|
|
|
|
|
#31
26.02.2008, 16:53:00
|
|||
|
|||
Foarte bine spus calator,chiar asa este,aproape intotdeauna exista "un ciorchine de fete"alaturi de un calugar care merge prin manastire,si cu adevarat,acest gen de fete traiesc permanent vizitand manastirile,cunoscute,de altfel,se afiseaza in societate intr-un fel nonconformist,cu fuste lungi si foarte exigente cand este vorba sa fie admirate sau abordate de barbati(mireni,sa specificam),fiindca atunci cand este vorba de abordarea din partea partilor monahale,nu mai sunt deloc atat de "serioase",ranjind,deseori si fara motiv.IMI PARE RAU,ESTE O REALITATE EXPRIMATA CAM DUR,DAR ESTE O REALITATE,PE CARE O CUNOSC FOARTE BINE.Dar sa stiti ca,daca aceste fete isi gasesc prieteni ,sau chiar soti,in societatea lor laica,aproape instantaneu acestea incep sa fie ignorate de partile calugaresti,odinioara "buni prieteni",lor nu le convine ca acestea sa aiba obligatii,chiar daca in aparenta acest fapt nu ar avea vre-o relevanta in constiinta lor.Deci,in aparenta!
|
|
#32
27.02.2008, 02:09:18
|
|||
|
|||
|
Nu prea inteleg ce spui, ory.
Adica fetele se duc la calugari din interese meschine, si calugarii le accepta pe fete, iar daca acestea isi gasesc cate un prieten, calugarii nu se mai uita la ele (asa cum se uita un barbatla o femeie?). Daca am inteles bine cele spuse de tine(?), nu stiu ce calitate de fete sunt acestea, care umbla si cu calugari, isi gasesc si pe altul pe langa si mai vor sa intretina o relatie si cu calugarii?!? Mi se pare o gandire cam stramba. doar o femeie usoara intretine relatii cu mai multi barbati odata. Cand ai o relatie cu un barbat respectiv femeie, e normal sa iei distanta de la al treilea. Sau nu am inteles eu bine despre ce e vorba?!?
|
|
#33
28.02.2008, 20:05:15
|
|||
|
|||
|
Citat:
si oricat ati incerca sa-i judecati frumos (adica afirmatii de genul.. "nu vreau sa-i judec, dar nu mi se pare normal sa...") nu sunteti cu nimic mai presus decat ei. monahii, cu acelasi trup plin de slabiciuni ca si noi, sunt ispititi de 7 ori mai mult ca noi.. "singurii care au scapat de aceasta patima au fost sfintii" a spus un parinte... iar eu cred ca nici macar acestia, nu toti, au scapat de patima.. ory, dupa cum te exprimi te gandesti la cineva anume si astfel generalizezi... aceasta dorinta poate aparea din senin, pur si simplu.. nu neaparat ca fata respectiva l-a ispitit in vreun fel... crede-ma. pot fi multe posibilitati.. dar nu cred ca ne priveste pe noi acest subiect. ne depaseste. dupa cum spunea un sfant parinte... daca vedem pe cineva pacatuind sa plangem si sa ne gandim ca maine noi vom fi mai pacatosi decat acela..
|
|
#35
29.02.2008, 13:08:50
|
|||
|
|||
|
Da!,vorbesc din proprie experienta si din ceea ce am vazut in jurul meu ANI DE ZILE,din ceea ce a fost,este si va fi o realitate a vietii monahale,realitate trecuta cu vederea,insa destul de semnificativa.Iar teorii precum "nu suntem noi in masura sa judecam",reprezinta doar scuze atribuite acestor realitati pe care,oricum,nu le putem schimba,fiindca viata,chiar si acolo,continua sa existe mereu in relatie cu mirenii,este nevoie de acestia,si chiar daca uneori aceasta relatie devine bizara,si mai putin bazata pe principiile impuse de acel loc,aceasta realitate va continua,fiindca oamenii au nevoie de oameni,iar slabiciunile au nevoie de hranire,oricat le-am defaima si am pretinde noi ca trebuie sa le calcam in picioare.Ispita este doar un nume dat dorintei,ea este o forta care asupreste fiinta pentru a-i da sens,sensul placerii si-al nesatului din instinctele oamenilor,de aceia ispita aceasta mai si invinge si se infrupteaza cu patima,fiindca omul in orice cadru ar trai,doreste sa se implineasca din multe puncte de vedere,doreste sa simta si sa atinga,mai presus decat aceasta credinta ,uneori ajunsa la stadiul de "fictiune".Si aceste dorinte fac posibila evidentierea partilor bune,in divergenta cu cele rele.
