Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Asa cum atunci când vrei să priveşti un tablou trebuie să te îndepărtezi puţin ca să poţi vedea imaginea de ansamblu a acestuia, spre a-i putea surprinde plinătatea frumuseţii, la fel şi pe cei dragi nouă ajungem să îi cunoaştem mult mai bine atunci când nu-i mai avem aproape, deoarece când se află în preajma noastră, destramă din frumuseţea şi taina persoanei.
Aidoma s-a întâmplat şi cu Sfinţii Apostoli care, deşi au trăit lângă Mântuitorul şi au luat parte la toate minunile Sale, nu şi-au dat seama cu adevărat pe cine au avut lângă ei, decât numai după Învierea, Înălţarea Sa la cer şi primirea harului: „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut”.
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 21)

[cristiboss56]

Să vă rugaţi pentru rudeniile voastre fără să vă neliniştiţi pentru mântuirea lor, căci altfel pierdeţi comunicarea voastră cu Hrisos şi dovediţi puţinătate de credinţă. Să le încredinţaţi pe toate iubirii şi proniei lui Dumnezeu, şi să vă rupeţi de lume, de rudenii, de părinţi şi de fraţi. Toate acestea pe care le trăiesc asceţii sunt scrise în canonul tunderii în Schima Mare: „Cei ce voiţi – zice Domnul – în urma Mea a veni, cu osârdie lepădaţi-vă de patimile cele lumeşti, de părinţii care v-au născut şi de soţii şi de fraţi şi de prieteni şi de rudenii, de averi şi de case, şi primiţi vrednicia apostolilor Mei”.
Ascultaţi ce s-a întâmplat cu un ascet în Pateric: Singurul născut al unei familii foarte bogate a mers în pustia Nitriei. Aici a sporit mult. Au trecut anii. Părinţii lui au murit. Nu exista moştenitor şi au venit să-l caute câţiva oameni din acea cetate. Averea era foarte mare. I-au zis:
- Am venit să-ţi spunem să vii, dacă vrei, să iei avuţia părinţilor tăi care au murit. Atunci acela şi-a plecat capul şi a zis:
- Eu mai înainte de ei am murit lumii, şi cum este cu putinţă ca mort pe mort să moştenească?
Dacă nu ucidem omul cel vechi, nimic nu se face. Să-L iubim pe Hristos şi ne va iubi şi El. Toate durerile vor trece, vor fi biruite, se vor preschimba. Printre alţii, şi Sfântul Simeon Noul Teolog a spus ceva foarte frumos: „…fii ai luminii… copii ai lui Dumnezeu, precum este scris, dumnezei prin har… câţi tăgăduiesc lumea cea deşartă şi care duce la rătăcire, câţi urăsc fără ură părinţi şi fraţi…”.
Ce lucru frumos e acesta! Marea taină este „ieşirea”. Există un filtru matern, unul patern, iar dacă monahul nu este atent, „ieşirea” se face prin acestea. Dacă într-un fel, ai înlăuntrul tău cinci trepte ale iubirii şi cheltuieşti două pentru părinţi, două pentru fraţi, ce rămâne pentru Dumnezeu? În vreme ce în Dumnezeu viază toate iubirile lumii. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, le iubeşti pe toate, căci înlăuntrul lui Dumnezeu există toate şi Dumnezeu aşa voieşte să-L iubeşti. El Însuşi spune: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta (Marcu 12, 30). Aceasta este „matematica superioară” a religiei creştine. Nici o altă religie n-a desluşit aceste noime, pentru că ele nu sunt născociri omeneşti. Dumnezeu ni le-a descoperit.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească !
Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească sau să se atrofieze, să nu lăsăm ca teama să distrugă generozitatea. „Nu te teme, turmă mică”, spune Hristos, „Eu am biruit lumea...” (Luca 12, 32; Ioan 16, 33). Noi aparţinem neamului celor biruitori sau mai curând celor pentru care Hristos a trăit, a murit, părând că suferă o înfrângere, în timp ce în realitate El a repurtat o victorie pentru totdeauna. Suntem deja cetăţeni ai cerului.
Dacă măcar am lua aceste lucruri în serios, întru deplinătatea cunoştinţei, dacă ne-am reprezenta, nu numai în capul nostru sau într-un ungher al sufletului, ci în toată fiinţa noastră, ceea ce ştim deja despre veşnicie, din cuvântul lui Dumnezeu şi din cuvântul Sfinţilor, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din vocea tainică a lui Dumnezeu care răsună în sufletul nostru, în conştiinţa noastră sau în murmurul blând al brizei de seară de care vorbeşte Isaia!... Poate că prin Sfintele Taine ne împărtăşim, înainte de toate, cu veşnicia cu care luăm cunoştinţă. Milioane de oameni şi-ar da viaţa pentru a afla cele pe care le cunoaştem, dar noi suntem obişnuiţi până într-atât, încât lucrurile cele mai preţioase ne par a fi banale, trecând pe lângă ele.
Dacă măcar am putea să înţelegem valoarea bogăţiilor pe care le avem, atât în vremelnicie, cât şi în veşnicie, să înţelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu este moarte, nici înfrângere, acolo unde nu e întuneric, despărţire sau dezbinare, unde totul este împlinit, atingând desăvârşirea, strălucind de slava veşniciei, de slava lui Dumnezeu, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri şi am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim, chiar dacă această iubire ne sfâşie sufletul, chiar dacă pare să ne distrugă viaţa... această scurtă viaţă pământească la apusul căreia se ridică zorii vieţii veşnice. De acest revărsat de zori ar trebui să ne aducem aminte.
Mitropolit Antonie de Suroj

