Intrebare pentru cei convertiti:cum L-ati cunoscut pe Dumnezeu?

[laurastifter]

Doamne ajută!
Mă adresez, în acest topic, mai ales celor care, după ce L-au căutat pe Dumnezeu în diverse credinţe omeneşti, sau chiar s-au împotrivit adevărului revelat, au găsit şi au acceptat adevărata credinţă (cea creştină). Mă adresez, aşadar, celor convertiţi de la ateism, agnosticism, credinţe sincretice sau chiar indiferentism, la credinţa cea mântuitoare în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Fraţi creştini, cum s-a realizat minunea în viaţa voastră? Cum aţi devenit credincioşi? Cum a cucerit Hristos inimile voastre pe atunci şovăielnice?
Cred că ne-ar fi folositor tuturor ca, asemenea celui vindecat de Domnul în ţinutul gadarenilor, să mărturisiţi şi voi cât bine v-a făcut Dumnezeu, cum a înviat sufletele voastre din moartea necredinţei şi/sau a indiferenţei.

Hristos în mijlocul nostru!

http://www.youtube.com/watch?v=TYxgRcAV4ww

un interviu care mie mi-a placut mult acum vre-un an si ceva cand l-am vazut si care se potriveste manusa topicului acesta.

[NICOLESCU]

L-am cunoscut pe Dumnezeu in urma cu cativa ani datorita mamei prietenului meu care citea foarte multe carti si mergea la biserica.Am inceput sa citesc carti iar apoi am fost la o slujba in apropiere de cartierul meu mai mult de curiozitate si am ramas profund impresionata de preoti,de daruirea lor,de slujba intreaga.De atunci au trecut cam 4 ani si am inceput sa ma duk mereu,sa fiu alt om.Daca pana acum traiam in nepsare fata de Dumnezeu,nu imi faceam rugaciuni,nu ma interesa acum sunt un alt om.Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a luminat mintea mea ratacita.Doamne ajuta!

Momentul precis al întoarcerii către Dumnezeu nu-l pot fixa în timp; pentru că, deşi au trecut 18 ani de când am fost botezat (aveam atunci 23), încă mă mai convertesc.

A fost o căutare, o nevoie de a-mi umple un gol lăuntric, o nevoie de sens, căci ce oferea lumea nu era mulţumitor, nu era pentru totdeauna, nu mă împlinea, mă lăsa singur.
Era un fel de deznădejde faţă de lume, o nevoie şi o intuire a ceva netrecător, un presentiment că nu se poate ca lumea, viaţa să fie absurde şi să trăim doar ca, mai devreme sau mai târziu, să murim. Cred că intuiţia asta, presentimentul, nu era altceva decât Dumnezeu care mă căuta şi El, bineînţeles, de mai înainte.

Răspunsurile căutărilor şi întrebărilor mele le-am primit prin oameni ai lui Dumnezeu, oameni care aveau o încredere totală în El, şi care, din cauza asta, inspirau ei înşişi o deplină încredere. E vorba de Părintele Stăniloae pe care l-am cunoscut prin cartea de interviuri a lui Sorin Dumitrescu, „Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae”, apoi de părintele Galeriu, pe care l-am cunoscut în biserică şi care m-a şi botezat, cartea părintelui Ion Bria, „Iisus Hristos”, după citirea căreia am înţeles şi am simţit că tot ce scrie în Evanghelii nu poate fi decât adevărat ş.a.

Am citit, apoi, evangheliile şi epistolele şi am fost cucerit, mişcat de dragostea pe care ne-o arată acolo Hristos; şi am înţeles că numai în iubire poţi găsi sens şi că iubirea e veşnică şi transcende timpul, viaţa, tocmai pentru că ea e însuşi numele lui Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 16).

Însă viaţa nu a mers lin, fără poticniri, ci încă de la început am avut căderi în păcate grave, iar dileme şi nelămuriri am şi acum cu duiumul, din cauză că stau încă foarte departe de Dumnezeu.

Deci, deşi L-am găsit, Îl caut în continuare... pentru că nu L-am găsit.

Aveam 17 ani cand i-am spus mamei mele ca nu exista Dumnezeu, ca asa am invatat eu la liceu! Suparata, ca orice mama, ea mi-a raspuns profetic, spunand ca puternic este Dumnezeu pentru a-mi arata ca exista.

A trecut timpul, dar cuvintele ei imi rasuna in auz pana astazi. Astfel, atunci cand voiam sa savarsesc un pacat mai mare si-L rugam pe Dumnezeu sa ma impiedice daca ceea ce vreau sa fac nu-I este pe plac, acest lucru chiar se intampla. Asa m-am ales de vreo cateva ori cu luxatii ale gleznelor si chiar cu boli mai grave. Iar cand nu m-am rugat astfel, am pacatuit fara sa-mi pun probleme de constiinta, iar Dumnezeu a asteptat ceva timp sa ma trezesc, dar apoi m-a adus spre El de urechi, daca n-am venit singura. Asa mi-am dat seama ca Dumnezeu e, intr-adevar, puternic.

