Gandurile trudei si nadejdii

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Din două, una: ori e iluzie, ori e obişnuinţă a organismului. Că dacă e obişnuinţă a organismului, cum e iluzie?

Nevoia de somn face parte din întregul programului de viaţă al unui om. Privarea îndelungată, repetată, de somn este deja arhicunoscută ca sursă de îmbolnăvire psihică şi biologică. Uneori foarte gravă, cu urmări ireversibile (prin modificări bio-chimice).

Aha! Deci asa stau lucrurile! Inseamna ca pustinicii care dorm maxim 4 ore din 24 dupa un timp lung ajung nebuni de-a dreptul.

Ideea ca somnul este obligatoriu pentru sanatate, reprezinta iluzia, iar faptul ca organismul elibereaza in mod consecvent acel hormon care induce starea de inconstienta numita somn, aceasta este deprinderea organismului. Motivul pentru care cognitivul se hraneste cu ideea nevoii de somn, este pentru ca nu a cunoscut si alta forma de odihna psihica.

Da-mi voie sa iti povestesc ceva din proprie experienta, cu riscul de a ma lauda ca un ... laudaros. Cu 10 ani in urma, mi-am pus intrebarea ce este somnul si nevoia de somn. Spre norocul meu, am avut inspiratia de a nu da fuga la biblioteca, ci m-am pus sa imi observ reactiile organismului la diverse imprejurari. Am constatat ca in unele nopti aveam insomnii, in timp ce in alte zile, dupa un somn zdravan, totusi ma trezeam somnoros si cu o totala lipsa de vlaga. Aceste fenomene se intamplau in ciuda faptului ca imi pastrasem atat programul de somn cat si programul alimentar.
In consecinta am gasit doar doua explicatii posibile, ori este vorba despre alte fenomene externe care influenteaza somnul, ori este vorba despre niste fapte pe care le-am facut sau nu. Prima explicatie a fost starea vremii, fenomenele meteo. Dar am constatat ca in zile cu fenomene meteo similare experimentam predispozitii diferite. La fel si cu fenomenul cosmic de luna plina. Existenta unor predispozitii diferite, in ciuda coerentei climatice, cosmice si biologice, m-a facut sa caut raspunsul in alta parte. In felul acesta am facut legatura intre activitatile mentale si nevoia de odihna.
Continuand cautarea explicatiei, am ajuns sa constat urmatoarele aspecte. In zilele in care aveam o puternica solicitare psihica, adica ori citeam mai mult decat de obicei, ori ma impotriveam unui eveniment, ori aveam o cearta aprinsa cu cineva, ori stiam de dimineata ca urma sa ma intalnesc cu o persoana sau cu o activitate care nu-mi facea placere, in astfel de zile predispozitia pentru somn si lipsa de vlaga, adica lipsa de entuziasm, erau foarte intense.
In schimb, in zilele in care aveam un comportament pozitiv, cu mai multa ingaduinta fata de aproapele, fara de galceava si fara de impotrivire pentru o vreo activitate, in acele zile nu doar ca eram plin de vlaga, dar nici dupa lasarea serii nu simteam nevoia de ma tranti in pat, desi fizic puteam sa fi fost extenuat. Concluzia a fost ca somnolenta tradeaza oboseala psihica, iar fenomenul are legatura cu declansarea unor hormoni sau cu inhibarea altora; precum adrenalina.

Si acum iata si partea fascinanta. De cand am descoperit meditatia practicata de asceti, sau rugaciunea contemplativa, am constatat o depasire a limitelor pe care le consideram firesti in urma cu 10 ani. Nu este vorba despre nici o magie pe care o face Dumnezeu sau altcineva, ci pur si simplu este vorba despre transformarea energiei negative in energie pozitiva. Daca mi-ar fi povestit altcineva, as fi crezut ca face reclama unui mod de viata. Dar pentru ca le-am experimentat pe propria piele, sunt incredintat ca multe dintre limitele pe care noi astazi le numim firesti, chiar stiinta le va lua in ras peste cateva secole. "Cat de inapoiati erau oamenii acum 500 de ani cand stateau inconstienti in pat, vreme de 8 ore pe zi. Va dati seama ce risipa de timp? 1/3 din viata lor, o dormeau."

p.s. Pacientii vostrii cu tulburari de somn, pur si simplu se privau de somn, fara sa fi inlocuit somnul cu altceva mai bun.

