Intrebare pentru cei convertiti:cum L-ati cunoscut pe Dumnezeu?

[laurastifter]

Doamne ajută!
Mă adresez, în acest topic, mai ales celor care, după ce L-au căutat pe Dumnezeu în diverse credinţe omeneşti, sau chiar s-au împotrivit adevărului revelat, au găsit şi au acceptat adevărata credinţă (cea creştină). Mă adresez, aşadar, celor convertiţi de la ateism, agnosticism, credinţe sincretice sau chiar indiferentism, la credinţa cea mântuitoare în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Fraţi creştini, cum s-a realizat minunea în viaţa voastră? Cum aţi devenit credincioşi? Cum a cucerit Hristos inimile voastre pe atunci şovăielnice?
Cred că ne-ar fi folositor tuturor ca, asemenea celui vindecat de Domnul în ţinutul gadarenilor, să mărturisiţi şi voi cât bine v-a făcut Dumnezeu, cum a înviat sufletele voastre din moartea necredinţei şi/sau a indiferenţei.

Hristos în mijlocul nostru!

http://www.youtube.com/watch?v=TYxgRcAV4ww

un interviu care mie mi-a placut mult acum vre-un an si ceva cand l-am vazut si care se potriveste manusa topicului acesta.

[laurastifter]

În prealabil postat de VladCat

http://www.youtube.com/watch?v=TYxgRcAV4ww

un interviu care mie mi-a placut mult acum vre-un an si ceva cand l-am vazut si care se potriveste manusa topicului acesta.

Într-adevăr, un interviu deosebit de impresionant şi educativ!

Slavă lui Dumnezeu pentru minunile pe care le săvârşeşte, în mod real şi tainic, în inimile noastre!

Desi ma straduiesc sa nu lipsesc de la Sf Liturghie, nu pot spune ca "Il cunosc pe Dumnezeu!" Omul, oricat s-ar osteni, nu va ajunge niciodata desavarsit in credinta si intotdeauna este loc de mult mai bine. Dar pot spune cu certitudine ca El ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu si ca nu am nici un merit daca s-a intamplat sa ma afle in timp ce rataceam. Si nu pot sa spun ca n-au fost incercari din partea Lui... Prima mea prietena cu care am vorbit din copilarie si pana la 24 de ani, a facut eforturi mari sa ma apropie de biserica. Uneori, de dragul ei, mai mergeam la cate-o Sf. Liturghie, unde stateam ca pe ace si nu intelegeam nimic. Dimpotriva, de multe ori o determinam sa nu mearga nici ea... de dragul meu, sau imi faceam zilele onomastice (una in postul Pastelui, cealalta in postul Craciunului), iar ea, sa nu se faca prea mare valva, manca de frupt... In ultimul an al prieteniei noastre, cand mi-a facut o vizita la Timisoara, unde eram cu serviciul si m-a rugat sa-i vorbesc despre splendidele biserici sau despre Catedrala (prin "84) am dezamagit-o serios cand i-am spus ca n-am intrat niciodata intr-o biserica, iar la Catedrala, doar de Paste, cu puhoiul de lume pe dinafara... In acelasi an, mama ei (de care facea mare ascultare) s-a interesat si i-a gasit un diacon cu care s-a casatorit, nu inainte de a ma invita pe mine sa il cunosc si sa le dau un fel de binecuvantare. Adica sa nu raman suparat ca noi doi n-am putut ramane impreuna. Intre timp, diaconul a ajuns preot, iar ea preoteasa. Am ramas foarte buni prieteni de famile si ne respectam mult. Ei ii datorez, cred, toata mila care si-a revarsat-o Dumnezeu asupre mea, pentru ca am simtit, pana m-am casatorit, rugaciunile ei in viata mea.
De curand m-am intalnit cu cea care ar fi trebuit sa-mi fie soacra si am ramas cateva ore de vorba. Pe de o parte se bucura ca m-am intors cu fata catre Dumnnezeu, iar pe de alta imi reprosa ca la vremea aceea, desi ma iubea ca pe copilul lor, nu am vrut sa accept nimic din ceea ce ei voiau sa faca din mine. Avea ochii in lacrimi si simteam ca m-ar fi batut si m-ar fi pupat in acelasi timp...
De ce si-a facut Dumnezeu mila cu mine, n-am inteles pe deplin niciodata. Mi-a dat zeci si zeci de semne sa ma indrept, iar eu ori nu pricepeam, ori ma prefaceam ca nu pricep. E adevarat ca Ii simteam mereu prezenta in suflet, dar Il tineam sechestrat, ca pe o jucarie fara personalitate, mereu la latitudinea deciziilor mele... STIAM ca are puteri mari, dar nu ma temeam, fiindca niciodata nu L-am considerat rau si razbunator.
Timpul a trecut... Spuneam pe un alt topic ca Dumnezeu iarta orice, dar s-ar putea sa ajungem ca noi insine sa nu ne mai putem ierta vreodata... Cam asa am ajuns sa simt eu. Si nu pentru ca mi-ar fi dat Dumnezeu "sfanta deznadejde". Cand ma stiu vinovat, cum as indrazni sa ma plang de viata mea? Primesc ceea ce merit, dar mi se pare ca de fapt e mult prea placut ceea ce primesc si parca toata vinovatia si pacatele mele cresc si mai mult si ma indatoreaza nelimitat... Si-asa am ajuns sa gandesc ca, daca nu as merge o duminica la biserica, sa mi se para ca-L tradez...

