Seminţe filocalice

• Fericit nu este cel ce începe bine, ci cel ce termină bine nevoinţa sa.

• Dacă-ţi vei aduce totdeauna aminte de slăbiciunea ta, atunci niciodată nu vei călca hotarul vegherii. Cu un singur gând necuviincios poţi pierde o sută de ani pe ogorul mântuirii.

• Iubeşte smerenia! Ea îţi va descoperi toate păcatele tale.

• Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

• Ferice de omul care se socoteşte mai rău decât toţi şi nu cade în deznădejde. Fericiţi sunt aceia care neîncetat îşi văd păcatele lor.

• Fericit este acela care se smereşte pe sine întru toate, că acela se va înălţa.

(Mărgăritare Duhovniceşti, Părintele Arsenie Boca)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Şi i-am spus unui călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea."

(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, pag. 54-55)

După cum înclină mintea, după cum omul s-a statornicit să pună ochii minţii,
în afară sau înlăuntru,
cu trufie ori cu umilinţă şi nădăjduire la curăţie:

se deschid nouă două lumi diferite. La început ele par cu totul distincte şi antagonice.
Lumea dinafară e cea pe care o ştim cu toţii şi despre care putem vorbi fără prea mari poticniri în comunicare (chit că uneori putem avea înţelegeri şi opinii diferite ori contrarii). Este o lume nesfârşită, căreia tendinţa de explorare din noi nu-i dă niciodată de capăt. Are atâtea legi, forme, evenimente...
Lumea dinlăuntru apare la început ca o pâclă fără formă, ca o bănuială mai degrabă, ca o presimţire... Cât de puţin distinctă şi chiar nesigură pare ea în raport cu obişnuita noastră lume exterioară. Cu aceasta din urmă suntem atât de deprinşi, la ea participăm cu toate simţurile, cu tot corpul, cu tot sufletul, parcă. Ne captivează, la propriu.
Cu toate acestea, lumea dinlăuntru este mai consistentă şi mai plină de viaţă decât lumea exterioară. Cei care o cunosc pe ea, cei familiarizaţi cu universul lăuntric, se recunosc deîndată între ei. Pentru că lumea aceasta îi conţine pe toţi deodată, într-o unime tainică... Pelerinii lăuntrici se simt fraţi, fără a avea ei nevoie de prea multe dovezi şi asigurări.

Se întâmplă uneori ca un călător obişnuit cu universul interior să descopere că lumea din afară este cosubstanţială, într-un anume fel, cu cea lăuntrică. Atunci el nu mai este rănit ori sfâşiat de diferenţele dintre cele două lumi, atunci el se simte unit, în pace. Şi trăieşte, cumva, sentimentul neîntrerupt al unui etern început, al unui continuu răsărit de soare, al unei copilării dulci şi totodată împlinite, roditoare.
Cei care trăiesc acest simţământ se cunosc între ei dintotdeauna şi se simt fraţi. Se iubesc nu înainte de a se cunoaşte, ci tocmai pentru că s-au cunoscut când erau una cu Iubirea. S-au cunoscut prin Iubirea dinlăuntru, de dincoace...
Şi mare e durerea lor când vreunul dintre ei cade din Iubire (în afară) - cu acela căzut, simte că a căzut fiecare.... Şi atunci plânge, cu nesfârşită durere şi groază pentru propriile păcate. Aşa se reînnoieşte rugăciunea.

[cristiboss56]

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de viaţă dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în Împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său.
Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, L-a recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în Rai.

[cristiboss56]

În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 15).
Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti" (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).
Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător" (Sfântul Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82).
Inima este omul cel tainic (Sfântul Grigorie Palama, Către Xenia. Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 109).
Iată numeroasele analogii folosite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru a ne înfăţişa şi descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este „omul cel tainic", locul unde Se revelează şi Se sălăşluieşte Dumnezeu printr-o viaţă ascetică după har. Ea e biserica duhovnicească unde se săvârşeşte o neîncetată liturghie dumnezeiască şi o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulţi dintre noi este un loc întru totul necunoscut, e cunoscut de către sfinţi. El este cel care dă omului viaţă.

"Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândeşte pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acţiunea în noi a mândriei, judecarea fraţilor, vrăjmaşa faţă de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu."

(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pag. 145)

"Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti."

"Prin cădere, omul a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi "suflece mâinile" şi să spună: "Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti". Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvârşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvârşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 25 şi 38)

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: "Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu". Dacă e bolnav, gândeşte: "înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii şi iadul smereniei)

"Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi lui Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I aşa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus << să fie>> şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.

Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: << Te iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)

[Mosh-Neagu]

Franturi de Rai! Slava lui Dumnezeu pentru toate. Iata "seminte"! Ne putem scuza cu "N-am stiut"? "Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie." - Ps. 50

"Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire, în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului (de aceea se face ieşire cu Sfânta Liturghie) şi după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie aminteşte şi momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.

Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)