Cand am avut impresia ca in sfarsit m-am trezit, m-a prins din urma demonul mandriei si al slavei desarte. Asa ca o iau de la inceput, vad unde am gresit. Cad, ma ridic si merg mai departe.
Dumnezeu bate la usa inimii mele. Uneori Ii deschid usa cu amabilitate, alteori ma scuz ca sunt grabita si am ceva mai important de facut, uneori Ii intorc spatele, alteori doresc cu ardoare sa stau de vorba cu El. O! Si am pretentia ca El sa ma asculte atunci cand sunt eu dispusa sa-I acord atentie!

Dupa ce am inceput sa ma implic si sufleteste in Taina Spovedaniei, am constatat ca in fiecare zi cad si il supar pe Dumnezeu, de aceea chiar am nevoie de ajutorul duhovnicului pentru a-mi marturisi caderile. Recunosc ca m-am spovedit si mecanic de multe ori. Biletul de spovedanie era facut cu zel uneori, iar eu simteam un fel mandrie ca am scris totul. Parere de rau pentru pacate, insa tot nu simteam.

Dumnezeu m-a lasat sa vad o parte din bunatatea Lui, desi n-am meritat. Niciun muritor nu este capabil sa ofere atata fericire cata ofera Dumnezeu. Doar trebuie sa privim in jur, sa privim si spre noi insine. Abia cand vine seceta invatam sa pretuim verdeata si ploaia. Cand vedem un infirm, ne dam seama ce mare dar este sa avem corpul intreg, asemanator cu al lui Iisus si sa ne putem deplasa in voie oriunde dorim.

Adesea, in cazul celor convertiti si nu numai, dupa entuziasmul de inceput vin ispite mari prin care ni se si incearca credinta. Dar nici Iisus n-a stat de-a dreapta Tatalui mai inainte de a sta pe cruce. Deci, pentru mantuire, trebuie sa avem in minte cuvintele rugaciunii ,,Tatal nostru'' si mai ales ,,Faca-se voia Ta".

Doamne, ajuta-mi sa pun inceput bun pocaintei mele.

[fallen]

Doamne ajuta!
Bun subiect, Laura!
Din pacate eu nu sunt (inca ) in masura sa dau un raspuns. Tot ce stiu cu certitudine este ca foarte multi dintre noi, inclusiv eu, am inceput sa-L cautam, dar nu stiu cati dintre cei care-L cauta L-au si gasit. Cu siguranta L-am primit cu totii la botez, dar ne-am indepartat de El pe parcursul vietii. In acest sens e foarte elocventa si mie imi place foarte mult "Pilda semanatorului" : unele seminte au cazut in drum si au fost mancate de ciori, altele au cazut in sol neroditor, iar aaltele au rodit dar au fost napadite de buruieni, si asa suntem majoritatea dintre noi : impovarati de grijile vietii, ne-am indepartat de la Cuvantul lui Dumnezeu.
Asa ca in momentul da fata fac parte din categoria celor curioasi sa afle cum, unde si cand L-au gasit semenii nostri pe Domnul. Si eu Il caut, dar cateodata mi se pare ca intre mine si El e o prapastie, un ocean de deznadejde pe care nu_l voi trece niciodata.

In orice caz, pentru cei pragmatici si materialisti, Dumnezeu si Imparatia Cerurilor nu e in cerul propiru-zis, adica in spatiul care inconjoara Pamantul, nici in atmosfera, nici in stratosfera, nici in cosmos, afara din sistemul solar si din galaxie, ci este in cu totul alt loc: in sufletul nostru.

Domnul sa va ajute pe toti in cautarile voastre!

În prealabil postat de fallen

Si eu Il caut, dar cateodata mi se pare ca intre mine si El e o prapastie, un ocean de deznadejde pe care nu_l voi trece niciodata.

Vorbea într-o seară părintele Visarion Alexa despre „sfânta deznădejde” (preluând expresia de la Sf. Siluan Athonitul) şi zicea că acesta e momentul decisiv al căutării lui Dumnezeu, al pornirii către El.

Atunci când te simţi pierdut, părăsit, când viaţa ta nu (mai) are sens, când aproape te-ai prăbuşit, numai atunci sufletul tău poate striga din adâncul lui, cu toată puterea, sinceritatea şi disperarea după Dumnezeu.

Cred că pe Dumnezeu Îl cunoaştem, cel puţin la început, mai ales ca lipsă. Important e să nu căutăm să acoperim golul acela din noi cu deşertăciuni, ci să înţelegem că El e singurul care ne poate împlini.