[cristiboss56]

Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină !

Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare. Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

*** Editat***

[cristiboss56]

Sfântul și Marele Post este stadion duhovnicesc al virtuților, timp de pocăință și rugăciune, de trezvie și de umilință, perioadă de post, de curățire sufletească și de iertare. Toată această binecuvântată perioadă este o călătorie sfântă, ce ne-o pune înainte Sfânta noastră Biserică în fiecare an, pentru fiecare creștin ce râvnește să pășească împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să învie și să se facă părtaș al veșnicei Sale Împărății.
Biseria noastră, ca o mamă iubitoare, prin Tainele ei mântuitoare, prin dumnezeieștile Liturghii mai înainte sfințite, cu Vecerniile umilincioase, cu iubitul de popor Imn Acatist al Născătoarei de Dumnezeu, cu Pavecernițele Mari, cu Marele Canon al pocăinței, vine să ne trezească și ne invită la nevoința înfrânării, a rugăciunii, a binefacerii și la un drum al pocăinței de suflet mântuitoare.
Acest scop îl are Sfântul și Marele Post și ni-l reamintește în fiecare zi, prin sfințitele cântări ale Triodului: „Începutul umilinței și al pocăinței, înstrăinarea de cele rele, înfrânarea patimilor spre care să ne grăbim, tăind toată lucrarea cea vicleană”. Lupta împotriva răului cere pocăință, lepădarea răutăților, înfrânarea patimilor și tăierea răutăților. Și în această luptă se aruncă cei care râvnesc după Dumnezeu și astfel devin părtași și ai biruinței finale.
Necesitatea de „a ne curăți pe noi de toată boala trupească și sufletească” este o dorință fundamentală a fiecărui creștin adevărat, iar acest lucru ni-l dăruiește Sfântul Duh:
când facem roade vrednice de pocăință,când dăruim iertare fraților noștri,când ne stăpânim gândurile noastre neastâmpărate prin puterea rugăciunii,când evităm judecarea și osândirea aproapelui nostru,când miluim pe săraci și îi ajutăm pe cei în suferință,când participăm la Sfintele Taine șicând ne rugăm pentru toți oamenii.
În acest fel vine pacea lui Dumnezeu și răsplătește inima și mintea noastră, cu harul și prezența dumnezeiască.
Mai ales în aceste zile ne înalță și imnologia Bisericii noastre, care este împodobită cu imne minunate și insuflate de Dumnezeu, pe care de Dumnezeu purtătorii Părinți, cu credință și evlavie, le-au scris și le-au predat Bisericii spre slava Dumnezeului în Treime lăudat și spre cinstea și lauda Sfinților noștri.
Un loc aparte în cântările de laudă ale Bisericii noastre îl dețin imnele care sunt închinate Doamnei și Stăpânei lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria. Cântările închinate Maicii Domnului, cântările de la Slujbele Praznicelor Maicii Domnului, toate aceste rugăciuni ale Sfinților noștri Părinți iubitori și ale imnografilor exprimă bogăția mângâierii Maicii lui Dumnezeu față de neamul omenesc, dar și evlavia profundă, credința și dragostea creștinilor către Preacântata Maica a lui Dumnezeu și a întregii lumi.
