Din cuvantul de deschidere a sedintei Sfantului Sinod al BOR [8 iulie] al IPS Daniel

"...Totusi, prin aceasta masura de disciplina canonica ortodoxa, nu dorim sa defaimam sau sa tratam cu aroganta si dispret pe ceilalti
crestini, sau sa întrerupem dialogul teologic si cooperarea practica în domeniul social-caritabil, ci dimpotriva, CONSIDERAM CA POT FI REDEFINITE DOGMELE CARE SEPARA BISERICA ORTODOXA DE CEA ROMANO-CATOLICA. În acelasi timp, este necesar ca
ortodocsii clerici, monahi si mireni sa nu foloseasca cu usurinta si patima cuvinte grele ca „erezie” si „eretici”, „apostazie” si „tradare”, la adresa altor ortodocsi sau la adresa altor crestini, deoarece adesea sub pretextul ca salvam Ortodoxia ne uratim sufletul, întrucat despartim dreapta credinta de iubirea crestina smerita. Uitam ca de fapt trebuie sa „tinem adevarul în iubire” (Efeseni 4, 15), sa aparam si sa promovam „credinta lucratoare prin iubire” (Galateni 5, 6), dupa cum ne învata Sfântul Apostol Pavel".

Inteleg totusi ca IPS Patriarh Daniel a dat bine cu bata in balta prin aceasta EREZIE exprimata fatis si in mod public, aceea cum ca dogmele de credinta stabilite prin hotararile Sfintelor Sinoade ale Bisericii Primare a lui Hristos ar putea fi redefinite numai ca noi [sau mai curand el, in postura de cap al BOR] Biserica Ortodoxa Romana, sa ne alipim, sa ne facem una cu ratacita Biserica Romano-Catolica, evident, sub ascultarea lui Ratzinger sau a urmasului sau la Vatican.


Iata un fragment dintr-o scrisoare adresata de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos fostului Patriarh Ecumenic Athenagoras, care s-a apropiat intr-atat de mult de ereticii catolici incat a ridicat anatemele puse asupra lor de Patriarhul de Constantinopol Mihail Cerularie la anul 1054, si care se potriveste manusa fragmentului din discursul Patriarhului Daniel rostit la deschiderea sedintei sinodale din 8 iulie a.c.cu care am deschis acest topic:

Prea Fericite,
Atât Prea Fericirea Voastră cât şi cei care vă urmează cântaţi pe toate glasurile
troparul „Iubirii”. Iubire, iubire, iubire! „Iubire fără condiţii şi fără limite”. În numele acestei
iubiri, în numele acelei iubiri, în numele celeilalte iubiri... Lucru curios! Dacă inima Prea
Fericirii Voastre revarsă atâta iubire şi din ea izvorăsc râuri îmbelşugate ce ajung până la
marginile Apusului şi se fac mare unde, în tihnă şi cu plăcere, înoată mulţimea de eretici, cum
nu dăruiţi câteva picături de iubire şi sărmanilor ortodocşi? Acelor ortodocşi care se smintesc
văzând pe patriarhul ortodox al Constantinopolului că - în numele iubirii! - nesocoteşte Sfinte
Canoane, că răstoarnă tradiţii de veacuri, că dărâmă ziduri de apărare, că mută hotare pe care
le-au aşezat Prea Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Pentru aceştia au secat izvoarele iubirii Prea
Fericirii Voastre? Pentru aceştia nu există nici o fărâmă de afecţiune? Nici măcar o urmă de
milostivire sau îndurare? Aşadar, iubire pentru eretici, iar pentru ortodocşi nepăsare şi dispreţ!
În cele din urmă, încotro îndreptaţi Biserica, Prea Fericite?
Dar oare îi iubiţi cu adevărat pe eretici? Ascultaţi, Prea Fericite, un adevăr paradoxal:
NU! Noi îi iubim cu adevărat şi sincer pe eretici, noi cei „înguşti la minte” şi „fanatici”, iar nu
Prea Fericirea Voastră şi cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră. Iubirea Prea Fericirii
Voastre nu este curată, ci părută şi măsluită; nu este pogorâtă de Sus, ci pământească,
sufletească, diavolească... Cine iubeşte fără făţărnicie pe cel bolnav? Cel ce-i spune: „Eşti cât
se poate de sănătos, mănâncă ce vrei”, pricinuindu-i astfel boală mai grea şi moarte mai
grabnică, sau cel care-i arată că e bolnav şi-i interzice alimentele vătămătoare? Noi, care dăm
în vileag rătăcirile ereticilor şi propovăduim că urmează o cale foarte greşită, poate că vom
pricinui în ei criză de conştiinţă şi dorinţă de căutare a adevărului. Prea Fericirea Voastră şi
cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră, propovăduind că „nimic nu ne desparte” de eretici
etc., îi amorţiţi şi-i adormiţi şi închideţi înaintea lor calea adevărului. Astfel, în situaţia aceasta
se potriveşte cuvântul prorocesc: „Poporul meu, cei ce vă fericesc pe voi vă înşeală”19. Şi „că
nu vorbele goale arată cele ce sunt de fapt”. Pe care eterodox l-aţi adus la Ortodoxie Prea
Fericirea Voastră şi alaiul de episcopi mieroşi şi nevertebraţi al Prea Fericirii Voastre? Pe nici
unul, Prea Fericite! Nici unul, cu toate călătoriile, congresele, ospetele, darurile şi zâmbetele.
Doar nişte ortodocşi „fanatici” s-au făcut pricină de atragere a ereticilor la adevărul
Ortodoxiei.
...............................
Dacă sus pomenitele Canoane sunt lipsite de iubire, atunci, foarte simplu, este
lipsită de iubire şi Biserica, care nu numai că a validat şi a adoptat în mod oficial şi valabil
aceste canoane, ci le-a şi aplicat şi s-a condus după ele veacuri întregi. Dacă Biserica este
lipsită de iubire, atunci, foarte simplu, ar fi fost demult părăsită de Duhul Sfânt, Care este
izvorul iubirii. Dacă Biserica a fost părăsită de Duhul Sfânt, atunci a minţit Mântuitorul -
milostiv fii mie, Doamne! - Care a adeverit că Mângâietorul va rămâne în Biserică în veac şi o
va povătui la tot adevărul30. Iată unde duc afirmaţiile faimoşilor episcopi ai Patriarhiei! Mai
multe şi mai rele decât cele de mai sus a trâmbiţat şi Iacov al Americii, precum şi oarecare
alţii. Troparul „modernismului” şi „progresului”, cântat pe toate vocile de multe guri, aproape
că ne-a spart timpanele. „Creştinismul să se modernizeze”, iată „cerinţa timpului”, după
părerea „spiritelor elevate”!
Biserica să se „modernizeze”? Dar pentru ce? Cele nedesăvârşite evoluează, cele
vremelnice se actualizează, cele pieritoare se schimbă. Ca Dogmă şi ca Har, ca Credinţă şi ca
viaţă de sfinţenie, Biserica este ceva mai presus de timp. Cum va evolua ceea ce este
desăvârşit? Cum se va moderniza ceea ce este atemporal? Cum se va schimba ceea ce este
nepieritor? Dar care este motivul „modernizării”? Hristos „ieri şi azi şi în veci - este
acelaşi.

