Pentru cei care au emotii inainte de Spovedanie

[-Irina-]

Mentionez ca acesta este doar un sfat personal si trebuie tratat ca atare.
Pentru cei care, ca mine, tremura din toate balamalele doar la ideea ca ar trebui sa se spovedeasca, in special prima data, am sfatul de a citi rugaciunile de dinainte de Spovedanie neaparat. Pe mine m-au calmat incredibil de mult, si tot drumul (30min-1ora) plus cat am asteptat n-am mai avut nicio problema, iar la Spovedanie am putut sa citesc tot destul de cursiv, cu mici emotii.
Cred ca asta a fost si meritul preotului, care a avut mare rabdare cu mine, dar rugaciunile m-au ajutat fara indoiala foarte mult. Nu stiu daca fiecare va avea exact aceeasi experienta ca mine, dar poate mai exista cineva in cautare de sfat care pur si simplu nu stie ca asa ceva exista si asta il va ajuta.
Inainte de a fi acuzata ca abia m-am inscris pe forum si dau sfaturi, scriu mesajul pentru ca eu habar nu aveam ca exista rugaciuni inainte de Spovedanie si pana le-am gasit accidental in cartea de rugaciuni si m-am convins c-ar trebui sa le incerc, am trecut prin mari emotii care mai aveau putin si ma faceau sa nu merg deloc.
Imi cer iertare daca postul meu ii deranjeaza pe cei mai avansati decat mine pe aceasta cale, care, evident, nu au de ce sa-mi sufere sfaturile, poate chiar gresite sau prost expuse. In acest caz el poate fi sters fara nicio problema sau explicatie.

Irina

Se pare că ai emoții și față de prima ta postare aici :)
Fii liniștită, toți am trecut printr-o primă spovedanie, iar împărtășirea experienței tale este de folos.
Bun venit pe forum!

[cezar_ioan]

Eu am păţit odată ceva asemănător, adică tot cu rugăciunile m-am aşezat.
Am mers la Spovedanie fără nici o emoţie, parcă eram de tablă. Sesizînd asta, m-am gândit că nu e deloc normal ce mi se întâmplă şi mi-am explicat starea de împietrire ca pe un rod al unei frici neconştientizate sau al unei amărăciuni mari etc.
Dar cum să ajung la niscaiva frăgezime şi receptivitate?
Am scos cărticica şi am aşteptat să se spovedească alţii şi am citit rugăciunile până am simţit cum încep să plâng încetişor.... Continuînd să mă rog, starea emoţională s-a aşezat, cuminte, în locul unde am simţit oarecare pace şi dorinţa vie de a mă spovedi.
Pe atunci mă spovedeam şi eu cu listuţa. Cu vremea, am trecut surîzînd pe lângă această practică de început (m-a ţinut aproape un an, etapă necesară şi folositoare). Duhovnicul m-a încurajat să experimentez şi altă formă de spovedanie, fără enumerări de păcate, şcolăreşte. Dar la început citeam sau ziceam din memorie o listă mai scurtă sau mai lungă de prostii făptuite, ca un copil mic şi năzbâtios care ... spune tot, de frică. Marile frământări nu erau pe atunci vizibile, nici dezlegate să se înfăţişeze sub epitrahil.
Să ne ajute Dumnezeu să trecem peste etapa aceasta a hârtiuţelor cât mai curînd, la sorocul potrivit fiecăruia, pentru o aprofundare a travaliului de traversare a iadului şi morţii!

P.S. Rugăciunea de toată vremea, rugăciunea scurtă, ajută mult la liniştire, la împăcare rezonabilă cu sine şi la menţinerea dorinţei de spovedanie deasă. Aşa am constatat din experienţă.
Pe de altă parte, neglijarea rugăciunii şi a citirii cărţilor ziditoare de suflet, la care aş adăuga absenţa de la slujbe (în special Maslu şi vecernii, că la Sfânta Liturghie absenţele sunt mai rare), duce la scăderea râvnei pentru lucrarea de sine, implicit la depărtarea de spovedanie. Tot din experienţă cunosc şi asta.

[sophia]

Eu nu inteleg lucrul asta cu listuta sau carticica pentru a-ti spune pacatele.
Nu stiu, dar eu cred ca pana la urma toti facem mereu aceleasi pacate, care se repeta. De unde sa vina ceva nou? Cat de nou si de nemaintalnit?
Pe de alta parte si preotul ne ajuta intrebandu-ne.
Cam stim cum trebuie sa stim si sa ne purtam, de acolo putem sa ne dam seama ce se abate de la regula.