Este cunoscut faptul că un loc deosebit în sufletele creștinilor ortodocși îl ocupă cântarea de mulțumire Acatistul Bunei Vestiri (Imnul Acatist al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu), care constituie o rugăciune alcătuită de poporul lui Dumnezeu, ce exprimă nesfârșita recunoștință și mulțumirile noastre calde către Pricinuitoarea mântuirii, a bucuriei, a nădejdii, dar și a păcii lumii, care este Mireasa nenuntită și cea pururea fericită și prea nevinovată Ocrotitoare și Ajutătoare a neamului nostru. Cu vrednicie și cu dreptate se cuvine să o lăudăm și să o slăvim pentru nemărginitele ei binefaceri către noi.
Starețul meu ne îndemna să spunem în fiecare ziAcatisul Bunei Vestiri, spre slava și cinstea sfântului nume al Maicii Domnului și pentru folosul și mângâierea sufletului nostru.
Trezvia și invocarea numelui lui Dumnezeu și al Preasfintei Maicii Sale sunt virtuți dătătoare de lumină, care nasc lumina și bucuria în viața noastră. Și cu cât mai mult se împletește existența noastră cu asceza duhovnicească și cu rugăciunea, cu atât ne pregătim pe noi înșine să suportăm încercările îngăduite de Dumnezeu; cu cât conștientizăm păcatele noastre, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu vine și locuiește înlăuntrul nostru, curățind mintea și inima noastră de conștiința vicleană.
Toată această nevoință binecuvântată este încununată de bucuria Învierii, care nu este doar o bucurie pascală, ci și o împărtășire de bunătățile cerești încă din această viață.
Mă rog ca greutățile vremii de astăzi să se schimbe în binecuvântări pentru locul nostru și pentru întreaga lume. În aceste zile sfinte ale Postului Mare, să intensificați rugăciunile către Înduratul Dumnezeu și către Maica noastră, așa cum facem și noi aici, în Sfântul Munte. Să trăiască fiecare propria sa schimbare prin pocăință, pentru a prisosi mila lui Dumnezeu care se dă, după cum spune Domnul nostru, celor smeriți, simpli și supuși credincioși și să ne învrednicim și de bucuria Învierii Domnului.
Post binecuvântat!
Arhimandrit Alexie, egumenul Sfintei Mare Mănăstiri Xenofont, Sfântul Munte Athos

[cristiboss56]

Si desigur că o femeie serioasă, cu principii, cu o filozofie proprie, ştie să-l respecte, să-l aprecieze pe bărbatul ei, să-i împartă cu bucurie şi mândrie cuvenita cinstire şi cuvenitul respect. „O femeie respectabilă şi cuviincioasă nu este cea care stăpâneşte peste bărbaţi, ci cea care îi respectă. Dacă te supăr prin acestea pe care le spun, las să grăiască cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu, care spune: «atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni» (Facerea 3, 16). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre poruncile de a nu stăpâni peste bărbaţi).
„După Dumnezeu, să-l cinsteşti pe bărbatul tău”, scria Sfântul Grigorie Teologul tinerei căsătorite Olimpiada, ca şi cum i-ar fi spus: deasupra bărbatului tău să nu-l pui nici pe tatăl, nici pe mama, nici pe bunicul, nici pe bunica, nici chiar pe copii. Bărbatul este deasupra tuturor acestor oameni, pentru că este capul tău, şi nu poţi să-ţi schimbi capul.
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria, Editura Tabor, Bucureşti, 2010, p. 57)

[cristiboss56]