Fragment din alta scrisoare adresata Patriarhului Athenagoras:

Prea Fericite,
De mult timp v-aţi dovedit adept al acestui sincretism mai mult decât sinistru. Oare aţi
priceput ce înseamnă în profunzimea sa blestematul ecumenism? V-aţi adâncit în duhul
acestei creaţii pocite? Sub blestematul ecumenism nu se ascunde în mod simplu o erezie. Se
ascunde însăşi lepădarea caracterului revelat al Credinţei creştine, în privinţa aceasta
ecumenismul este mai rău decât orice erezie. Erezia lui Arie, care cobora Cuvântul Cel de o
fiinţă cu Tatăl la rangul de făptură, precum şi celelalte erezii, pălesc în faţa monstrului care
este ecumenismul. Şi aceasta deoarece tuturor ereziilor creştine, chiar şi celor mai hulitoare,
nici nu le trecuse prin gând să se îndoiască de unicitatea şi exclusivitatea creştinismului ca
adevăr revelat. Pentru toate ereziile creştinismul a avut monopolul adevărului şi al mântuirii,
în timp ce pentru ecumenism toate religiile au elemente de adevăr şi elemente de înşelare, iar
Creştinismul nu constituie decât o religie între celelalte - poate cea mai nobilă, dar, în tot
cazul, nu singura adevărată.

-Arhimandrit Epifanie Teodoropulos - "Intre cele doua extreme - ecumenismul si stilismul"

Tot acelasi vrednic de pomenire Arhimandrit Epifanie afirma in aceeasi lucrare intr-un dialog cu un oarecare frate stilist din Grecia despre ascultarea chiar si fata de un Patriarh ratacit:

[quote]
Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să
pomenim?
Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre cei mai mari „...ca să facă
aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând”97 este valabil şi invers. Adică este valabil şi
pentru păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte,
tot aşa există şi cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar
fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă numai „cu bucurie”. Dar când
acest lucru nu este posibil, atunci să ne supunem „suspinând”. Iar când spun supunere, nu
înţelegem desigur - departe de aceasta - să încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în
toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura
cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta şi ne vom opune. Dacă însă
Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm şi să încetăm săi
pomenim.
Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viaţa veşnică şi au
trebuinţă de multă chibzuinţă.

[continuare in postul urmator]

.................................................. .....................
ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu
patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al
Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar... aşadar
suntem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii
stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul
Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii... Oare „a pierit judecata de pe pământ”101? Oare s-a
scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că „nici
porţile iadului nu o vor birui”? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă...
Spunând acestea nu intenţionez să justific acrobaţiile patriarhului. Departe de mine un
astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii patriarhi, arhiepiscopi,
mitropolitl episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate
sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi
binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă
continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!
Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare
Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?
Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumnezeu nu poate fi constrâns de hotărârile
oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvinovăţit vinovaţi. (Şi nu
numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe
care oamenii niciodată nu le-au condamnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au
condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele
cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt
recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spune cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? „Cine a cunoscut mintea Domnului, sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la măsura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? Nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de
smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe
urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai
de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmerite:
„Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să
ne depărtăm de acesta!... Acela este integru şi are preoţie. Ce importantă are dacă a fost
caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!”
La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale
Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se
potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI
ecumenic: „De ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce
îndrăzneşti a conduce oşti, fiind pus între ostaşi?” Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe
sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!
Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate
podoabe ale Bisericii Ortodoxe!... Ia pildă de chibzuinţă pe un teolog ortodox renumit şi
mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de Dogmatică
la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea
pustnicească a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editată: „Omul şi Dumnezeul-Om”?
Dacă da, atunci vei mărturisi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale,
scrise cu atâta putere, profunzime de spirit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt
stadiile căderii omenirii: „Adam - Iuda - Papa”. Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a
gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi
trei ucenici de ai lui, clerici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, pomenesc fără teamă
pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai
în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea
reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte
puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simt ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de
profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nuşi
piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a
jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în
Biserica care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne
bată Dumnezeu! Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de
la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care
propovăduieşte în public o învăţătură eretică? Conştiinţa voastră vă spune - bine sau rău - că
toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce
pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al
Florinei?
Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:
a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze
pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două
alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de
hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă
este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să
îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală”
şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei
vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept, nicăieri nu spune că clericii
sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte
despre pedepsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane
spun „să se caterisească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în întregime îndatoririle. Acest
canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă.
Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost
caterisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat
prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic, ci a aşteptat
condamnarea lui de către Sinod.
Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon
nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de
primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii
împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe
episcopul său trebuie să se oprească aici şi să nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu
conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţelesul corect al
canonului.
Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu
fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe frânghie. Atenţie să nu
cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de
încrederea în sine şi de graba nesocotită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi - cine
ştie? - poate va urma după el un om înţelept. Atunci... se va termina cu isteria unionistă şi
aiurelile filopapale...

Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât
de uşor se creează schisma, pe atât de greu se repară. Citeşte istoria Bisericii şi te vei
cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept curentului până la sfârşit? Este bine să nu
deschidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de sub controlul nostru şi
va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii - este de ajuns o
singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor - după aceea este cu neputinţă să mai
punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la
încăierări, până la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande
cumpătare şi împăcare, va fi considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de
către incitatorii la dezbinare. De aici se pricinuiesc schisme înlăuntrul schismelor, dezbinări,
împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost
numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte curând s-au împărţit. Astăzi în câte
grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toţi cugetă aceleaşi, fiecare
grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei”. Au ieşit din Biserica Greciei şi au
fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”, deoarece „schimbarea calendarului a venit
în contradicţie cu Sfintele Canoane”. Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a
Sfintelor Canoane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica”, au încălcat o mulţime de Sfinte Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin hirotonia lui Acachie).
Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica” numai din dorinţa de a
respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apărarea ei (a „bisericii”) a cerut încălcarea
Sfintelor Canoane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toate că această „biserică” a fost
fondată ca un mijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge
un scop. Să se păstreze „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi” fie chiar şi prin jertfirea
scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu:
prin nenorocita „iconomie”. Dar ei au plecat din Biserica Greciei sub stindardul
„scumpătăţii”. Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia”, mai ales într-o astfel de
măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar fi putut
rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie”... Cu toate acestea, au plecat ca să nu
jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te
şi te cutremură de salturile care te scot în afara Bisericii...
Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a lungit foarte mult. Închei revenind la
câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte necesar. Nu asculta clevetirile unora
care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Aţenagora. Dacă patriarhul va merge
înainte, dacă va purcede la „uniri”, atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii Bisericii
Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, precum susţin unii „viteji apărători ai
Credinţei”, nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de
pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii
Bisericii Greciei, în afară de foarte puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de
acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele
apărător al Credinţei Ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de cei din Răsărit, care îl aveau în
diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta”103. Adică se împărtăşea, din iconomie,
cu cei care aveau în diptice un episcop eretic. Nu trage concluzii despre Biserica Greciei din
tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire. De altfel,
trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi
încă unul, precum şi notabilele ziare religioase cum ar fi: „Lupta bisericească”, „Presa Ortodoxă”,
„Mântuitorul”, „Trei Ierarhi” şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni
publice violente împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bisericii Greciei faţă de
aceste situaţii nu putem trage concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile
patriarhului. Când a tras la judecată Biserica Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai
lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au existat cazuri când aceste acţiuni,
izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la persoană?