Stiu,imi veti sari in cap,pentru ca doar astfel poate dainui conceptul de castitate intr-o viata "aparent"sihastra,acoperind realitatea,potrivnica realitate cu scuze si disculpabilitati inexistente.Realitatea este ca omul este inzestrat cu instincte,cu simtiri formidabile,simtiri pe care nu si le-a insusit de la sine putere,ci i-au fost daruite.Iar el, natangul de om se vrea mai presus de sine,si ca-ntr-o mandrie paradoxala,doreste sa-si suprimeze aceste simtiri,dar de multe ori nu reuseste,nici chiar intr-o viata sihastra,pentru ca viata din om este foarte complexa si puternica,si astfel se resemneaza prin a se minti si a impaca ambele trasaturi ca niste virtuti deopotriva,simtirea cu-nfranarea,greseala cu iertarea.....caci este destul de inteligent. Suntem inteligenti,de aceia suntem buni la predici,la invocat Cuvantul Domnului,de fiecare data cand realitatea ne cere raspunsul concret asupra nonconcordantelor pamantesti,si ne simtim absolviti de subiectivism,pentru ca "predicam",Cuvantul care oricum se vrea neinteles,pentru ca este MARET de neinteles. De la varsta de 13 ani pana pe la vre-o 30 de ani am trait,vazut,adulmecat si simtit foarte multe din ipostazele si fiintele vietii monahale,dar si cele din jurul bisericilor laice.Realitatea nu m-a speriat ci doar m-a facut mai obiectiva,mai sincera cu mine insami si cu ceea ce se-ntampla in jur,si tot aceasta m-a facut ceea ce sunt.Realitatea este mult divizata de preconceptii,de la cuvant pana la fapta trebuie intotdeauna sa traversam obstacolele societatii,dar si a lumii interioare din fiecare dintre noi,dar mai ales trebuie sa constientizam diferentele intre cuvant si fapta,intre simtire si fapta si cuvant,intre traire si toate acestea la un loc,pentru a fi inainte de toate demni,constienti de ceea ce suntem si demni de contributia nostra in societatea fizica si spirituala.Mai ales cand vine vorba de credinta,efectiv nu putem sa-l sfidam pe Dumnezeu prin atata ipocrizie,ca si cum intr-un mod subconstient ai denigra insasi valoarea si existenta,fiind noi insine prefacuti in cuvant,mereu cuvant si fapta IOC.Am auzit atatea predici si cuvantari smerite la viata mea,din partea celor clerici si laici apropiati de Dumnezeu,atatea cuvantari din suflete pline de ura si de patima neastamparata,incat imi este greu sa cred ca partea vrednica si binecuvantata o reprezinta majoritatea,imi vine greu sa-i gasesc sensul pe care si-l doreste viata monahala,imi vine foarte greu sa cred ca Dumnezeu isi valorifica temeiul prin aceasta tagma religioasa.Si-atunci incerc sa-l gasesc pe Dumnezeu,nu in complexitatea poruncilor inventate de oameni,ci in simplitatea lucrurilor inconjuratoare,in finetea naturaletii,in formidabila si minunata viata care stapaneste fiintele,cu un scop de la sine inteles.Incerc sa-l gasesc pe Dumnezeu in incontestabilele fenomene care ne-nconjoara,in cuvinte de iubire exprimate atat de cu subanteles verbal,dar confirmate mult mai puternic prin simtirea nestavilita de bine si de bun in jurul oamenilor.Mai presus de toate Dumnezeu cunoaste cugetele oamenilor,iar noi cu aceste cugete ne jucam de-a misticismul,creeand o religie complexa prin cuvant,prin atata cuvant care a dus la saracirea simtirii adevarate,a dus mai degraba la departarea de tendinta spre desavarsire. Cand am spus despre acest stil de cochetare a calugarilor cu partile femeiesti,m-am referit mai ales la acela lipsit de moralitate,in sensul ca nu este indecent,orice ai fi,sa-ti tinda sufletul spre alt suflet,ci acel stil de-a nu mai tine cont spre cate suflete tinzi,atata timp cat tu oricum stii ca nu-ti este permisa nici una,si astfel