Lacrimile din timpul rugăciunii :
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXVIII, 2, Cap. XXIX, 1-4, Cap. XXX, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 469-470
„Ghermanus: (...) Uneori însă, deși doresc din toate puterile să vărs lacrimi, aducându-mi eu însumi în fața ochilor greșelile și păcatele mele, nu-mi pot provoca acel plâns din belșug, și așa ochii mei se întăresc ca o piatră foarte dură, încât nu iese din ei nici o lacrimă. De aceea pe cât mă bucur de belșugul lacrimilor, pe atât mă doare faptul că nu le pot avea când vreau.
Isaac: Vărsarea de lacrimi nu este pricinuită numai de un sentiment, sau de o virtute. Uneori plângem când spinii păcatelor ne înțeapă inima și ne fac să spunem: «Am suferit în suspinurile mele, voi spăla în fiecare noapte patul meu cu lacrimi și cu ele voi uda așternutul meu». Și de asemenea: «Varsă zi și noapte șuvoaie de lacrimi. Să nu-ți îngădui odihnă și să nu se usuce pupilele ochilor tăi». Alteori plânsul apare din contemplarea bunurilor veșnice și din dorul de acea lumină viitoare, pentru care izbucnesc izvoare bogate de lacrimi din nestăpânirea bucuriei și din mare entuziasm. Când sufletul nostru însetează după Dumnezeul Cel viu, spune: «Când voi veni și voi apărea în fața lui Dumnezeu? lacrimile mele mi-au fost pâine ziua și noaptea». Cu suspinuri și plânset strigă zilnic: «Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit» și: «Mult a fost pribeagă inima mea». Altfel se varsă lacrimile care, fără vreo conștiință a crimelor ucigașe, pornesc totuși din teama de gheenă și din gândul la acea judecată viitoare, de groaza căreia profetul spune cu inima străpunsă: «Să nu intri, Doamne, la judecată cu robul Tău; căci nimeni viu nu se va găsi drept în fața Ta». Sunt și altfel de lacrimi, pe care le produce nu conștiința păcatelor proprii, ci a păcatelor și a răutății altora. Așa a plâns în trecut, precum este scris, Samuel pentru Saul, sau Domnul pentru acea cetate a Ierusalimului, sau Ieremia, care zice: «Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvor de lacrimi? Voi plânge ziua și noaptea pe cei uciși ai fiicei poporului meu». Sau cum sunt, de bună seamă, acele lacrimi despre care cântă psalmul 101: «Că am mâncat cenușă în loc de pâine și amestecam cu plâns paharul meu». Acestea, desigur, că nu izvorăsc din acel sentiment din care ies în psalmul 6 din gura celui ce se pocăiește, ci datorită neliniștilor produse de greutățile și necazurile vieții, care-i apasă pe drepții acestei lumi. Aceasta o arată nu numai textul psalmului, ci chiar titlul formulat astfel: «Rugăciunea săracului, când a fost îndurerat și și-a revărsat rugăciunea sa în fața lui Dumnezeu». Despre acest sărac se spune în Evanghelie: «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor». De aceste lacrimi se deosebesc mult cele ce răsar dintr-o inimă împietrită și din ochi uscați. Deși nu credem că sunt cu totul nerodnice (vărsarea lor este căutată cu bune intenții mai ales de către aceia care n-au putut ajunge la știința desăvârșită și la curățirea de păcatele trecute și prezente) totuși cei care au trecut în domeniul virtuților nu trebuie să-și stoarcă în acest mod lacrimi și nu trebuie exagerat plânsul, dacă lacrimile n-au venit în chip spontan și din belșug. Încercările de a scoate lacrimi îi vor abate gândurile celui ce se roagă și-l vor coborî la cele omenești, înjosindu-l și îndepărtându-l de acea înălțime cerească, în care mintea trebuie să se găsească neclintită în rugăciune, pentru a nu fi slăbită din încordarea sa și pentru a nu ajunge la lacrimi silite și fără roadă.”