Cu alte cuvinte: pana la un Sinod al BOR care sa-l cateriseasca pe IPS Patriarh Daniel, data fiind erezia rostita de el in public cu privire la necesitatea "redefinirii dogmelor ortodoxe" pentru apropierea de catolici, clericii BOR au libertatea sa-l pomeneasca sau nu pe acesta la slujbele Sfintei Liturghii. Nu pot fi "trasi la raspundere", nici de Patriarhie, nici de sinodali, aspect in egala masura valabil si pentru noi, mirenii...

Doamne ajuta!

Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul Razvan!

Parintele Paisie Aghioritul:

Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii

[ o scrisoare adresata de Parintele Paisie ziarului grec "Orthodox Typos", provocata de tulburarile aduse in Biserica Greciei si in manastirile athonite de compromisurile grave facute de Patriarhul Athenagoras cu Biserica Romano-Catolica]

Am incredintarea ca la fel de bine se potriveste si IPS Patriarhului Daniel al BOR, referitor la cuvantul sau de la deschiderea sedintei sinodale a BOR din 8 iulie a.c. ...

Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969

Prea Cuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filo-unioniste şi a legăturilor Patriar*hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă - ca un monah sărac ce mă aflu - pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe*lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro*fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa*triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe*meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise*rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.

Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi*rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)[2]. De altfel, acesta este duhul vre*mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…

Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi*serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul*tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.

Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filo-unionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen*tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre*cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)[3], pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi - căci atunci îndoită pedeapsă vom primi - ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre*dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri*arh cred că este un lucru iraţional.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici - să ne ferească Dumnezeu! - îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă[4]. Dacă filo-unioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri*arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or*todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi*sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.

Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă*rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep*tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi*lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su*fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru*pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab*solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con*siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie*care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect faţă de toţi,

Monahul Paisie

Doamne fereste de o schisma in BOR datorata acestor declaratii anti-ortodoxe si eretice ale Patriarhului Daniel!

Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!
razvan_m


Mesaje : 48
Data inscrierii : 21 Iun 2008
Varsta : 22
Localizare : Suceava

Foarte mare atentie si fratilor de pe stil vechi care s-au separat de Sfanta Biserica Ortodoxa si altor schismatici: ei pot sa nu-l pomeneasca pe IPS Patriarh Daniel, insa, asa dupa cum a precizat cu f. multa claritate Arhimandritul Epifanie, nu pot inlocui pomenirea acestuia cu pomenirea altui episcop care le-a iesit pe cale [adica mitropolitul Slatioarei, Vlasie, sau alt mitropoli stilist, caci asa [din scumpatate] s-au despartit de Biserica Drepslavitoare a lui Hristos si acum, mila Domnului fie cu ei in schisma lor!]...


Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!

Iata solutia propusa de Fericitul Serafim Rose in astfel de situatii [cand nu avem un episcop ortodox pe care sa-l pomenim, iar cea mai apropiata biserica de casa noastra este la sute de kilometri departare, cum este cazul Ortodoxiei din America, dar care s-ar potrivi la fel de bine si pentru o Patriarhie Ortodoxa in fruntea careia se gasesc tot mai multi episcopi mai caldicei ce propovaduiesc pe toate drumurile spurcatul ecumenism, chiar IPS Patriarhul BOR fiind unul dintre acestia], cu precizarea ca macar la o luna sa mergem la un preot ortodox cu har, care sa devina parintele nostru duhovnic si la care sa ne spovedim si impartasim:

Pustia din spatele casei
Am auzit pre cei ce zic că cu neputinţă este întru deprinderea vir*tuţilor a veni, fără depărtare depărtată şi fugirea în pustie, şi m-am minunat: Cum au voit ei a mărgini întru un loc pre Cel nehotărnicit! Că dacă deprinderea virtuţilor este aşezarea puterilor sufletului întru bunul lor neam cel vechi şi împreună-adunarea celor întâi virtuţi întru lucrarea carea este după fire - iar acestea nu ne vin din afară, ca nişte adaosuri streine, ci întru noi petrec de la zidire, ca o simţire dumnezeiască şi înţelegătoare, prin care, după fire, ne miş*căm întru împărăţia Cerurilor, care înlăuntrul nostru este, după cu*vântul Domnului - atunci de prisos este nouă pustia, şi putem intra în împărăţie şi fără ea, prin pocăinţă şi toată păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Că şi în tot locul stăpânirii Lui poate fi, după dumneze*iescul David: Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul, zice, în tot locul stăpânirii lui (Ps. 102, 22).

(Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete, Suta întâi. 72)




“Deşi părinţii ştiau că sihăstria din sălbăticie era locul dat lor de către Dumnezeu pentru a-şi lucra mântuirea, nu se aşteptau, desigur, ca ori*cine ar fi venit către ei să urmeze acelaşi drum. Ei au văzut că cei mai mulţi dintre oamenii insuflaţi de idealul pustiei şi de vieţile sfinţilor sihastri erau sor*tiţi, datorită împrejurărilor date lor de către Dumnezeu, să-şi mântuiască sufle*tul vieţuind în lume.

Pustia, aşa cum o definea cândva Pr. Serafim, este „liman de scăpare de fur*tunile şi îndeletnicirile lumii şi locul unor puternice lupte duhovniceşti pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor“. În chip vădit, viaţa în sălbăticie duce cu străşnicie către aceasta, dar cu adevărat vitală este doar înclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine ca un „exilat”. Această înclinare se poate do*bândi de către creştini în orice împrejurări.

Aşa cum am menţionat deja, idealul pustiei nu este decât directa continuare istorică a mentalităţii primilor creştini, nevoiţi să se ascundă în catacombe din pricina prigoanei lumii păgâne romane: mentalitatea unei creştinătăţi conşti*ente, care preschimbă întreaga fiinţă a omului, îl desparte de cugetul lumii şi-l face în stare să fie gata a muri pentru Hristos în orice clipă. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim îl cita adesea, „creştinii au lumea lor, vieţuirea lor, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea; cu totul alta este vieţuirea, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este creştinul, şi alta iubitorul lumii acesteia; între unul şi celălalt este o prăpastie uriaşă“. După ce a gustat cereasca dulceaţă a prezenţei lui Hristos, creştinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta“, de a-şi lepăda sinele său căzut, de a intra în „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adică nepătimirea ce ne îngăduie să ne ridicăm deasupra grijilor pământeşti.