Frate Leonte, n-ai luat în calcul și harul, prin care neputințele firii sunt biruite?
Atâta vreme, însă, cât trăim firesc, avem limitele firii, iar o sforțare în a le depăși este dăunătoare. Cred că asta spunea Cezar.

Rugăciunea, după cum aflăm de la cei ce o practică, dă putere și tinde să ceară ea singură post și nedormire, împuținare trupească. Mereu este important să nu uităm că ea trebuie să premeargă oricărei nevoințe.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Rugăciunea, după cum aflăm de la cei ce o practică, dă putere și tinde să ceară ea singură post și nedormire, împuținare trupească. Mereu este important să nu uităm că ea trebuie să premeargă oricărei nevoințe.

Rugăciunea, frate, oare e Dumnezeu?

Ştim amândoi, ca oameni care am primit, fiecare după măsura lui, darul rugăciunii
că
asemenea oricărei Taine
rugăciunea nu e Limanul
ci invitaţie dureroasă
către călătoria soră cu viaţa şi cu moartea...

Cristian,
poate că nu e ispită mai mare sub soare ca sfânta rugăciune...

Aminteşte-ţi de Sfântul Siluan!...
De Pelerinul rus...
De Sofronie...
De Rafail Noica...
De David, aminteşte-ţi încă...

Oare din rugăciune şi-au făcut SFÂRŞIT DE DRUM?
Sau, poate, bun început...

Frate,
rugăciunea, fie ea şi din inima toată
e lucru curat drăcesc, uneori.

Unde nu e ascultare umilită de un om care pute în carne şi oase,
nimic nu este. AMIN!+

P.S. Prin "ascultare umilită" înţeleg: deschisă, inima toată.

[cezar_ioan]

11. În lăcaşul dinlăuntru, de după perdea
nu intră nimeni cu fapta, decât numai Mântuitorul Hristos.
Totuşi creştinii intră - cei care intră - cu gândul, cu simţirea ori prin contemplaţie.
Este o stare, iar nu o mişcare.


12. Cineva a spus: cred că la marile sărbători - de Sfântă Învierea Domnului, de Crăciun, de Pogorârea Sfântului Duh şi de altele, asemenea şi în zilele de duminică şi în cele de pomenire -
repausaţilor care încă nu s-au curăţit li se dă voie să treacă pe la locurile unde au petrecut în timpul vieţii,
mai ales pe la cei care se roagă pentru ei,
şi să le arate în vis starea în care se află, pentru înteţirea rugăciunilor acelora
sau pentru mângâierea lor.


13. Nesupunîndu-ne cu inima împăcată
faţă de ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru noi,
conjuncturile în care ne aflăm îşi pot pierde puterea lor mântuitoare
şi astfel ne păgubim pentru totdeauna.

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Rugăciunea, frate, oare e Dumnezeu?

rugăciunea nu e Limanul

Cristian,
poate că nu e ispită mai mare sub soare ca sfânta rugăciune...

Frate,
rugăciunea, fie ea şi din inima toată
e lucru curat drăcesc, uneori.

Unde nu e ascultare umilită de un om care pute în carne şi oase,
nimic nu este. AMIN!+

P.S. Prin "ascultare umilită" înţeleg: deschisă, inima toată.

Mare dreptate ai cand spui ca rugaciunea nu este liman ci bun inceput.
Cat despre transarea facuta de tine nu sunt de acord. Si asta e bine, caci se pot lamuri neintelegeri.

Exista ideea de rugaciune, precum acelora care socotesc ca si-au platit datoria fata de Dumnezeu. Aceasta este amagirea celor mai multi dintre ortodocsi (caci restul nu sunt din turma noastra, nici pe raspunderea noastra).