[MariS_]

L-am cautat pe Dumnezeu mai mult de jumate din viata in .. logica. Pe firul logicii treceam de la o filosofie la alta, de la un sistem la altul. Cand credeam ca L-am gasit intr-una, se dovedea de .. paie .. si atunci incepeam cautarea in alta si tot asa. Calcam cu .. logica pre logica .. caci eram in .. morminte. In final L-am gasit pe Dumnezeu intr-un .. om. Omul era orb ... si totusi "vedea". Eu vedeam si eram ... "orb". De atunci nu-L mai caut in carti, Il caut in oameni.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mărturia lui MariS îmi aminteşte de cea a Părintelui Stăniloae. Citez din memorie: L-am căutat (probabil şi găsit) mai întâi pe Dumnezeu în oamenii din satul meu; mai târziu L-am căutat în cărţi. Dar cu adevărat L-am aflat în rugăciune.

[NICOLESCU]

L-am cunoscut pe Dumnezeu in urma cu cativa ani datorita mamei prietenului meu care citea foarte multe carti si mergea la biserica.Am inceput sa citesc carti iar apoi am fost la o slujba in apropiere de cartierul meu mai mult de curiozitate si am ramas profund impresionata de preoti,de daruirea lor,de slujba intreaga.De atunci au trecut cam 4 ani si am inceput sa ma duk mereu,sa fiu alt om.Daca pana acum traiam in nepsare fata de Dumnezeu,nu imi faceam rugaciuni,nu ma interesa acum sunt un alt om.Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a luminat mintea mea ratacita.Doamne ajuta!

Momentul precis al întoarcerii către Dumnezeu nu-l pot fixa în timp; pentru că, deşi au trecut 18 ani de când am fost botezat (aveam atunci 23), încă mă mai convertesc.

A fost o căutare, o nevoie de a-mi umple un gol lăuntric, o nevoie de sens, căci ce oferea lumea nu era mulţumitor, nu era pentru totdeauna, nu mă împlinea, mă lăsa singur.
Era un fel de deznădejde faţă de lume, o nevoie şi o intuire a ceva netrecător, un presentiment că nu se poate ca lumea, viaţa să fie absurde şi să trăim doar ca, mai devreme sau mai târziu, să murim. Cred că intuiţia asta, presentimentul, nu era altceva decât Dumnezeu care mă căuta şi El, bineînţeles, de mai înainte.

Răspunsurile căutărilor şi întrebărilor mele le-am primit prin oameni ai lui Dumnezeu, oameni care aveau o încredere totală în El, şi care, din cauza asta, inspirau ei înşişi o deplină încredere. E vorba de Părintele Stăniloae pe care l-am cunoscut prin cartea de interviuri a lui Sorin Dumitrescu, „Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae”, apoi de părintele Galeriu, pe care l-am cunoscut în biserică şi care m-a şi botezat, cartea părintelui Ion Bria, „Iisus Hristos”, după citirea căreia am înţeles şi am simţit că tot ce scrie în Evanghelii nu poate fi decât adevărat ş.a.

Am citit, apoi, evangheliile şi epistolele şi am fost cucerit, mişcat de dragostea pe care ne-o arată acolo Hristos; şi am înţeles că numai în iubire poţi găsi sens şi că iubirea e veşnică şi transcende timpul, viaţa, tocmai pentru că ea e însuşi numele lui Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 16).

Însă viaţa nu a mers lin, fără poticniri, ci încă de la început am avut căderi în păcate grave, iar dileme şi nelămuriri am şi acum cu duiumul, din cauză că stau încă foarte departe de Dumnezeu.

Deci, deşi L-am găsit, Îl caut în continuare... pentru că nu L-am găsit.