Scriind despre pustnicii din codrii Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arăta că mentalitatea lor „pustnicească” ar trebui împărtăşită de către toţi cei ce urmează lui Hristos, fie că sunt în sălbăticie sau în lume. „Şi totuşi glasul Thebaidei Nordului încă ne cheamă“, scria el, „poate nu spre pustie (deşi câţiva no*rocoşi ar putea fi încă în stare să facă acest lucru, căci încă mai sunt păduri pe pământul lui Dumnezeu), dar măcar spre a păstra vie mireasma pustiei în inima noastră: să locuim cu mintea şi cu inima împreună cu aceşti oameni îngereşti, bărbaţi şi femei, avându-i ca adevăraţi prieteni şi vorbind cu ei în rugăciune; să ne ţinem totdeauna departe de legăturile şi patimile vieţii acesteia, chiar când au în centru vreun aşezământ sau un întâi-stătător al orânduirii bisericeşti; să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ce a simţit vreodată mireasma pustiei, cu îmbătătoarea ei libertate în Hristos şi neclintita statornicie în luptă, nu se va mai mulţumi nicicând cu ceva din această lume, ci va striga mereu împreună cu Apostolul şi de Dumnezeu Cuvântătorul Ioan: Vino, Doamne Iisuse. Aşa, viu curând (Apoc. 22, 20)”.



Acesta era mesajul propovăduit de părinţi în cărţile şi în revistele lor şi era cât se poate de firesc să fie solicitaţi să-i ajute şi în mod personal pe creştini ca să-l aplice în viaţa lor. Pe Vladimir Anderson îl ajutaseră deja în această privinţă. Continuând să ţină deschisă librăria ortodoxă la sfârşit de săp*tămână, Vladimir se străduia în mod conştient să ducă în acelaşi timp o viaţă or*todoxă în orăşelul Willits. Fiind el însuşi cândva un orfan şi un copil sărac, şi-a dedicat viaţa ajutorării oamenilor nevoiaşi. La fel ca atunci când acţionau la „Catholic Worker“, el şi soţia sa Sylvia hrăneau, îmbrăcau şi adăposteau pe cei fără casă. Oamenii fără căpătâi se opreau pe la casa lor de pe marginea şoselei, ştiind că acolo vor găsi întotdeauna o masă bună şi un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii întregi, dacă ştia că au nevoie de ajutor.

La celelalte lucruri plăcute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adăuga şi publicarea de scrieri ortodoxe. Atât Vladimir, cât şi Silvia erau iubitori de cărţi, petrecându-şi multe ceasuri căutând prin biblioteci cărţi vechi şi neştiute. In căutările lor au descoperit surprinzător de multe traduceri englezeşti ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multă vreme din librării şi aflate acum în pro*prietate publică. Cunoscând prea bine sărăcia de scrieri ortodoxe în limba en*gleză din acea vreme, doreau să retipărească aceste titluri de mult epuizate, ast*fel ca oamenii să se poată folosi de ele. În acest scop ei şi-au procurat o tipar*niţă, în 1970, Vladimir şi fiii săi au publicat primele patru cărţi sub numele de Eastern Orthodox Books. În anii următori aveau să publice peste două sute de titluri, între care se aflau atât cărţi cât şi broşuri. Pr. Serafim îi sfătuia ce mate*riale să publice.Părinţii de la Platina au fost solicitaţi să-l ajute şi pe un alt serios căutător de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profe*sor provenit din mediul romano-catolic. Şi tot asemeni lui, fusese şi el foarte dezamăgit de neaşteptatele şi arbitrarele schimbări produse în Biserica Romană după Vatican II. In 1966, aflând de la un prieten despre librăria Frăţiei din San Francisco, se dusese acolo şi stătuse de vorbă cu viitorii părinţi Serafim şi Gherman. Iată ce îşi amintea câţiva ani mai târziu: „Plecând de la magazin, mă gândeam: Asta chiar e ceva! Acea prăvălioară cu cei doi bărbaţi de pe altă lume - de modă veche, tari, adevăraţi - şi nu prea interesaţi de lumea secularizată din jurul lor. Voiam să aflu mai multe despre lumea lor“.

Nu mult după aceea Craig a luat parte la înmormântarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrală, care s-a transformat într-o impunătoare proslăvire a unui sfânt ortodox, i-a lăsat o impresie profundă şi de neşters. Avea pe atunci doar douăzeci şi doi de ani şi în urmă cu un an se însurase cu o romano-catolică de aceeaşi vârstă.

Apoi Craig s-a întâlnit cu părinţii de la Platina în Catedrala din San Fran*cisco în Sâmbăta Mare a anului 1970, cu şase luni înainte de tunderea lor în monahism. Pe atunci Craig şi cu soţia sa Susan, după multe lupte, hotărâseră în sfârşit să se convertească la Ortodoxie. După Liturghia din Catedrală ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie şi l-au informat despre hotărârea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe părinţii care veniseră de la sihăstria lor pentru prăznuirea Paştilor şi le-a cerut să stea de vorbă cu cei doi. După ce le-au pus o mulţime de întrebări ca să vadă dacă hotărârea lor este serioasă, părinţii le-au spus că îl vor informa pe Arhiepiscop despre ei şi vor obţine blagoslovenia lui ca să fie primiţi în Biserică. Ei le-au recomandat să le scrie la mănăstire ca să fie pregătiţi pentru a deveni ortodocşi. În luna august a aceluiaşi an Craig, Su*san şi fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiţi în Biserica Ortodoxă. Craig şi-a luat numele de Alexei, după Sf. Alexie Omul lui Dumnezeu.



Înainte cu doi ani, în 1968, Alexei se mutase cu familia sa în Etna (750 de locuitori), lângă graniţa dintre California şi Oregon. în zonă nu numai că nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanţă de sute de mile nu se afla nici un creştin ortodox. Devenind ortodocşi, familia Young se întreba dacă nu cumva ar trebui să se mute înapoi în regiunea golfului San Francisco, astfel în*cât să aibă parte de o viaţă de parohie normală. Dar când Alexei le-a scris pă*rinţilor din Platina despre această preocupare a sa, Pr. Serafim i-a răspuns: „Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraş la ţară“.

Alexei a venit prima dată la Schitul Sf. Gherman în septembrie 1970. Pe la jumătatea drumului de urcare, a luat-o în direcţie greşită şi s-a împotmolit com*plet cu maşina în noroi. Când în sfârşit a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman i-a spus că faptul că s-a împotmolit e un semn bun.

„De ce?“, a întrebat Alexei.

„Fiindcă Ortodoxia este dură; trebuie să te nevoieşti pentru ea.”