[fallen]

Sa dea Dumnezeu sa fie asa. Desigur, asta e motivul pentru care majoritatea dintre noi incepem sa-L cautam (bine, unii-L mai cauta si la alte nevoi, neputinte, boli, si chiar pentru a le satisface dorinte lumesti). Sper totusi sa-L si gasim, pana la urma, sa nu ne pierdem pe drum, ca se spune ca satana ne pandeste chiar de la usa bisericii sa ne corupa, si incearca pe toate caile. Parerea mea e ca pe unii dintre noi ne poate "pierde" si tentatia de a fi desavarsiti, cand nu ne mai multumim sa fim buni crestini, vrem sa fim mai mult decat atat, vrem sa fim "apostoli".
Dar ca sa revin la subiect, am avut si eu o intamplare draguta, de curand. In ajun de Sf. Arhangheli, la vecernie, ma sprijineam de usa bisericii (pe interior) si stiam ca e ceva sculptat pe ea, dar nu observasem cu atentie ce anume (mai bine zis "Cine"), si la un moment dat am simtit basorelieful din spatele meu si m-am intors si am vazut pe cine infatisa: pe insusi Domnul Isus. Practic in tot acest timp (si de multe alte dati cand statusem in acel loc ) era ca si cum El m-ar fi tinut in brate... Si asa cum e obiceiul in iconografia noastra, avea in mana un fel de carte in care scria ceva de genul "Eu sunt lumina lumii, cei ce-mi urmeaza mie nu merg in intuneric"... Destul e emotionant, insa eram prea ingrijorata de problemele vietii incat sa cred cu convingere in acest semn. Nici nu stiu ce cautam in biserica in acele clipe, avand niste ganduri atat de murdare, despre care nici nu pot sa vorbesc; cred ca ma dusesem acolo in disperare de cauza, cautand sa aflu un raspuns, o rezolvare (ca femeia cu scurgere de sange, care s-a atins de hainele Domnului Cristos sperand ca sa va vindeca, de un lucru atat de ..jenant, de care probabil nu indraznea nici sa vorbeasca). Dar cu siguranta asta nu e tot, vor mai fi si alte incercari...

[laurastifter]

Sunt deosebit de interesante şi impresionante mărturiile voastre despre modul în care L-aţi cunoscut pe Dumnezeu!
M-au impresionat profund toate mesajele şi nădăjduiesc din tot sufletul ca Dumnezeu, Cel Care ne-a învrednicit de minunatul şi sacrul dar al credinţei celei adevărate, să ne întărească în acest pelerinaj către Împărăţia Sa - patria noastră cea din ceruri - şi să ne fie permanent alături, în fiecare clipă a vieţii, pentru ca, păziţi fiind prin harul Său, să rămânem veşnic credincioşi ai Săi şi să ne bucurăm în eternitate de comuniunea cu El şi între noi!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P. S. Este deosebit de interesantă ideea lui N.Priceputu despre starea de "convertire continuă" ("conversio continua") - experienţă spirituală, pe care au trăit-o mulţi dintre convertiţii renumiţi ai istoriei Bisericii noastre, precum Sf. Ignatie Teoforul (care, atunci când a pornit pe drumul martiriului, după o viaţă întreagă consacrată lui Hristos, le-a scris creştinilor romani: "abia acum încep să fiu ucenic"), Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin şi mulţi alţii despre care, dacă-mi va îngădui timpul (care "nu prea are răbdare cu noi", cum ar spune Marin Preda), voi scrie câteva rânduri în mesajele viitoare.
Până atunci, aştept cu bucurie şi nerăbdare cât mai multe mesaje despre poveşti adevărate de întoarcere la credinţă, de împăcare cu Tatăl ceresc a "fiilor risipitori" care, după cum vedem în Evanghelie, sunt preferaţi celor cuminţi, dar formalişti. :)
Credinţa - aşa cum spunea un părinte foarte drag inimii mele - este un neîncetat dor după Dumnezeu, dor pe care Însuşi Domnul îl aprinde în sufletele noastre, insuflându-ne setea de a-L căuta. Omul - spunea acelaşi părinte - este "un căutător găsit", căci Însuşi Tatăl nostru Cel din ceruri a pus în fiinţa noastră aspiraţia spre comuniunea eternă cu El, Absolutul personal.

Dumnezeu să fie cu noi toţi!

[laurastifter]

În prealabil postat de VladCat

http://www.youtube.com/watch?v=TYxgRcAV4ww

un interviu care mie mi-a placut mult acum vre-un an si ceva cand l-am vazut si care se potriveste manusa topicului acesta.

Într-adevăr, un interviu deosebit de impresionant şi educativ!

Slavă lui Dumnezeu pentru minunile pe care le săvârşeşte, în mod real şi tainic, în inimile noastre!