Mie imi este teama in general de spovedanie, pentru ca nu stiu ce sa mai spun.
Ori le spun mereu pe aceleasi, ori sa inventez... Nu stiu ce pot sa spun, pentru ca doar nu apare ceva nou.
Si pe urma preotul intreaba daca am ceva deosebit care trebuie spus, nu cele obisnuite. Ce le care te-ar putea impiedica la impartasit.

Chiar nu stiu cum faceti voi de va trebuie listute. Aveti asa multe de fiecare data? Noi?

Ca daca nu le faci pe alea 7 (nu ucizi, nu faci avort, nu esti certat, nu furi, nu faci rau altuia, nu faci desfrau) ce poti sa mai spui?

Poate ca mai bine ar avea parintele lista cu ceea ce vrea el sa stie, ce i se pare lui pacat si sa ne intrebe.

Ar mai fi: poate m-am mâniat, sau am bârfit, am vorbit de rău sau în deșert, m-am lenevit, am pierdut vremea... Însă dincolo de relele pe care le-am făcut, poate mai grave sunt cele bune pe care puteam să le fac (stăteau în puterea mea), dar nu le-am făcut.

Pentru că sunt poruncile negative (să nu ucizi, să nu desfrânezi ș.cl.), dar și cele pozitive: Să-L iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, cu toată ființa ta, și pe aproapele ca pe tine însuți. Este mai ușor să le respecți pe primele decât pe cele din urmă. Cine, oare, poate spune că le împlinește pe acestea?

Pe de altă parte, însuși faptul că la fiecare spovedanie constatăm că mărturisim aceleași păcate, că – deși ne ducem (?) cu hotărârea de a nu le mai face, de a ne îndrepta – iar și iar le facem, ar putea să ne ducă la deznădejde. Constatăm, cum observa și fratele Zaharia, că batem pasul pe loc.

Poate dacă ne-am lepăda de păcatele pe care le mărturisim mereu și mereu, am constata altele noi, pe care nu le conștientizam până atunci.

Dar un înțelept cuvânt din semnătura cuiva de pe forum spune că, dacă deznădăjduiești atunci când vezi că ai căzut iar în păcat este semn că ți-ai pus încrederea în tine, în puterile tale, nu în Dumnezeu. Căci dacă ți-o pui în El, atunci te miri cum de n-ai căzut mai rău (știindu-te slab și înclinat spre păcat) și te bucuri că te-a ținut, că nu te-a lăsat să te afunzi mai tare.

Iar dacă uităm ce este păcat și ce nu, este bun și îndreptarul de spovedanie. Chiar dacă nu ne vom spovedi exact cum este scris acolo, el este de fiecare dată un prilej de meditație profundă la aspecte pe care altfel le cam trecem cu vederea.

[cristiboss56]

În prealabil postat de sophia

Nu stiu, dar eu cred ca pana la urma toti facem mereu aceleasi pacate, care se repeta. De unde sa vina ceva nou? Cat de nou si de nemaintalnit?
Pe de alta parte si preotul ne ajuta intrebandu-ne.

Pai daca tot le repetam la nesfarsit , fara indreptare , e semn de nesimtire clara si tratam Sfanta Spovedanie cu neseriozitate , ca ceva formal , fara mare importanta , si o facem ca asa "se cade " sau ca asa-i moda , sau de ochii lumii , sau mai stiu eu cum . . . !
Cred si sunt convins ca o Sfanta Spovedanie facuta cu frica si cainta , aduce de fiecare data " o mica noutate " in indreptarea noastra , cat de micuta , dar aduce ceva bun , caci altfel este mai mult o pierdere de timp , ca sa nu spun un cuvant mai dur ! Atata timp cat nu-L vedem si nu-L simtim e Dumnezeu dincolo de duhovnic , sufletul ne este impietrit si credinta noastra este doar pe hartie si nimic mai mult .
Te rog sa ma ierti , dar asta simt , asta scriu si nu doresc sa te mahnesc in nici un fel !