[continuarea postului precedent]

...Părinţii erau curioşi să vadă dacă Alexei putea pricepe de ce nişte creştini întregi la minte alegeau să trăiască în astfel de condiţii „imposibile”, pe un deal plin de şerpi cu clopoţei, fără apă, în nişte cocioabe cu acoperişul găurit. S-a dovedit însă că Alexei era atras de viaţa lor de nevoinţă. Iată ce îşi aminteşte el:
Părinţii m-au primit cu multă căldură, într-o cameră mare ce slujea drept sa*lon, trapeză şi paraclis temporar. Au adus apă rece şi felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun şi aproape imediat au început să-mi vorbească despre vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor stareţi - cum obişnuiau întotdeauna cu mine sau cu alţi pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumeşti, în afară de situa*ţiile în care era vorba despre cele ce ţin de condiţiile vieţuirii singuratice în săl*băticia codrului. Totul era foarte deosebit şi nespus de însufleţitor. Chiar şi un începător ca mine putea simţi atmosfera de dincolo de lume a schitului… După câteva ceasuri de conversaţie la prima mea vizită, Pr. Serafim m-a anunţat că vor coborî împreună cu mine la maşină ca să vadă ce se poate face ca să o scoată din noroi. Pe drum a cântat tot felul de cântări şi tropare ale unor sfinţi ce răsunau blând prin pădure, amestecându-se cu ciripitul păsărilor. Ajunşi la maşină, am început să împingem şi să tragem icnind din greu, dar maşina nu s-a urnit. Până la urmă a trebuit să mergem în oraş şi să telefonăm după un camion pentru remorcat. Pe când aşteptam lângă maşină, Pr. Serafim a văzut că eram supărat şi îngrijorat pentru maşină. Pe neaşteptate, arătând către superbii munţi şi către pădurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseţi? Iar munţii de acolo se află aici de atâta vreme şi s-ar părea că vor rămâne pe vecie, nu-i aşa? Dar nu-i adevărat. Într-o zi chiar şi aceşti munţi vor pieri». Era limpede ce vrea să spună: La ce bun să te necăjeşti pentru problema de o clipă a unei maşini împotmolite, care oricum se va rezolva în scurt timp, când chiar şi munţii cei atât de trainici se vor risipi într-o zi? Era prima oară dintr-un lung şir de daţi când Pr. Serafim îmi transmitea instantaneu propria linişte sufle*tească. M-am simţit îndată împăcat, liniştit, şi întreaga mea agitaţie a fost alun*gată, aşa cum avea să se întâmple atât de des în prezenţa sa în anii ce aveau să vină“.

La a doua vizită, Alexei şi-a luat cu sine soţia şi fiul. Pe când lua ceaiul cu părinţii le-a povestit despre nemulţumirea sa ca profesor, despre fap*tul că nu îi plăcea ceea ce li se cere profesorilor moderni să bage în capul copi*ilor. Părinţii erau plini de bunăvoinţă faţă de această familie bună şi conştiin*cioasă. Când au rămas singuri, Pr. Gherman i-a spus Părintelui Serafim: „Îmi plac oamenii ăştia!”

Curând a venit Alexei şi le-a spus părinţilor că ar trebui să plece. „Stai“, a exclamat Pr. Gherman. „Trebuie să vă închinaţi la icoane înainte de plecare. Mergeţi în biserică şi aşteptaţi-mă acolo“.

După ce Alexei cu familia au plecat, Pr. Gherman s-a adresat din nou Părin*telui Serafim, întrebându-l: „Ce să le spun?”

„Poartă-te firesc”, a răspuns Pr. Serafim. „Spune-le ceea ce simţi“. Pr. Gherman şi-a făcut cruce şi a intrat în biserică. A cântat „Bucuria tuturor celor scârbiţi”, troparul Catedralei Arhiepiscopului Ioan, acompaniat de Alexei şi familia sa, care-l învăţaseră de pe o casetă audio cu slujba înmormântării Arhiepiscopului.

Uitându-se la vizitatorii săi şi neştiind de unde să înceapă, Părintelui Gher*man i-a venit în minte chipul Părintelui Adrian de la Noul Diveievo. A început să vorbească acestei familii despre uimitorul preot căsătorit, povestindu-le cum în toate locurile pe unde l-au dus evenimentele istorice - Kiev, Berlin, Wendmgen, statul New York - în jurul său s-a alcătuit o comunitate strâns unită de mireni ortodocşi. Chiar în mijlocul marilor încercări suferite în Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Pr. Adrian fusese în stare să-şi recapete pierduta linişte a copilăriei sale ortodoxe, spre a crea condiţiile şi a dobândi starea sufletească prin care el şi oamenii săi să poată duce o viaţă creştină în plinătatea harului. Obştea sa actuală din statul New York, a spus Pr. Gherman, prospera duhovniceşte, fiindcă le insuflase oamenilor o filosofie de viaţă orto*doxă conştientă. Deşi erau în mijlocul lumii, el şi turma sa nu erau din lume, ci alcătuiau o insulă de Ortodoxie.

Pr. Gherman a subliniat că inima obştii părintelui Adrian erau slujbele săvârşite zilnic şi i-a încurajat pe Alexei şi pe Susan să facă la fel. El le-a dat şi un model de urmat: din cele opt slujbe din ciclul zilnic, a spus el, ar trebui să facă măcar Ceasul al Nouălea în fiecare zi negreşit.

Alexei a fost foarte mişcat de mesajul părintelui Gherman despre comunită*ţile creştine laice. „Este exact lucrul de care aveam nevoie”, a spus el. „Acum am o imagine a felului cum trebuie să trăiesc.”

Întors acasă, la Etna, Alexei a cultivat „pustia” din curtea casei sale. In fiecare seară intra împreună cu familia într-un mic paraclis cu hramul Sfinţilor Adrian şi Natalia, pe care-l amenajaseră în staţia de pompare din spatele casei. Acolo ci*teau şi cântau Ceasul al Nouălea, la care mai târziu au adăugat şi Vecernia.



Având diplomă de ziarist şi talent de scriitor, Alexei a început să scrie şi câte ceva despre noua sa viaţă de creştin ortodox. În vara lui 1971 el le-a trimis părinţilor un scurt articol compus de el, simţindu-se oarecum nesigur şi cerându-le părerea.

Ca răspuns, Pr. Serafim i-a scris: „Nu e defel «slavă deşartă şi impertinenţă» să scrii un asemenea articol căci, dacă nu altceva, măcar te ajută să-ţi limpe*zeşti şi să-ţi dezvolţi ideile şi sentimentele… Mă gândesc chiar la un loc unde ar fi cel mai bine să fie publicat: într-un ziar numit Orthodox America (America Ortodoxă), care, pe lângă ştiri ortodoxe, sfaturi şi puncte de vedere ortodoxe asupra unor probleme contemporane, să aibă şi o secţiune unde convertiţii or*todocşi şi toţi copiii «Americii ortodoxe» din diaspora în general să-şi împărtă*şească ideile, gândurile şi nădejdile. Din nefericire, un astfel de ziar nu există! Dar poate într-o zi va exista“.

(…)
Alexei voia să-şi numească noua revistă Nikodemos (Nicodim), după numele sfântului căruia Hristos i-a spus: „De nu se va naşte cineva din nou…” Publicat trimestrial, urma să aibă un format simplu, concentrându-se asupra nevoilor laicilor şi ale convertiţilor ortodocşi „născuţi din nou“.