[cristiboss56]

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările şi zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi cu frica lui Dumnezeu să o împiedice şi să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale.
(Sfântul Simeon Noul Teolog)
Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. (Sfântul Vasile cel Mare)
Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. (Sfântul Teodor Studitul)
Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil şi chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Pentru că trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim şi cantitatea medicamentului şi natura trupului acelora care îl vor primi şi anotimpul anului şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte. (Sfântul Isaac Sirul)
Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă şi motivul lui este prefăcătoria sau credinţa că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înţelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândeşte că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci ştie că prin cumpătare vine înţelepciunea şi cu ajutorul ei vine smerenia.
(Avva Dorotei)
Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă. (Sfântul Grigorie Palama)
Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Postul învaţă pe toţi nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci şi ocolirea şi îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni şi din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeţi sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Postind să nu zici că nu mai poţi posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare aşteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcţie opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei îşi continuă călătoria. Aşa şi noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ţinem crucea şi să săvârşim fără frică călătoria noastră. (Cuvioasa Siglitikia)
Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor. (Teofilact al Bulgariei)
Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. (Sfântul Vasile cel Mare)
Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit ca pe o mpştenire strămoşească şi l-au păzit, transmiţându-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns din neam în neam până la noi.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. (Sfântul Vasile cel Mare)
Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Odată Avva Siluan şi ucenicul lui, Zaharia, au vizitat o mânăstire, unde, înainte de plecare li s-a dat să mănânce puţin. La drum, ucenicul a găsit apă şi voia să bea. Atunci Avva Siluan i-a spus:
– Zaharie, astăzi ţinem post fără apă şi fără mâncare.
– Dar, părinte, n-am mâncat noi la mânăstire?
– Da, dar ceea ce am mâncat, a fost mâncarea iubirii. Acum, copilul meu, putem să ţinem postul nostru.
(Avva Siluan)
Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus şi l-a predat în mâinile postului şi, ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit, i-a încredinţat mântuirea lui. (Sfântul Vasile cel Mare)
Trebuie şi noi, creştinii binecredincioşi, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul şi vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim şi în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puţin, trăim cu uşurinţă şi când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparţinând celui flămând.
(Sfântul Cosma Etolos)
Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă!
Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!
Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele!
Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre!
Sănătoşilor, primiţi postul, păzitorul sănătăţii voastre!
(Sfântul Vasile cel Mare)
Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor. (Sfântul Vasile cel Mare)

[cristiboss56]

DECALOGUL POSTULUI MÂNTUITOR

• Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie. Calcă-ţi pe inimă, mergi şi te împacă cu toată lumea, şi mai ales cu cei cărora le-ai greşit. Iartă din toată inima ta, pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe tine.

• Spovedeşte-te cât mai grabnic la preotul tău duhovnic şi nu-l schimba. Mărturiseşte toate greşelile şi patimile, gândurile şi intenţiile rele.

• Nu te certa, nu blestema, nu înjura. Cei care înjură se aseamănă celor care au scuipat faţa Domnului nostru Iisus Hristos în timpul Pătimirii Sale.

• Roagă-te cu smerenie în fiecare zi, dimineaţa, seara şi de câte ori poţi. Roagă-te şi pentru binele duşmanilor, împlinind astfel porunca Domnului, şi El îţi va da pace în suflet, bucurie şi înţelegere duhovnicească.

• Fă milostenie după puterile tale, adică ai milă de alţii, ca şi Hristos să aibă milă de tine. Ajută orfanii, văduvele, săracii, familiile nevoiaşe sau cu mai mulţi copii, fără a-i judeca pentru lipsurile lor.

• Întoarce la credinţă pe cel căzut ori neştiutor, dăruindu-i un sfat bun, o carte de zidire sufletească, o candelă sau o icoană.

• Mergi şi vizitează un bolnav, un suferind, un infirm sau un neputincios. Uşurează suferinţa şi vei putea să auzi şi tu, la Judecată, chemarea Mântuitorului de a moşteni Împărăţia Cerurilor.

• Pomeneşte şi fă milostenie pentru cei adormiţi, după rânduielile Bisericii, în semn de iubire, recunoştinţă şi neuitare faţă de ei.

• Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să spui: „Slugă netrebnică sunt, pentru că am făcut numai ceea ce eram dator să fac” (Luca 17, 10).

• Postiţi pentru că aţi păcătuit, postiţi pentru a nu mai păcătui, postiţi pentru a primi darurile Duhului Sfânt şi a păstra ceea ce vi s-a dăruit!

Acesta să fie îndemnul: să postim cu folos! Fă din ziua împărtăşirii tale cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos cea mai fericită sărbătoare a vieţii tale, trăind bucuria Învierii.

Din Părintele Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 122-124