învață Sfântul apostol Pavel: "Credința vine din auzire, iar auzirea din cuvântul Lui Dumnezeu!" Deci, în primul rând trebuie să ne ajungă cumva în suflete cuvântul Scripturii. Ori din citire, ori din auzire. Chiar și din vizionarea unui film religios, ascultarea unei predici... Important este să pătrundă înăuntrul nostru cuvântul Lui Dumnezeu. Apoi... cuvântul își va face treaba lui! Că zice Domnul mântuirii noastre: "Cuvintele pe care Eu vi le spun SUNT DUH ȘI SUNT VIAȚĂ!" Adică, odată intrate în suflet, ele sunt active, lucrează cu hărnicie, înviind sufletele, înviorând mințile, înmuind inimile.
Pe de altă parte, trebuie să încercăm din răsputeri să facem binele. Bine în stânga, bine în dreapta... să nu treacă zi fără să fi făcut ceva bun! Și atunci, văzând eforturile noastre, Dumnezeul îndurărilor se va înduioșa și va vărsa din belșug din harul Duhului Sfânt peste noi. Atunci vom primi lumina cunoștinței de Dumnezeu și de veșnicie.
Important este să vrem să avem credință, să nu ne mulțumim așa, cu teoriile acestea naive materialiste: "Nu există decât ce se vede". Da' ce, curentul electric se vede? Câmpul magnetic se vede? Atomul și celula se văd? Câte există fără a putea fi văzute!!!
Încercați și voi, luptați-vă, că para mălăiață nu vine în gura lui nătăfleață! Nici mura nu vine-n gură singură - la proverbe nu ne-ntrece nimeni!

Spor la muncă pentru câștigarea credinței!

(Preot Sorin Croitoru, Mantova - Italia)

[cristiboss56]

Ce le lipsește oamenilor de astăzi?!

"Deși la etapa actuală lumea este suficient de îndestulată, nu e greu să observăm că ceva totuşi îi lipsește. Acest ceva însă este esențial. E vorba de Dragoste.
Oamenii nu mai iubesc! Nu știu cu ce se „mănâncă” această noțiune. Cel mult se iubesc pe sine.

Faptul că oamenii au ajuns să-și iubească propriile pofte și porniri, că îi iubesc și chiar îi idolatrizează pe cei care sunt cu ei în același duh, pe odraslele lor, nu înseamnă că lumea a înțeles ce este cu adevărat iubire.

A iubi înseamnă a răbda, a accepta, a înțelege, a îndruma… şi încă atâtea altele înseamnă.

http://www.ganduridinierusalim.com/c...lor-de-astazi/

[cristiboss56]

Omul se cunoaste dupa felul cum reactioneaza la DEFAIMARE dar si la LAUDA.

" Tot raul din lume a venit de la faptul ca oamenii au inceput sa se compare intre ei, caci comparatia este inceputul invidiei, al inaltarii de sine si al disperarii, pacate in care au cazut Cain, Iuda si insusi Satan. A fi vorbit de rau nu e cel mai rau lucru; mai rau decat a fi vorbit de rau, este a fi vorbit de bine, doar de bine. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește." Pr. Savatie Bastovoi