Pr. Serafim i-a scris Arhiepiscopului Antonie despre periodicul propus cu scopul, scria el, „de a doborî cumva bariera lingvistică şi psihologică dintre convertiţi şi episcopi“. Când Alexei a plănuit să meargă la San Francisco spre a cere blagoslovenia Arhiepiscopului pentru noua sa aventură, Pr. Serafim l-a sfătuit: „Înainte de a te întâlni cu Arhiepiscopul, du-te neapărat la Vlădica loan, cere-i ajutorul şi, chiar acolo la mormânt, cere-i să te binecuvânteze, dacă ceea ce faci este plăcut lui Dumnezeu. Dacă Vlădica loan blagosloveşte, lucrurile vor merge bine, indiferent ce greutăţi vor veni!“

Alexei i-a urmat sfatul şi, aşa cum avea să-şi amintească mai târziu, „Arhie*piscopul Antonie a binecuvântat noul nostru proiect cu mărinimie şi chiar cu entuziasm… El mi i-a dat pe părinţii Serafim şi Gherman drept «călăuze», după cum s-a exprimat”.

Alexei le-a trimis părinţilor macheta primului număr ca să îl revadă, iar Pr. Serafim i-a trimis o scrisoare amănunţită cu sugestiile sale. Incluzând sugestiile Părintelui Serafim, Alexei a trimis primul număr pe adresele abonaţilor revistei Cuvântul Ortodox, pe care părinţii i le dăduseră spre a-l ajuta să lanseze noul periodic.

Pr. Serafim a fost încântat când a primit prin poştă primul număr. „A încolţit o sămânţă“, scria el în Cronica sa, „semănată de viaţa Vlădicăi Ioan şi udată puţin de Frăţia noastră. Primul număr este modest, dar se simte limpede faptul că credinţa e vie şi arzătoare. Şi ce bucurie să vedem că nu numai că îi pasă cuiva, dar are şi curajul să facă ceva! Fie ca Dumnezeu să sporească acest bun început”.

In anii următori, Pr. Serafim l-a ajutat mult pe Alexei, traducând texte orto*doxe, revăzând articolele şi purtând o voluminoasă corespondenţă cu Alexei, în care se străduia să-l îndrume către o cumpătată conştiinţă ortodoxă.

[continuarea postului precedent]

Odată cu lucrarea misionară şi publicistică a lui Alexei şi Vladimir, părinţii au început să vadă roadele binecuvântatei lucrări printre convertiţii ortodocşi. Ei s-au bucurat, dar, în acelaşi timp, şi-au dat seama că trebuie să continue să cultive şi pe mai departe aceste modeste strădanii. Pr. Serafim scria în Cronica sa: „Puţini convertiţi au astăzi călăuzirea necesară care să-i ferească de a se abate, ca să ajungă să «ardă până la capăt». Chiar şi câteva cuvinte pot face mult spre a le da un simţământ al apartenenţei şi o îmbărbătare. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Alexei Young şi Vladimir Anderson, care au scânteia şi lu*crează bine - mai bine decât toate comitetele din întreaga lume! Să dea Dom*nul să le putem oferi tot sfatul şi toată îmbărbătarea de care suntem în stare, şi lor, şi altora“.

Între timp slujbele ţinute de familia lui Alexei în micuţul paraclis din staţia de pompare nu au trecut neobservate. Într-o zi, o doamnă din vecini a ve*nit la ei şi le-a spus: „Iertaţi-mă, nu vreau să fiu indiscretă; dar, în fiecare zi, pe când spăl vasele vă văd cum vă grăbiţi către staţia de pompare. Şi când ieşiţi de acolo, după vreo jumătate de ceas, sunteţi altfel, păreţi atât de liniştiţi şi împă*caţi. Ce faceţi acolo?“

Răspunsul a fost: „Veniţi şi vedeţi!”

Curând, femeia şi fiica ei, care erau penticostale, s-au alăturat familiei Young la slujbe. Apoi când soţia unui coleg de cancelarie al lui Alexei a aflat despre comunitatea ortodoxă, a vrut să ia parte şi dânsa la viaţa de rugăciune zilnică. Cu timpul aceşti oameni s-au convertit la credinţa ortodoxă, urmaţi apoi de alţii. „Cuvântul Ortodoxiei”, nota Pr. Serafim după ce unii dintre ei vi*zitaseră schitul, „are acces în inimile americane, câteva, dar cu câtă grijă tre*buie ele cultivate!”

In ianuarie 1974, Părinţii Serafim şi Gherman au făcut prima lor vizită la casa şi paraclisul lui Alexei de la Etna. Au ţinut o slujbă în paraclis, care pe atunci fusese pictat şi reamenajat, împreună cu cei din familia Young şi cele două familii ortodoxe convertite care alcătuiau pe atunci mica comunitate. „Pă*rinţii au cântat împreună cu noi Acatistul Domnului Iisus Hristos”, îşi amin*teşte Alexei, „învăţându-ne minunata melodie rusească. Au cântat cu atâta osârdie şi zdrobire de inimă încât, deşi ne aflam într-un loc destul de smerit, «nu ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ», aşa cum spuneau şi solii marelui Cneaz Vladimir în urmă cu o mie de ani după ce au luat parte pentru prima oară la slujbele ortodoxe“.



Întorcându-se acasă din vizita la Etna, Pr. Serafim scria că „mlădiţa Ortodo*xiei creşte bine acolo“. Altundeva nota că obştea „până acum pare să se dez*volte destul de bine pentru a păstra o insulă de Ortodoxie“.

Această nouă mlădiţă a Frăţiei i-a îndemnat pe părinţi să cugete la principiile obştilor ortodoxe laice, în special cele ce au vieţuit în condiţii moderne. Într-un articol pentru Cuvântul Ortodox Părintele Serafim s-a inspirat din învăţăturile şi pilda părintelui Adrian (devenit atunci Arhiepiscopul Andrei) spre a stabili aces*te principii. „Esenţa adevăratei vieţi ortodoxe este buna-cinstire (sau blagocestia) [evlavia, n.n.], care, după definiţia Stareţului Nectarie, întemeiată pe etimologia cuvântu*lui, înseamnă «a cinsti ceea ce este al lui Dumnezeu». Este ceva mai adânc decât simpla învăţătură dreaptă: este intrarea lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii, al unei vieţi trăite în cutremur şi în frica lui Dumnezeu… O asemenea atitudine pro*duce vieţuirea ortodoxă, care nu cuprinde doar obiceiurile şi purtările exte*rioare caracteristice creştinilor ortodocşi, ci întregul nevoinţei duhovniceşti con*ştiente a omului pentru care Biserica şi rânduielile ei sunt centrul a tot ceea ce face şi gândeşte. Experienţa împărtăşită, conştientă, a acestui mod de vieţuire, centrat pe dumnezeieştile slujbe zilnice, produce autentica obşte ortodoxă, cu simţămintele ei de seninătate, bucurie şi linişte lăuntrică. Neortodocşii şi chiar mulţi dintre creştinii ortodocşi neconştientizaţi deplin abia dacă îşi pot închipui ce este această experienţă a comuniunii, fiind înclinaţi să o excludă ca pe ceva «subiectiv», dar cel ce a participat cu toată inima la viaţa unei adevărate comuni*tăţi ortodoxe, monahală sau laică, nu se va mai îndoi niciodată de realitatea acestui simţământ ortodox“.