cazi in extrema care te afunda si mai mult decat legea fireasca a impreunarii.Invaluit de o dorinta vasta de-a fi apreciat si stimulat,in viata ce a devenit monotona,nu mai tii cont de nimic si astfel personalitatea confuza isi permite sa adulmece pe cat mai mult posibil.Si-asa ajung calugari sa se apropie de "n"femei,bine-nteles,limitandu-se la sarutari si-mbratisari,(asta in cazuri imbucuratoare),si astfel nu mai tii cont ca e post sau nu,ca e voia Domnului sau nu,profiti de placerea atingerilor carnale,fara o ratiune a completarilor acestora cu firescul traseu dintr-o relatie.Iar cand vine vorba de decenta si de responsabilitatea implicatiilor afective fata de persoana coplice,deodata devine calugarul cuviincios si plin de pocainta,caci el nu are nevoie de asa ceva,a avut nevoie doar de potolirea patimilor trecatoare,si gata.Cu usurinta si cu sustinere "spirituala" ai da un sut in fund persoanei care i-a cazut in plasa...asta pana data viitoare,cand va fi acelasi miel nevinovat in cautarea de prada atragatoare....prada ce ulterior va deveni un tap ispasitor pentru toate,bine-nteles unul supus involuntar legilor complicate ale "iubirii". Acum 8 ani de zile m-am mutat la casa mea,singurica si plina de sperante vagi.Majoritatea cunostintelor mele erau calugari sau maici,si bine-nteles ca doreau sa-mi cunosca noua casa,care de altfel era si "luxoasa" pe-atunci.De felul meu sunt o persoana destul de exigenta si serioasa,insa implicatrea inca din copilarie in biserica nu m-a facut imuna la specificul ei si relatiilor sociale in cadrul acesteia.De altfel nu sunt nici genul de om prea protocolar,chiar daca locuiam singura nu prea invitam la mine prieteni,sau prietene,fiind o fire mai singuratica.Dar trebuia sa mai vina si cunoscutii pe la mine.Astfel ca am invitat mai din initiativa,mai autoinvitati,cativa prieteni,printre care si calugari.Va spun sincer,foarte sincer,din cei pe care-i cunosteam,de altfel,de foarte mult timp,prinzandu-ma intr-un mediu atat de placut si de intim cum poate fi casa omului,NU A FOST UNUL,DAR NICI MACAR UNUL CARE SA NU INCERCE SA MA-NGRAMADEASCA LA UN MOMENT DAT,SA MA SARUTE,SA-MI EXPRIME CUVINTE DIFERITE CU CONOTATII SEXUALE,SI CHIAR CU TENDINTE INSISTENTE.Credeti-ma,am incercat sa tolerez,sa ma fac ca nu am vazut sau simtit acestea,am incercat sa port discutia si prietenia cu aceiasi nota anterioara,dar ei erau atat de insistenti incat m-am scarbit si m-am izolat de acestia.Ce-ar fi iesit sa fi cedat la fiecare imparte!!!Doamne fereste!M-as fi simtit un nimeni,mi-as fi calcat in picioare intreaga personalitate,oricum nu concepeam asa ceva,insa am ramas cu un oarecare gust amar,imi doream sa-i simt aproape uneori,ei reprezentau viata mea,imi doream sa am cu cine discuta pe diverse motive,indispensabile de orice tendinta lumeasca de apropiere dintre doi oameni de sex diferit.Pe ei nu-i interesau decat ca sunt singura,si potential disponibila.Am invitat si baieti mireni,prieteni,dar sincer nici macar unul "nu s-a dat la mine",cum se spune,si nu pentru ca ar fi avut prietena(caci si acestia aveau...din cand in cand),ci pentru faptul ca in societate ne bazam pe anumite principii de la sine intelese,pe care daca le calcam riscam sa fim marginalizati si tratati nedemn.Poate veti spune ca astfel de tendinte de regula se bazeaza si pe o oarecare reactie de incurajare din partea femeii.Nu,la calugari nu exista reguli si nici temei in astfel de situatii...la ei doar reactiile izbucnesc ca dintr-un vas sub presiune.Va spun sincer,de regula in relatiile periculoase care se intemeiaza sau tind sa se intemeieze intre calugari si mirence,aproape