Exista rugaciunea omului profund in gandire, care este o rugaciune rationala, aducatoare de har pentru minte, ascutirea mintii.
Exista rugaciunea inimii fierbinti, sau a celei pline de durere. "Puterea Duhului Sfant poate sa o cunoasca cele ce isi plange pacatele, sau cel ce traieste napastuit si nu se tulbura."(p. Proclu) Este drept, ca masurile harice pentru rugaciunea din inima fierbinte, sunt atat de mari, incat omul cade coplesit de uimire si nu-si poate imagina ca exista ceva mai presus de aceasta.

Exista o descriere a treptelor rugaciunii facuta de arhim. Cleopa, iar inregistrarea se gaseste pe YouTube. Dar eu am gasit la sf. Isaac Sirul, ceva si mai adanc, o mergere mai departe in apropierea de Dumnezeu. Concluzia celor citite de mine este aceasta. Apropierea de Dumnezeu este drumul catre perfectiune, iar Cel ce are masura perfectiunii, nu doar ca nu va gresi intr-o zi lumina, nu doar ca nu va cadea in ispita nici 1 data in luna, nu doar intr-un an... Unul ca Acela nu va gresi in vecii vecilor, adica la infinit. Oare intelegem noi grozavia vesniciei? Cate suferinte si cate bucurii sunt intr-un ceas? Dar intr-un an? Dar intr-un veac? Dar intr-o era, putem macar sa ne imaginam cate luminite se aprind si se sting intr-o era? Dar vesnicia...? Asadar, a cauta pe Dumnezeu insemna a te slefui vesnic, fara oprire.

Iar daca Dumnezeu, pentru mila Sa isi intinde mana catre noi, si ne trage la El, oare pentru dreptatea mea este aceasta? Oare pentru ca sunt curat? Oare pentru datina pe care o pastrez sau pentru celelalte porunci? Daca socotesc una ca aceasta, ca pentru un merit al meu ma trage Dumnezeu "in sus", ma amagesc precum saducheii si de sfarsitul lor voi avea parte; si eu si cei ce-mi urmeaza mie.

[leonte]

În prealabil postat de N.Priceputu

Frate Leonte, n-ai luat în calcul și harul, prin care neputințele firii sunt biruite?

Atâta vreme, însă, cât trăim firesc, avem limitele firii, iar o sforțare în a le depăși este dăunătoare. Cred că asta spunea Cezar.

Buna observatie! Este drept ca eu nu m-am referit la sfortare ci la inlocuirea unui vechi obicei trupesc cu unul care nu este stricator de trup, ci mai mult decat odihna trupului, aduce si zidire sufleteasca.

Amandoi stim ca Dumnezeu, Facatorul veacurilor, nu este un nebun cu toane, nici influientabil de vorbe dulci sau de cantari ce manipuleaza mintile muritorilor. Ci toate le-a asezat cu buna randuiala, prin puterea Cuvantului pe care L-a iubit mai inainte de a fi lumea. Iar cand lumea se va sfarsi, iubirea Lui Dumnezeu pentru buna randuiala, pentru Cuvantul Sau si pentru tot ce-i sfant, acea iubire inca nu se va sfarsi.

Din aceasta taina, putem intelege ca si puterea de a dobandi treapta suprafirescului, are o randuiala, o asezare coerenta, dar care noua inca ne ramane straina, necunoscuta. Dar pentru ca o traim, sau ii vedem pe altii traind in chip suprafiresc, o credem fara sa avem stinta despre cum functioneaza, ci o pastram ca pe o taina sfanta si inteleapta.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Unde nu e ascultare umilită de un om care pute în carne şi oase,
nimic nu este. AMIN!+

P.S. Prin "ascultare umilită" înţeleg: deschisă, inima toată.