Chiar după publicarea articolului, părinţii au citit nişte scrisori adresate lui Alexei de un ortodox din Grecia, având ca temă comunităţile ortodoxe. „Le-am găsit cât se poate de interesante”, scria Pr. Serafim acestui om. „Noi înşine ne-am gândit mult la această problemă, iar noul număr din Cuvântul Ortodox cuprinde câteva din ideile noastre despre acest subiect. […] Dar nu e cu putinţă să ne exprimăm pe deplin prin tipar asupra temei menţionate, fiindcă ortodocşii sunt pur şi simplu prea imaturi - ideea de «comunitate ortodoxă» este foarte atrăgătoare, dar aproape nimeni nu e conştient sau gata pentru greutăţile şi jert*fele cerute de punerea ei în aplicare şi, prin urmare, nu avem decât experimente fără speranţă şi dezamăgiri…

Totuşi, dacă am fi realişti şi nu am aştepta de la o comunitate laică tot atât de mult ca de la una monahală, aceasta ar fi o alternativă posibilă pentru zilele noastre, şi chiar una foarte importantă. Viaţa într-o parohie ortodoxă obişnuită din ziua de azi, în atmosfera anormală a unei mare oraş, cu o mulţime de ispite nemaiauzite până acum, nu este normală pentru Ortodoxie. Cunoaştem un preot plin de zel din New Jersey, cu o turmă foarte mare, cu mulţi tineri; dar el spune că duce o bătălie dinainte pierdută. Tinerii sunt cu el în biserică câteva ceasuri duminica şi poate şi sâmbătă noaptea şi cam un ceas sau două sâmbăta la orele de catehism, iar restul săptămânii sunt supuşi unor influenţe opuse în şcolile de stat, la televizor etc. Dorinţa de a avea o atmosferă în care Biserica să joace un rol mai însemnat în viaţă şi să aibă mai multă influenţă asupra copiilor este o dorinţă ortodoxă cât se poate de firească, şi nu ceva «ciudat» sau un semn de «înşelare», cum par să creadă mulţi”.

Membrii comunităţii din Etna se duceau la San Francisco o dată pe lună pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Dar „injecţiile duhovniceşti zilnice” erau citirile textelor duhovniceşti şi slujbele din paraclis. Semnul exterior cel mai vădit al unei comunităţi ortodoxe, scria Pr. Serafim, „pare a fi ţinerea sfintelor slujbe (chiar şi o mică parte din ele), cu sau fără preot, dar zilnic, acesta fiind centrul în jurul căruia se rotesc toate celelalte“.

Într-o serie de articole scrise pe tema Tipicului slujbelor bisericeşti, Pr. Serafim a încercat să risipească ceea ce el numea „greşita părere populară con*form căreia creştinii ortodocşi nu au voie să săvârşească nici un fel de slujbe bisericeşti fără un preot şi deci poporul credincios devine aproape neajutorat şi virtual «incapabil să se roage» când rămâne fără preot - aşa cum se întâmplă din ce în ce mai mult în ziua de azi”. După ce cita un apel al Arhiepiscopului Averkie, prin care acesta le cerea creştinilor ortodocşi să se adune în rugăciune publică chiar şi acolo unde nu este preot, Pr. Serafim concluziona: „Această practică poate şi trebuie să sporească mult mai mult în rândul credincioşilor, fie că e vorba de o parohie ce şi-a pierdut preotul sau e prea mică ca să poată în*treţine un preot, fie de un mic grup de credincioşi aflaţi la mare distanţă de cea mai apropiată biserică şi care nu au format încă o parohie, sau şi o singură fa*milie ce nu poate ajunge la biserică în fiecare duminică şi zi de sărbătoare“.

Când Alexei a început să se întrebe care e sensul grijilor sale pastorale me*reu crescânde, Pr. Serafim i-a scris un foarte tandru cuvânt de încurajare: „Nu te nelinişti pentru tot mai marile răspunderi şi pentru noile suflete ce îţi ies în cale; Dumnezeu nu-ţi va trimite mai multe poveri decât poţi purta şi ce ne-am face noi, bieţii creştini, dacă nu-i ajutăm măcar puţin pe cei ce însetează după adevăr? Să ne trudim puţin pentru ceilalţi, care adeseori nu au unde să caute ajutor în această pustie a vieţii moderne şi să aşteptăm odihna în viaţa viitoare, când secerişul duhovnicesc va fi la adăpost! Şi chiar şi în încercările şi întristă*rile noastre - pentru care să fii mereu pregătit! - câtă bucurie ne trimite nouă, nevrednicilor, Dumnezeul nostru!”

[continuarea postului precedent]

Pr. Serafim vedea speranţa micii comunităţi în greutăţile personale suferite în viaţă de către membrii ei din felurite pricini. „Toţi adulţii din comunitate“, scria el în Cronică, „au suferit mult. […] Este un semn bun pentru ca ei să ră*mână neclintiţi în Ortodoxie“. Având în minte acest lucru, el a ţinut cândva o cuvântare la Etna asupra învăţăturii patristice despre durerea inimii, despre cum să învăţăm a primi încercările şi necazurile ca pe însăşi calea mântuirii. Suferinţele, le-a spus el, erau vizita lui Dumnezeu la ei.

Când Alexei a început să lărgească paraclisul de pe proprietatea sa, Pr. Se*rafim l-a avertizat să nu se grăbească să îl transforme în parohie. „Ne bu*curăm să aflăm despre progresele lucrărilor de la paraclis“, îi scria el Iui Alexei. „Nu-ţi face griji în privinţa Vlădicăi Antonie. Fireşte că trebuie să ştie când eşti gata să deschizi o «biserică», iar dacă îl vei informa acum, va socoti că deschizi într-adevăr o «biserică» - ceea ce va fi o capcană, fiindcă nu eşti încă pregătit. Să nu începi să-ţi numeşti şopronul îmbunătăţit «biserică» sau să începi să-ţi faci planuri măreţe. Sunteţi doar un mic grup de creştini ortodocşi, şi nu o «parohie», adică ceva «înregistrat oficial» în «eparhie»“.

La câţiva ani după moartea părintelui Serafim, Alexei îşi amintea: „Nu o dată Pr. Serafim mi-a scris/spus: «Să nu cumva să înveţi ruseşte. Dacă o să ştii ruseşte, vei auzi toate bârfele şi vei fi ispitit să iei parte la ele. Şi să nu intri în nici un consiliu parohial. Fugi de politica parohială ca de ciumă!» Fireşte că eu şi familia mea am fost încurajaţi să luăm parte la Liturghie în diferite parohii şi să primim Sfintele Taine, dar am fost descurajaţi să participăm la alte activităţi parohiale care, simţea el, m-ar fi abătut de la «chemarea» ce credea că-mi fu*sese trimisă de Dumnezeu, adică de la lucrarea misionară prin scris, învăţat şi publicat. Ca urmare, mulţi laici ruşi mă numeau «de rit vechi»!”