[sophia]

În prealabil postat de N.Priceputu

Ar mai fi: poate m-am mâniat, sau am bârfit, am vorbit de rău sau în deșert, m-am lenevit, am pierdut vremea... Însă dincolo de relele pe care le-am făcut, poate mai grave sunt cele bune pe care puteam să le fac (stăteau în puterea mea), dar nu le-am făcut.

Pentru că sunt poruncile negative (să nu ucizi, să nu desfrânezi ș.cl.), dar și cele pozitive: Să-L iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, cu toată ființa ta, și pe aproapele ca pe tine însuți. Este mai ușor să le respecți pe primele decât pe cele din urmă. Cine, oare, poate spune că le împlinește pe acestea?

Pe de altă parte, însuși faptul că la fiecare spovedanie constatăm că mărturisim aceleași păcate, că – deși ne ducem (?) cu hotărârea de a nu le mai face, de a ne îndrepta – iar și iar le facem, ar putea să ne ducă la deznădejde. Constatăm, cum observa și fratele Zaharia, că batem pasul pe loc.

Poate dacă ne-am lepăda de păcatele pe care le mărturisim mereu și mereu, am constata altele noi, pe care nu le conștientizam până atunci.

Dar un înțelept cuvânt din semnătura cuiva de pe forum spune că, dacă deznădăjduiești atunci când vezi că ai căzut iar în păcat este semn că ți-ai pus încrederea în tine, în puterile tale, nu în Dumnezeu. Căci dacă ți-o pui în El, atunci te miri cum de n-ai căzut mai rău (știindu-te slab și înclinat spre păcat) și te bucuri că te-a ținut, că nu te-a lăsat să te afunzi mai tare.

Iar dacă uităm ce este păcat și ce nu, este bun și îndreptarul de spovedanie. Chiar dacă nu ne vom spovedi exact cum este scris acolo, el este de fiecare dată un prilej de meditație profundă la aspecte pe care altfel le cam trecem cu vederea.

1. Alea pozitive (nefacute) nu te intreaba nimeni, ba mai mult, ti se spune ca nu sunt importante.

2. Ba de multe ori nici nu stiu daca le facem mereu, dar le marturisim in lipsa de altceva.

Problema este alta:

Cineva care se spovedeste prima data, hai si a doua, are listuta. Spune multe. Dar pana la urma, mai ales daca te spovedesti regulat nu mai ai ce sa spui. Ca o data ca te stradui sa nu le faci si apoi nici nu mai ai cand sa faci unele noi.

Exista pericolul sa te duci si sa spui ceva numai asa pentru ca trebuie sa te spovedesti si sa spui ceva.
Si alea care se repeta: bun, sa nu se mai repete, dar de cum te scoli dimineata, ca om ce esti, ti se intampla se te superi. Pana si preotul spune asta. Deci ar trebui sa spui preotului in fiecare zi: m-am maniat.
Exista vreun om care nu se manie in fiece zi din ceva? Eu nu cred.

Depinde si de cum vede preotul...Unii nu le mai vad pe multe ca fiind pacate.

[cristiboss56]

În prealabil postat de sophia

Dar pana la urma, mai ales daca te spovedesti regulat nu mai ai ce sa spui. Ca o data ca te stradui sa nu le faci si apoi nici nu mai ai cand sa faci unele noi.

Exista pericolul sa te duci si sa spui ceva numai asa pentru ca trebuie sa te spovedesti si sa spui ceva.

Vezi , aici e baiul de care scriam ceva mai sus , intr un mic raspuna dat tie !

@ sophia: Da, este un mare pericol acesta. Pentru că atunci când credem că nu mai avem păcate este din cauză că nu ni le cunoaștem și, mai ales, e semn că nu-L cunoaștem pe Dumnezeu. Căci numai când suntem în lumina Lui vedem cât de întunecați suntem, vai de noi!

[kikyo_ea]

Cred ca se refera la pacatele astea zilnice de care nu scapa
... Eu una nu scap! Judec doar daca arunc o privire, chiar si in gand, barfesc fara intentie pentru ca orice conversatie care are loc fara ca "inculpatul " sa fie de fata , tot barfa se cheama ... Si multe altele asemenea. Minciunele gen "nu merg azi pentru ca am treaba" dar defapt n.am si nu vreau sa jignesc persoana. De maniat... Nu mai spun... E aproape imposibil sa nu te enervezi cand ai 30 de copii la grupa... Cum sa fac ca sa nu le mai repet pe acestea?