Despre iubire - extras din Profetul - Kahlil Gibran

[Mihailc]

Într-una din zile mergeam,
eu şi Isus,
doar noi, pe-un câmp nesfârşit;
înfometaţi amândoi,
am ajuns la un măr.
De crengi atârnau doar două mere.
El a scuturat pomul,
şi cele două mere au căzut.
El le-a cules:
şi unul mie mi-a dat.
Pe celălalt în mână-l ţinea.
Îmi-era foame şi-am mâncat mărul.
Apoi am privit la el şi văzui
că-l mai avea în mână.
Mi l-a dat rostind:
„Mănâncă-l şi pe acesta”
Am luat mărul
şi l-am mâncat fără reţinere
întrucât mi-era foame.
Pe când plecam i-am privit chipul.
Oare cum aş putea să-ţi descriu
tot ce-am văzut atunci?
O noapte de torţe arzând
în spaţiu,
un vis dincolo de limitele noastre,
o oră-n plină zi,
toţi păstorii-n pace,
fericiţi de turmele ce pasc;
un ceas al serii
ce pogoară,
şi pretutindeni linişte,
şi-acel aer de-ntoarcere acasă;
şi-n fine somnul, şi visul.
Toate acestea le-am văzut pe chipul lui.
Mi-a dăruit cele două mere.
Şi-i era foame, şi eu ştiam,
îi era la fel de foame ca şi mie.
Acum însă ştiu
că-n dăruirea merelor el s-a hrănit.
Mâncase alte fructe,
el s-a hrănit dintr-un altfel de pom.

[Mihailc]

Sunt ochii îndrăgostitului
Vinul sufletului şi hrana inimii.
Sunt un trandafir.
Inima mi se deschide la răsărit,
Iar fecioara mă sărută
Şi mă aşează la pieptul ei.
Sunt casa adevăratei bogăţii,
Obârşia plăcerii
Şi începutul păcii şi liniştii.
Sunt zâmbetul cald pe buzele frumoase.
Când tânărul ajunge la mine, uită de osteneală
Şi întrega-i viaţă se transformă
În realitatea viselor plăcute.
Sunt exaltarea poetului,
Revelaţia artistului
Şi inspiraţia muzicianului.
Sunt altarul sfânt din inima unui copil,
Adorat de buna sa mamă.
Mă înfăţişez inimii care plânge,
Fug cât mai departe de poruncă,
Iar plinătatea mea urmează dorinţa inimii;
Ea fuge de vorbele goale ale vocii;
I-am apărut lui Adam prin Eva,
Şi exilul i-a fost soarta;
Totuşi, m-am arătat lui Solomon
Iar el a tras înţelepciune din prezenţa mea.
I-am zâmbit Elenei şi ea a distrus Tarwada;
Totuşi, am încoronat-o pe Cleopatra
Şi pacea a domnit peste Valea Nilului.
Sunt precum vremea – construiesc azi
Şi distrug mâine;
Sunt ca un zeu care creează şi nimiceşte;
Sunt mai dulce decât suspinul unei violete;
Sunt mai puternic decât urletul unei furtuni.
Darurile nu mă ispitesc;
Despărţirea nu mă descurajează;
Sărăcia nu mă urmăreşte;
Gelozia nu-mi tulbură conştiinţa;
Nebunia nu-mi şterge prezenţa.
O, voi ce căutaţi, eu sunt Adevărul,
Adevărul pe care îl căutaţi;
Sunt adevărul vostru în căutare şi primire,
Iar manifestarea mea va depinde de voi.

[Mihailc]

„Prin durere se sparge cochilia care vă acoperă judecata.
Precum sâmburele fructului trebuie să se crape, ca astfel miezul de taină să se poată dărui Soarelui: aşa trebuie să vă cunoaşteţi durerea.
Şi numai aşa veţi izbuti să vă păstraţi inima în înflorirea miracolului zilnic al vieţii:
Numai aşa durerea nu vă va părea mai puţin miraculoasă decât bucuria:
Iar voi veţi accepta vârstele inimii, precum totdeauna aţi acceptat anotimpurile trecând peste câmpiile voastre.
Şi veţi veghea cu seninătate de a lungul tristeţii iernilor voastre.
O mare parte din durere voi înşivă aţi ales-o,
Ea este doctoria amară cu ajutorul căreia neştiutul vraci din fiecare tămăduieşte Eul bolnav,
Mărturisiţi-vă, aşadar, acestuia şi sorbiţi-i leacul în tăcere şi linişte,
Fiindcă mâna-i, cu toate că grea şi dură, este condusă de mâna binevoitoare a celui Nevăzut.
Iar cupa pe care v-o oferă, chiar dacă vă arde buzele, a fost modelată din lutul pe care Olarul l-a muiat cu propriile sfinte lacrimi.”

[Mihailc]

Şi Almustafa privi tăcut spre dealuri şi către nemărginirea cerului, iar în tăcerea sa era o frământare.
Apoi el spuse:
"Prieteni şi tovarăşi de drum, vai de poporul cel cu multe credinţe şi fără de religie.
Vai de poporul care poartă haine din pânză ce nu-i de el ţesută, manâncă pâine din grâu nesecerat de el şi bea un vin ce nu a curs din teascul său.
Vai de poporul în ochii căruia tiranul e erou, iară cuceritorul e sclipitor şi milostiv.
Vai de poporul ce se visează a fi de neclintit şi totusi cade pradă slăbiciunii la trezie.
Vai de poporul ce nu-şi ridică glasul decât atunci când merge în alai de-ngropăciune, nu strigă decât atunci când e-n ruină şi nu se-mpotriveşte decât atunci când are sabia deasupra capului.
Vai de poporul cârmuit de un viclean, ce are-un şarlatan drept filozof, iar arta sa e-aceea a cârpelii şi a înşelăciunii.
Vai de poporul ce îşi întâmpină noul conducător cu surle şi trâmbiţe şi îl alungă cu fluierături doar pentru a-l intâmpina pe altul cu surle şi trâmbiţe.
Vai de poporul ai cărui inţelepţi sunt nişte bătrâni fără vlagă şi ai cărui voinici sunt încă în faşă.
Vai de poporul dezbinat, în care fiecare fracţiune e o altă naţiune.