În scrisoarea către corespondentul lui Alexei din Grecia, Pr. Serafim explica nevoia unor comunităţi, precum cea a lui Alexei, de a scăpa de influenţa lu*mescului: „În condiţiile de azi este nevoie de un efort conştient pentru a nu ne lăsa prinşi de lume, şi astfel, marilor oraşe le vom prefera localităţile mici şi ne vom elibera (pe cât posibil) de televizor, ziare, telefon etc. Şi chiar mai mult: va trebui să existe o distanţare de duhul lumesc chiar în viaţa bisericească; aceasta înseamnă îndepărtarea chiar şi de viaţa parohială obişnuită, dacă e cu putinţă, fiindcă şi ea a devenit astăzi foarte lumească“.

„Comunitatea din Etna nu este în nici un caz o comunitate cu totul «ideală» sau «experimentală»; ci mai curând o dezvoltare naturală în nişte condiţii spe*ciale, deosebit de favorabile pentru o autoconservare ortodoxă - fireşte, cu condiţia ca zelul şi ardoarea ortodoxă de temelie să fie prezente încă de la înce*put, în mod paradoxal, cea mai mare binecuvântare a acestei comunităţi este faptul că se află departe de o parohie ortodoxă - ceea ce i-a silit să iasă de pe făgaşul pe care merg atâţia ortodocşi de astăzi care iau ca pe un lucru de la sine înţeles tot ceea ce ţine de Biserică, socotind că altcineva «are în sarcină» Biserica şi slujbele etc. Aceşti oameni au fost siliţi să facă ei înşişi slujbele şi astfel le-au îndrăgit cu mult mai mult; iar greutăţile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la un preot şi a primi Sfânta Împărtăşanie sunt aşa de mari încât păstrează cu scumpătate acest privilegiu şi efectiv îşi lucrează mântuirea cu fri*că şi cutremur. Fireşte, noi americanii mai avem şi binecuvântarea ca tot ce ţine de Ortodoxie să fie nou pentru noi şi deci preţios - fiece nouă traducere a Vieţii sau slujbei unui sfânt este pentru noi o nouă descoperire, şi cu atât mai mult dacă putem participa noi înşine la ea“.

Într-o scrisoare către Alexei, Pr. Serafim scria: „Ar trebui să-I mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima pentru că ai prilejul să trăieşti retras şi in*dependent, acolo unde Ortodoxia poate intra cu adevărat în viaţa ta de zi cu zi”. Iar într-o altă scrisoare, comentând revista Nikodemos: „Ne bucurăm să vedem cum sămânţa autenticei Ortodoxii prinde rădăcini şi dă mlădiţe, deschi*zând o «dimensiune» a vieţii ortodoxe ce nu prea s-a văzut până acum în Ame*rica: o ortodoxie laică, dar care nu e lumească, care caută rădăcinile mai adânci şi simte că nu se poate acomoda cu lumea; care nu se mulţumeşte a fi ca toţi ceilalţi, doar cu «un punct de vedere ortodox» asupra a tot ce se petrece; care caută răspunsuri la Părinţi, nu la întrebări academice sau teologice, ci la între*bări legate de felul cum să trăiască. Se întrezăreşte aici o ortodoxie ce nu este pur şi simplu «adăugată» stilului de viaţă american, ca apoi să-şi ceară scuze şi să devină pe înţelesul neortodocşilor, «acomodându-se» ca o a patra religie ma*joritară, ci mai curând o ortodoxie ce preschimbă viaţa, face ca poporul ortodox să fie sminteală lumii şi creşte pe temeiul propriilor principii, separat de lumea din jur, rămânând totuşi sănătoasă şi normală în sine“.

Însă, în acelaşi timp, Pr. Serafim şi-a dat seama cât de fragile sunt aceste pre*ţioase comunităţi mici şi cu câtă putere încearcă diavolul să le slăbească şi să le distrugă. „Fără o nevoinţă duhovnicească constantă şi conştientă”, scria el, „chiar şi cea mai bună viaţă sau comunitate ortodoxă poate deveni o «seră», o atmos*feră ortodoxă artificială în care manifestările exterioare ale vieţii ortodoxe sunt doar «degustate» sau luate ca atare, în vreme ce sufletul rămâne neschimbat, fi*ind relaxat şi în largul său, în loc să rămână încordat în lupta pentru mântuire. O, cât de des se întâmplă ca o comunitate, devenind prosperă şi renumită, să-şi piar*dă preţioasa osârdie şi unimea cugetului din primele zile de grele încercări! Nu există o «formulă» a unei vieţi ortodoxe cu adevărat plăcute lui Dumnezeu; orice lucru exterior poate deveni fals; totul depinde de starea sufletească, care trebuie să fie una de cutremur înaintea lui Dumnezeu, având legea Dumnezeiască în faţa ochilor în orice domeniu al vieţii, punând cu cinstire cele ale lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă în orice clipă”. Pr. Serafim se ruga cu înfocare ca oamenii din comunitatea din Etna să rămână aşa cum sunt: cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste unul faţă de altul, preţuind „verigile vii” ale Tradiţiei, cum era Episco*pul Nectarie. lată ce scria în Cronică în septembrie 1975, la întoarcerea dintr-o vizită făcută acolo: „Deşi comunitatea e mică şi slabă, se străduieşte totuşi să trăiască în adevăratul duh al cucerniciei ortodoxe şi poate că acum se află în cea mai bună perioadă a sa - înainte de a fi crescut prea mult spre a-şi pierde esenţiala unitate a cugetului şi a sufletului sau de a lua ortodoxia ca pe un lucru de la sine înţeles. Comunitatea a fost foarte mult insuflată de vizita Episcopului Nectarie la începutul săptămânii, iar Pr. Serafim a ţinut un cuvânt după Vecer*nie (în paraclisul lărgit) despre păstrarea cu scumpătate a contactului cu Tradi*ţia ortodoxă prin Vlădica Nectarie şi chiar prin nou-aşezata catapeteasmă, care provine de la Biserica Maicii Domnului Kazanskaia din Sacramento, biserică zidită de către Alexei Makuşinski - fost membru al Bisericii Ruse din Cata*combe, care cântase în corul sfântului loan din Kronstadt şi se tămăduise la Moscova la moaştele Fericitului Vasile cel nebun pentru Hristos… Dumnezeu să-i păzească pe toţi întru unimea cugetului şi a sufletului!“

Următoarea treaptă pentru comunitate era aceea de a avea un preot în mijlocul ei, lucru ce avea să vină la timpul statornicit de Pronia lui Dumnezeu. Între timp comunitatea îşi construia o solidă temelie duhovnicească de rugăciune comună zilnică, o temelie care astăzi poate sluji drept model pentru cei ce cau*tă o insulă liniştită de creştinism nelumesc în mijlocul noianului materialistei noastre societăţi post-creştine”.

(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!
razvan_m


Mesaje : 48
Data inscrierii : 21 Iun 2008
Varsta : 22
Localizare : Suceava