Aveam 17 ani cand i-am spus mamei mele ca nu exista Dumnezeu, ca asa am invatat eu la liceu! Suparata, ca orice mama, ea mi-a raspuns profetic, spunand ca puternic este Dumnezeu pentru a-mi arata ca exista.

A trecut timpul, dar cuvintele ei imi rasuna in auz pana astazi. Astfel, atunci cand voiam sa savarsesc un pacat mai mare si-L rugam pe Dumnezeu sa ma impiedice daca ceea ce vreau sa fac nu-I este pe plac, acest lucru chiar se intampla. Asa m-am ales de vreo cateva ori cu luxatii ale gleznelor si chiar cu boli mai grave. Iar cand nu m-am rugat astfel, am pacatuit fara sa-mi pun probleme de constiinta, iar Dumnezeu a asteptat ceva timp sa ma trezesc, dar apoi m-a adus spre El de urechi, daca n-am venit singura. Asa mi-am dat seama ca Dumnezeu e, intr-adevar, puternic.

Cand am avut impresia ca in sfarsit m-am trezit, m-a prins din urma demonul mandriei si al slavei desarte. Asa ca o iau de la inceput, vad unde am gresit. Cad, ma ridic si merg mai departe.
Dumnezeu bate la usa inimii mele. Uneori Ii deschid usa cu amabilitate, alteori ma scuz ca sunt grabita si am ceva mai important de facut, uneori Ii intorc spatele, alteori doresc cu ardoare sa stau de vorba cu El. O! Si am pretentia ca El sa ma asculte atunci cand sunt eu dispusa sa-I acord atentie!

Dupa ce am inceput sa ma implic si sufleteste in Taina Spovedaniei, am constatat ca in fiecare zi cad si il supar pe Dumnezeu, de aceea chiar am nevoie de ajutorul duhovnicului pentru a-mi marturisi caderile. Recunosc ca m-am spovedit si mecanic de multe ori. Biletul de spovedanie era facut cu zel uneori, iar eu simteam un fel mandrie ca am scris totul. Parere de rau pentru pacate, insa tot nu simteam.

Dumnezeu m-a lasat sa vad o parte din bunatatea Lui, desi n-am meritat. Niciun muritor nu este capabil sa ofere atata fericire cata ofera Dumnezeu. Doar trebuie sa privim in jur, sa privim si spre noi insine. Abia cand vine seceta invatam sa pretuim verdeata si ploaia. Cand vedem un infirm, ne dam seama ce mare dar este sa avem corpul intreg, asemanator cu al lui Iisus si sa ne putem deplasa in voie oriunde dorim.

Adesea, in cazul celor convertiti si nu numai, dupa entuziasmul de inceput vin ispite mari prin care ni se si incearca credinta. Dar nici Iisus n-a stat de-a dreapta Tatalui mai inainte de a sta pe cruce. Deci, pentru mantuire, trebuie sa avem in minte cuvintele rugaciunii ,,Tatal nostru'' si mai ales ,,Faca-se voia Ta".

Doamne, ajuta-mi sa pun inceput bun pocaintei mele.

[fallen]

Doamne ajuta!
Bun subiect, Laura!
Din pacate eu nu sunt (inca ) in masura sa dau un raspuns. Tot ce stiu cu certitudine este ca foarte multi dintre noi, inclusiv eu, am inceput sa-L cautam, dar nu stiu cati dintre cei care-L cauta L-au si gasit. Cu siguranta L-am primit cu totii la botez, dar ne-am indepartat de El pe parcursul vietii. In acest sens e foarte elocventa si mie imi place foarte mult "Pilda semanatorului" : unele seminte au cazut in drum si au fost mancate de ciori, altele au cazut in sol neroditor, iar aaltele au rodit dar au fost napadite de buruieni, si asa suntem majoritatea dintre noi : impovarati de grijile vietii, ne-am indepartat de la Cuvantul lui Dumnezeu.
Asa ca in momentul da fata fac parte din categoria celor curioasi sa afle cum, unde si cand L-au gasit semenii nostri pe Domnul. Si eu Il caut, dar cateodata mi se pare ca intre mine si El e o prapastie, un ocean de deznadejde pe care nu_l voi trece niciodata.

In orice caz, pentru cei pragmatici si materialisti, Dumnezeu si Imparatia Cerurilor nu e in cerul propiru-zis, adica in spatiul care inconjoara Pamantul, nici in atmosfera, nici in stratosfera, nici in cosmos, afara din sistemul solar si din galaxie, ci este in cu totul alt loc: in sufletul nostru.

Domnul sa va ajute pe toti in cautarile voastre!