intotdeauna partea calugareasca este cea insistenta,este cea care profita de toate posibilitatile de-a dobandi apropierea sau intruparea scopului,si nicidecum femeia,sau ispita cum se mai spune.Si cel mai periculos lucru in acest context o reprezinta insasi haina amagitoare si aparent inofensiva a persoanei pe care o poarta cu "atata vrednicie". Un mirean cucereste o femeie intr-un anumit stil,poate cu rabdare,cu tendinte care evolueaza in dorinta,intr-un fel anume decent si firesc.Din manastire,insa aceste reactii se desfasoara fara legi si fara principii bine definite,astfel ca barbatul aflat sub aceasta tagma presupune femeii lipsa de obligatii din partea acestuia,el poate sa aiba si pe alta si aceasta sa nu aiba dreptul de-a reprosa,pe considerentul ca el este oricum solitar,neapartinand in realitate nimanui....nici macar Domnului.Devine totul un haos in care un mirean se poate simti sufocat si lezat de atata lipsa de interese benefice,cu atata profit sentimental,dezgustator de "sentimental". Si,DA!,am fost candva sedusa de un astfel de om,care de altfel mi-a scimbat intreaga viata,dar nu este el vinovat,ci tocmai aceste minciuni si neconcordante scuzate de pretexte,vinovat este sistemul care tolereaza o viata realista in virtuteauneia care se dovedeste mai mult fictiva.Vinovata este parsivitatea omului care v-a creea intotdeauna victimele vulnerabilitatii,in acelasi timp in care va urca pe culmi marete desavarsirea. De aceia am invatat sa fiu libera,mai ales in interiorul meu,lipsita de prejudecatile atator legi discriminatorii referitoare la viata ce se doreste a fi sihastra,doar cu cuvantul,am invatat sa nu ma complic in credinta prin teorie,multa teorie neputincioasa si plina de inteles divers.Ma bazez pe cat posibil pe moralitate si cinste,iar daca pe aceasta reusesc sa o dobandesc ma simt mai aproape de Dumnezeu.Nu-mi schimonosesc fiinta si instinctele pe principiul infranarii divine,incerc doar sa mi le inteleg,sa le respect ,sa le moderez si sa nu le subestimez,pentru ca ele reprezinta parte incontestabila din noi.Si n u incerc sa "nu mai fiu pacatoasa",fiindca aceasta este o fictiune,incerc sa-mi cantaresc pacatele,sa-mi cantaresc neputintele,sa fiu sincera cu mine insami,sa simt chinul regretului de-a gresi uneori,dar sa nu ma osandesc pretinzandu-ma altfel,afirmandu-ma altfel...cantr-o piesa de teatru in care-mi joc propria fire.Trebuie sa fiu constienta de ceea ce sunt,de ceea ce fac si pot face,trebuie sa fiu constienta de ceea ce cred si sa desfasor in jurul meu valorile care se pot conforma cu fiinta noastra,care pod da roade benefice,si care nu ne duc prin exces,in eroarea neputintelor permanente.Suntem oameni si acesta reprezinta un dar,ne-a fost dat principiul de baza al convietuirii intre oameni,si-acesta trebuie respectat,ne-a fost permisa impreunarea si adoptarea casatoriei,este oricum greu sa fim si oameni,nu cred ca este nevoie de aceasta permanenta tendinta spirituala spre desavarsire care dupa cum se vede duce mai mult la haos decat la echilibru si la "mantuire".Nici macar nu trebuie sa ne ostenim atata sa fim decenti,ci doar sa ne pese de cei din jur,sa ne pese cu adevarat si cu siguranta nu vom da gres.Aceasta legatura intre monahicism si social,din punctul meu de vedere,nu reprezinta decat un paravan al unei tendinte extreme de crezamant,in realitate suntem si traim toti la fel,la fel de social,cu aceleasi criterii materiale si spirituale,doar in medii diferite...atat,doar in medii diferite,si nimic nu poate infirma aceasta realitate decat "teoriile mereu scuzabile si abstracte",pe care nici macar Dumnezeu nu stiu daca le sustine.