Aş vrea să revin un pic la acest pasaj.
În primul rând pentru că Leonte şi-a exprimat deja dezacordul (şi asta m-a stimulat să cuget încă o dată la afirmaţia scrisă, spre a cerceta temeiurile cuvântului meu care nu s-a vrut doar o vorbă brutală),
în al doilea rând pentru că N.Priceputu... tace. Şi îmi spune gândul că ar vrea să vorbesc eu, în schimb...:)


Putreziciune e omul.
Doar viermii, poate, că mai îndrăgesc sub soare, descompunerea trupului omenesc. Şi poate corbii negri şi hienele...
Viermii însă, aceşti catalizatori şi delicaţi meşteşugari ai descompunerii trupeşti, aceşti înălbitori naturali care subliniază fără tăgadă vremelnicia şi perisabilitatea noastră de călători prin timp, viermii sunt cei mai siguri martori ai putreziciunii omului.
Uneori mă minunez cât de smeriţi sunt viermii... După ce îşi săvârşesc minuţios treaba, cu micile lor aparate hiperanalitice, ei merg mai departe şi poartă în măruntaiele lor tot ceea ce nu ne mai foloseşte la nimic şi care nouă, celor însetaţi după viaţa veşnică, ne repugnă: materia neînsufleţită. Dovada a ce mai rămâne din frumosul om când moartea pune în aplicare despărţirea sufletului de trup. Şi încă, mai uimitor, din respingătorul nostru rest, mort de-a binelea, ei fac prin legile viului puse de Dumnezeu pe pământ, ei fac putere nouă de viaţă...

Când un om, oricine ar fi, acceptă să îşi deschidă inima şi chiar să dea uneori ascultare (depăşindu-şi astfel neîncrederea, temerile, angoasele cele mai profunde privitoare la omenesc şi sfinţirea omenescului) unei alte persoane, aşadar unui om muritor, cred că săvârşeşte următorul lucru:
- mai întâi realizează un pas mare către umilinţă, către acceptarea cuminte a Voii Domnului, făcînd o lucrare aproape la fel de uimitoare ca a viermuşilor: omul acesta se contopeşte, mai mult chiar decât o fac inelaţii la nivelul cărnii, cu sufletul unui semen supus la rândul său, în condiţia corpului omenesc, putreziciunii;
- a te dezvălui unui om care este ca şi tine supus deşertăciunii, este desigur o nebunie deplină. Nu are nici pic de inteligenţă, nici pic de simţ al prevederii. Dar, dintr-odată, crezînd că acest om căruia îi dezvăluieşti cămările sufletului tău este OMUL LUI DUMNEZEU ŞI PUS SĂ SLUJEASCĂ TAINIC ÎNTRU MÂNTUIREA SUFLETELOR, nebunia ta a devenit depăşirea condiţiei vremelnice, deşarte. Te-ai înălţat de la masa viermilor, cu duhul, la Masa Împăratului. Cu trupul în mormânt, cu sufletul în Ceruri...
- trebuie văzut în preot mai întâi un om care pute, întrucât, aşa cum însuşi preotul o spune pe timpul sfintelor slujbe şi mai apăsat la Sfânta Liturghie şi la Sfânta Spovedanie, omul acesta aparte este înainte de toate păcătos. Şi nu face altceva decât să slujească, rob al Domnului. El este aşadar muritor, hrană pentru viermi ca şi tine, frate de aceeaşi condiţie pieritoare ŞI TOTODATĂ TE CHEAMĂ ÎN FRĂŢIE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU. Dar tu nu accepţi, nu te spovedeşti la el, ţinîndu-te cu gândul mai mult la asemănarea voastră, de fiinţe pornite pe drumul descompunerii, decât la temporara deosebire prin care unul e duhovnicul iar celălalt e fiul. Şi iată cum dintr-odată se cască aşa o prăpastie nesfârşită pe care duhovnicul te roagă să o treci, iar tu refuzi.
- nimic din ce conţine inima unui om nu ar trebui ascuns de semenul om; dar întrucât noi ne-am deprins cu toate cele ale răutăţii şi trăim vârtos boala vicleşugului de a ne ascunde de semeni SPRE ÎNTREGIREA NEÎNCETATĂ A MARELUI IMPERIU AL FRICII CĂ NI S-AR ZĂDĂRNICI NĂZUINŢELE PERSONALE, pentru această limită copleşitoare a noastră Biserica a rânduit să existe totuşi o excepţie: duhovnicul. Măcar acestuia să ne deschidem inima toată, dacă semenilor ne este frică să o facem, din mii şi mii de înţelepte raţiuni care ţin de buna cunoaştere, vai, a junglei sociale. Hrănim astfel, singuri cu mâna noastră (voluntară), pe lângă duhul putreziciunii pe care îl urâm ŞI PE DUHUL DEZBINĂRII pe care, dealtfel, noi credem că îl urâm încă şi mai mult.
- şi-n ciuda acestor fapte vrednice de milă, cu toate acestea, iată, noi ne numim creştini... Argumentăm şi justificăm la nesfârşit, în modurile cele mai savante (pe măsura puterii minţii fiecăruia) hotărârea noastră de a întări zidurile fricii şi ale dispreţului, ale neîncrederii şi ale tuturor găselniţelor minţii omeneşti, cufundînd astfel, poate fără voia noastră, minunea Tainei Spovedaniei în latrina întunericului socotelilor omeneşti. În paralel, desigur, noi râvnim Lumina...
- mai poate fi, astfel, ceva? Rupînd CERCUL SFINTELOR TAINE prin neîncrederea noastră în faptul că omul care pute în carne şi oase, pornit fiind deja către putreziciune la masa viermilor, este totodată şi sufletul sfinţit care la rândul său ne sfinţeşte prin Spovedanie, rupem astfel şi zapisul credinţei noastre în Hristos, rupem făgăduinţele toate şi astfel dovedim, fără tăgadă, că am jurat doar cu buzele. Şi ne mirăm că prin această gaură din inelul care ne-ar lega altminteri de Hristos, ne mirăm aşadar că se scurge tot grâul nevoinţelor noastre, toată pârga credinţei, toată nădejdea noastră. Şi că nu mai rămâne nimic.