În prealabil postat de AndreiM

Khalil Gibran a fost un poet si filozof musulman. Si mie imi placea pana cand am dat de niste poezii in care critica pe Maica Domnului.

Care sunt acele poezii, despre care spui?, le poti posta aici si numi si cartea , volumul din care fac parte..?

[Mihailc]

„Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.
Fiindcă, aşa cum în amurg vă înturnaţi la vetrele voastre, tot astfel revine călătorul în voi, cel care-i mereu îndepărtat şi singur.
Casa este corpul vostru mai mare,
Ea creşte în miezul zilei şi doarme în tăcerea nopţii şi nu-i lipsită de vise. Oare casa voastră nu visează, iar în vis nu părăseşte ea cetatea pentru un crâng sau pentru o colină?
O, dacă aş putea să adun în căuşul palmei mele casele voastre şi, ca semănătorul, să le împrăştii în păduri şi prin livezi!
Faceţi ca văile să fie străzile voastre, iar înverzitele cărări, ulicioarele, spre a vă căuta unul pe altul printre viile rodind, aromele pământului adunându-le în veşmintele voastre.
Dar nu a sosit, încă, timpul acestora!
În teama lor, străbunii v-au strâns prea aproape unul de altul, iar această teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp cât zidurile cetăţii vor separa vetrele de ogoarele voastre.
Ci, spuneţi-mi, oameni din Orphales, ce păstraţi în aceste case? Şi ce ascundeţi îndărătul uşilor închise?
Aveţi pacea, tihnitul impuls care să vă dezvăluie însăşi puterea voastră?
Aveţi amintiri, acele bolţi strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile ameţitoare ale spiritului?
Aveţi frumuseţea, care întoarce inima lucrurilor din lemn şi din piatră, către muntele sfânt?
Spuneţi-mi, aveţi în casele voastre toate acestea?
Sau nu aveţi decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorinţă ascunsă, care vă intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu-vă oaspete iar apoi stăpân definitiv?

Da, lăcomia vă subjugă, cu furca şi cu biciul, preschimbând în nişte biete păpuşi chiar şi cele mai nobile dorinţe ale voastre.
Fiindcă, deşi mâinile-i sunt de mătase, inima sa e de fier.
Ea vă leagănă până vă adoarme, numai pentru a se aşeza alături pe pernă, spre a-şi râde apoi de demnitatea cărnii.
Ea îşi bate joc de simţurile voastre şi le culcă în vată ca pe nişte vase fragile.
Într-adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului şi însoţeşte, apoi, rânjind, convoiul lor funerar.
Dar voi, copii ai spaţiului, voi, cei cu somnul neliniştit, voi nu veţi fi nici prinşii, nici îmblânziţii,
Casa voastră nu va fi ancoră, ci catarg,
Ea nu va fi nici vălul sclipitor care acoperă rana, ci pleoapa care proteguie ochiul.
Voi nu vă veţi strânge aripile înainte să puteţi trece prin porţi, nici nu veţi pleca fruntea spre a nu vă lovi de grinzile caselor, nici nu vă veţi opri respiraţia de teamă să nu se crape, prăbuşindu-se.
Nu, nu veţi locui în morminte făurite de către morţi pentru cei vii.
Chiar înălţate cu măreţie şi splendoare, casele voastre nu vor şti să vă cuprindă tainele, nici să vă adăpostească dorinţele,
Fiindcă, gândiţi-vă, ceea ce este de necuprins în voi, locuieşte în castelul cerului, a cărui uşă e ceaţa dimineţii, ale cărui fereşti sunt cântecele şi tăcerile nopţii.”

[Mihailc]

„Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru.
Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat.
Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?
Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?

Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.
Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul.
Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.
Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.
Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.

E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere.
Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi.
Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi,
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.

Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri.
Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.
Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie?
Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să-şi sfâşâie pieptul şi să lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită?
Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei,
Pentru că, înt-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia.

Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie.
Înălţaţi-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi,
Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

[Mihailc]

Odată, la o răscruce de drumuri, un poet sărac s-a întâlnit cu un prost bogat şi au început să vorbească. Şi tot ce şi-au spus nu a scos la iveală decât nemulţumirea lor.
Apoi a trecut pe acolo Îngerul drumului, care şi-a pus mâna pe umerii celor doi bărbaţi.
Şi s-a întâmplat o minune: cei doi bărbaţi au făcut schimb de avere. Apoi au plecat. Dar ciudat, poetul s-a uitat şi nu a găsit nimic în mână decât nisip uscat care se scurgea; iar prostul a închis ochii şi nu a simţit decât un nor mişcător prin inimă.

[Fani71]

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

[Mihailc]

În prealabil postat de Fani71

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

Da, a fost creștin de rit maronit. Mă bucur că-ți place. Cuvântarea despre căsătorie o găsești în postarea nr. 19.