|
|
#36
29.02.2008, 15:32:39
|
|||
|
|||
|
ory,
oricit de crestineste ar trebui sa ma adresez tie, nu pot sa nu-ti spun ca esti exagerata. tot ce ai scris sint numai ABERATII, ar trebui probabil sa luam fiecare fraza in parte si sa o ANALIZAM. 90% din tot ce ai scris sint ABERATII. si asta ti le zice cineva care are tangenta cit de cit cu ce spui tu ca ai cunoaste. eu am simtit un singur lucru din tot cearsaful intins aici de tine: O URA NECONTROLATA. fata de cine si de ce, numai tu stii si Dumnezeu. insa, nu ne umple si pe noi de ceea ce simti tu.
|
|
#37
29.02.2008, 16:01:33
|
|||
|
|||
|
Nu cred ca aberatia poate fi exprimata atat de elocvent,prin insasi conceptul de aberatie,nu poti defini astfel ceea ce simti,vezi si traiesti ani de zile,chiar daca tu AndreiB esti la curent cu realitatea "proprie".Exact despre ceea ce spuneam ori o cunosti si te minti,ori o ignori si chiar nu o percepi.In definitiv suntem la fel,exprimam ceea ce gandim in conformitate cu exteriorul si interiorul...dar fiecare in felul si dupa mentalitatea individuala.
Daca ar fi URA,poate mi-ar fi mai simplu sa ma resemnez cu aceasta neputinta si sa-i dau realitatii numele acesteia.dar nu este,este doar O REALITATE pe care cei ca tine si ca altii prefera sa o metamorfozeze in interminabilele teorii despre credinta,credinta cu roadele slabite de aceasta realitate. Aberanta este sita in care cernem CUVINTELE DE FAPTE!!!!MEREU CUVINTE,SI MULT PREA PUTINE FAPTE!,PE ELE DOAR LE PERCEPEM,SI-ATAT,LE DAM DRUMUL IN SITA SA SE DUCA MAI DEPARTE IN ARIA DE EXISTENTA VERBALA.
|
|
#38
29.02.2008, 16:33:35
|
|||
|
|||
|
Citat:
Dar mi-e greu sa cred ca un crestin practicant nu stie ca aceste caderi sunt de la diavol si nu de la om, precum si rezistenta sau ridicarea din pacat sunt de la Dumnezeu. Daca judecam, sa judecam pacatul, nu pe cei care cad in pacat.
|
|
#39
29.02.2008, 16:47:08
|
|||
|
|||
|
ory draga, mie mi-a placut ce ai scris, shi nu e vorba de nici o ura cum zice AndreiB ci de o incercare de dreapta observatzie a lucrurilor shi intamplarilor din viatza ta shi in general, lucru care este de admirat cu atat mai mult cu cat vorbeshti de o abordare a depashirii vorbariei printr-o prezentza spre Dumnezeu o urmare in fapta in trairea obijnuita.