Ca urmare, sunt încredinţat deplin că, într-adevăr nimic nu este dacă nu deschidem inima toată la Spovedanie, înaintea celui ce este un om care pute în carne şi oase ca şi noi, vremelnicii, şi totodată un suflet de om sfinţit şi sfinţitor, împreună cu care ne legăm pentru totdeauna în zborul sufletelor noastre către Împărăţia lui Dumnezeu. Neputincioşi, vremelnic şi totodată sub Puterea Învierii lui Hristos.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cezar_ioan

12. Cineva a spus: cred că la marile sărbători - de Sfântă Învierea Domnului, de Crăciun, de Pogorârea Sfântului Duh şi de altele, asemenea şi în zilele de duminică şi în cele de pomenire -
repausaţilor care încă nu s-au curăţit li se dă voie să treacă pe la locurile unde au petrecut în timpul vieţii,
mai ales pe la cei care se roagă pentru ei,
şi să le arate în vis starea în care se află, pentru înteţirea rugăciunilor acelora
sau pentru mângâierea lor.

Pare interesant. Cine anume "cineva" a spus asta ?

[cezar_ioan]

13. Nesupunîndu-ne cu inima împăcată
faţă de ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru noi,
conjuncturile în care ne aflăm îşi pot pierde puterea lor mântuitoare
şi astfel ne păgubim pentru totdeauna.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Pare interesant. Cine anume "cineva" a spus asta ?

Am dat aici pe topic mai multe citate din cartea "Viaţa lăuntrică" de Sfântul Teofan Zăvorâtul.
În capitolul respectiv, sfântul nu precizează ce om a spus aceste cuvinte. Le recomandă însă, ca exemplu de gânduri care pot veni la rugăciune şi nu numai, propunînd să le notăm, atunci când ele ne apar în minte.
Sunt aşadar extrase dintr-un jurnal personal.
Nu e exclus să fie chiar jurnalul sfântului.

Cine însă a spus acele cuvinte, nu ne spune...