Pe de alta parte e trist ca pare ca tzi-ai mai pierdut oarecum dorintza de inaltzare prin cautarea adevaratelor virtutzi, punand in locul lor acceptarea fatalitatzilor, dar e bine ca nu le confunzi cu tendintzele spiritismului exaltat, dar mereu in tine ca shi in noi este drama pocriziei, care nu iese decat cu post dupa randuiala shi multe rugaciuni cum ne invatza Hristos ca ashea cum dracii ies ashea shi aia... ma gandesc... dar daca aceia erau asha de atrashi de tine in mod nepermis, mai mult calugarii ortodocsi, eu ma gandesc cum ca e vorba shi de vina ta fara sa te acuz adica ma gandesc la o anumita "otrava" din tine pe care ai primit-o/citit-o shi ea se manifesta... ca asha am patzit shi eu, aproape 18 ani am avut o otrava romano-evreiasca ce pe o parte a paginii scria romaneshte shi pe cealalta evreieshte, dar problema nu cred ca venea, sper, de la faptul ca era in doua limbi scrisa, ca nu shtiu evreieshte, ci mi se tragea de la altceva dar shi de la pacatele mele, dar aia era problema mea, shi era un intuneric in mine shi eram in erezie completa shi nici macar nu realizasem shi mi se intamplau numai catastrofe dar shi de la pacate dar cred ca de la scrierea aia, ca in final insfarshit sa realizez in ce iad eram shi de unde mi se tragea... shi abea acum de cateva zile am scapat afland Adevarul, shi cumparasem otrava din librarie sau nici nu mai imi amintesc de unde era... apoi am cautat-o dar n-am mai gasit-o prin casa shi bine ca n-am mai gasit-o shi abea abea am realizat ce catastrofa era fiindca era ciuntita scrierea shi era imbracata in piele. Poi draga ory mai shtii psalmul 50, ca eu stiu doar doi psalmi shi mi se pare deadreptul cutremuratori de ce se intzelege, mai ales daca shtii ca Regele David a iubit femeia altuia, a generalului sau de alt neam, shi a pus la care sa fie acela ucis ca el sa o poata lua de sotzie pe nevasta aceluia, shi l-a omorat prin viclenie, shi a venit la el proorocul Natan sau cum il chema ca nu mai shtiu, shi i-a spus atat de frumos cum nu exista cuvinte in Cauzele nerodirii Cuvantului lui Dumnezeu in lumea moderna publicat pe site, iar apoi nu shtiu daca ea a nascut pe fiul sau cel care l-a haituit shi sabia a fost asupra sa shi doar o parte din popor au ramas alaturi de el chiar daca Domnul l-a iertat, iar David shi-a purtat crucea sa pana la sfarshit iubindu-shi fiul ce ridica mana asupra Sa, asupra Domnului, shi a murit acela sagetat de arcashii regelui fiind spanzurat de pletele sale in alergarea calului care se incurcasera in crengile unui copac: ... Regele David a comis o indoita faradelege: pune la cale uciderea generalului sau Urie si ia de sotie apoi pe Batseba, nevasta acestuia. La regele ucigas si adulter vine, din partea lui Dumnezeu, proorocul Natan, ca sa-l cheme la pocainta. Natan se foloseste de o parabola, spunandu-i regelui "Erau intr-o cetate doi oameni: unul bogat si altul sarac. Cel bogat avea foarte multe vite mari si marunte, iar cel sarac n-avea nimic decat o singura oita, pe care el o cumparase de mica, o hranise si o crescuse cu copiii lui. Din painea lui manca ea si se adapase din ulcica lui, la sanul lui dormise si era pentru el ca o fiica. Dar iata ca a venit la bogat un calator si gazda nu s-a indurat sa ia din oile sale sau din vitele sale, ca sa gateasca cina pentru calatorul care venise la el, ci a luat vita saracului si a gatit-o pe aceea pentru cel care venise la el. Atunci s-a maniat David cumplit asupra acelui om si a zis catre Natan: Precum este adevarat ca Domnul este viu, tot asa-i de adevarat ca omul care a facut aceasta este vrednic de moarte. Atunci Natan a zis catre David: Tu esti omul care a facut aceasta... Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia, pe femeia lui ti-ai luat-o de sotie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amonitilor. Deci nu se va departa sabia de deasupra casei tale in veac, pentru ca tu m-ai nesocotit pe Mine... Atunci a zis David catre Natan: Am pacatuit inaintea Domnului. Atunci Natan a zis: Domnul a ridicat acum pacatul de deasupra ta... " (cf. II Regi 12, 1-5; 7, 9-10; 12-13). Ce se poate observa din pasajul citat? Ca atata timp cat David a crezut ca cuvantul proorocului nu-l priveste pe el, viata sa, faptele sale, ramanand deci exterior cuvantului, el face judecati de valoare si chiar corecte: " Vrednic de moarte este acel om!" (II Regi 12, 5). Dar in momentul in care profetul il avertizeaza ca el este omul la care se refera cuvantul Domnului, si ca el si fapta sa este infierata de cuvant si ca destinul lui este implicat in cuvantul Domnului, David nu mai face constatari si aprecieri, ci savarseste Pocainta: "Am pacatuit inaintea Domnului!" (II Regi 12, 12). Important de subliniat in acest context este si urmatorul lucru: Atata timp cat David a ramas exterior cuvantului, in pacat, si fara sa se simta implicat in mesajul cuvantului, sabia lui Dumnezeu era deasupra casei sale si inca pentru vecie (II Regi 12, 10), de unde deducem ca langa pacat este si mania lui Dumnezeu (Rom. 2, 9). In schimb, in momentul pocaintei, proorocul ii spune lui David: "Domnul a ridicat pedeapsa de deasupra ta" (II Regi 12, 13). Intelegem, prin urmare, ca implicarea in mesajul cuvantului coincide cu iubirea, iertarea si mila lui Dumnezeu intoarse spre lume. Atata timp cat David a privit istoria din parabola ca o intamplare cu alte personaje, a ramas impietrit. Cand a primit descoperirea profetului si a inteles mesajul lui ca aplicandu-se la fapta lui, face metanoia. ... de Pr. Prof. Dr. Stelian Tofana :|:|:)
|
|
#40
29.02.2008, 17:33:39
|
|||
|
|||
|
ory, dar nu stiam ca tu ti-ai petrecut aproape toti anii vietii in manastire; tu altceva ne-ai povestit pe alte topicuri. Stiam asta despre clausemi, nu despre tine. Presupun ca sunteti doua persoane diferite. Experienta altuia nu poate fi numita experienta proprie, oricat de mult ne-ar impresiona. Avand in vedere acest lucru, nu-ti inteleg amaraciunea legata de manastire, daca ai avut doar accidental legaturi cu manastirea, ca orice mirean. Povestea ta cu ratacitul in padure nu poate sa fi trezit chiar asa sentimente negative; si apoi noi, crestinii, mai si iertam celor care ne-au facut rau. La ce bun sa repetam la infinit aceleasi si aceleasi lucruri ,nedigerate, in loc sa ne gasim partea noastra de vina. Stii bine, ca Dumnezeu ne vorbeste prin alti oameni; deci sa luam aminte. Chiar daca ai avut unele evenimente neplacute in viata ta, nu le lasa sa te urmareasca toata viata. Incearca sa le clasezi.
Pe noi, cei de pe forum ne-ai convins ca viata la manastire nu e roz; ca nu e numai rugaciune. Am fost la manastire si am vazut: asa e, nu e numai rugaciune, dar e SI rugaciune, si anume neintrerupta in biserica, ziua si noaptea. Exista straja de noapte; maicute, care se trezesc la 3 noaptea si citesc din Pateric, sau rugaciuni. Nu e usor, apoi au si canon de facut. Cunosc o maicuta, care dupa 8-10 ani s-a calugarit, adica a depus voturile acum 2 ani. Acum are 31 ani. In anii cat a fost sore, si acum ca e maica, a fost bolnava si este inca; totusi n-o s-o vezi fara zambet in ochi. Crezi ca ei nu-i este greu? Ii este , dar le duce pe toate cu dragoste pentru Hristos. Cand vorbim despre calugari si calugarite, sa ne gandim putin si la maicile, care le duc toate fara sa cracneasca. Care isi duc crucea!
|
|
|
Mod linear
