Sfantul Roman Melodul - Viata si opera

Aparitia si dezvoltarea poeziei imnografice constituie una din etapele prin care spatiul ecclesial rasaritean isi adanceste lucrarea doxologica fata de maretia iconomiei divine. Arhimandritul Benedict Ghius afirma in acest sens: ”Cartile de slujba reprezinta invatatura de fiecare zi a Bisericii. Ele sunt, ca structura, expresia autorizata si mereu vie a intregii predanii patristice, contemporana cu toate veacurile; [ … ] s-ar putea stabili un adevarat paralelism din acest punct de vedere, intre imnografie si iconografie: imnografia reprezentand poezia pusa in slujba dogmei, dupa cum icoana reprezinta arta plastica in slujba dogmei (misterul credintei).”

Pe langa faptul ca reprezinta o veritabila sinteza dogmatica patristica, poezia imnografica se caracterizeaza prin dinamismul unei permanente actualizari a cuvantului revelat in contextul liturgic. Dezvoltarea imnografiei e oarecum paralela cu cea Bisericii primare crestine. Cu timpul, aceasta manifestare poetica se dovedeste a fi modul ideal de preamarire a nenumaratilor sfinti marturisitori, al caror sange sta la temelia Bisericii triumfatoare dupa o lunga perioada de prigonire.

Imnul reuseste deopotriva sa expuna mai pe larg si, in acelasi timp, poetic, evenimentele scripturistice cele mai importante, astfel ca, treptat, se va realiza o trecere deliberata de la simplul tropar la forma unui poem amplu, care sa se constituie ca o insiruire de tropare inlantuite in aceeasi actiune. ”In acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simpla strofa izolata de proza cadentata [ … ] ca in prima perioada a Bisericii, ci facea parte dintr-un tot arhitectonic imbracat intr-o veritabila haina poetica.”.

Cartile de slujba pastreaza putine nume ale autorilor de tropare. Pitra aminteste cateva astfel de nume: Andrei Pyrrus, Vizantie, Vasile Calugarul, Ciprian Mavroleon, Stefan etc.

Singurul nume mai cunoscut care e legat si de apogeul dezvoltarii troparului este cel al lui Roman Melodul. Desi inregistreaza triumful imnului bisericesc, din opera sa nu transpare nici o informatie in legatura cu viata poetului. Acrostihul obisnuit - tou tapeinou Rwmanou, sub care Melodul isi prezinta alcatuirile, ar justifica intrucatva discretia autorului asupra perioadei in care si-a manifestat geniul poetic.

Sinaxarul Mineiului pe octombrie ne da marturie despre praznuirea lui Roman ca sfant la data de intai a lunii. In afara stihirilor compuse in cinstea lui de Gherman, Teofan si Iosif, nu mai beneficiem de nici un alt amanunt in legatura cu viata Melodului.

Lexicograful Suidas din veacul al XI-lea nu-l citeaza decat in treacat intr-o scolie asupra cuvantului ’anaklwmenon'. Cercetarile recente au opinii diverse in privinta obarsiei lui Roman. Sinaxarul ne informeaza ca s-a nascut in Emesa Siriei, din parinti necunoscuti. Aceasta incertitudine asupra identitatii parintilor a dat nastere la mai multe ipoteze potrivit carora Roman ar fi fost fie iudeu, fie sirian, fie grec. Studiile si le va face in propria tara si, ulterior, e hirotonit diacon la biserica Invierii din Berit, in nordul Feniciei. De aici vine la Constantinopol si se stabileste in manastirea Nascatoarei de Dumnezeu din cartierul Chir. Majoritatea cercetatorilor au intampinat dificultatea precizarii perioadei in care poetul se afla la Constantinopol, unii inclinand sa o incadreze in timpul domniei Imparatului Anastasie I (491 – 518), altii in timpul lui Anastasie al II-lea (713-719).

W. Christ spre exemplu, justifica plasarea activitatii Melodului in timpul lui Anastasie al II-lea, prin imposibilitatea unei evolutii bruste a troparelor, aparute in veacul al V-lea, pana la gradul reprezentat de Roman, daca acesta ar fi compus in vremea lui Anastasie I. De asemenea, referirile la erezia monotelita din unele imne ar fi necorespunzatoare epocii lui Anastasie I.

Pitra insa, care il socoteste pe Roman contemporan al Imparatului Anastasie I, considera ca erezia despre cele doua vointe in Hristos deriva din teologia Intruparii, si cunoaste o dezvoltare treptata pana in secolul al VII-lea. Cat despre imposibilitatea evolutiei bruste a troparului, din moment ce lipseste o informatie exacta, conform careia poetul si-ar fi manifestat talentul deplin la inceputul domniei lui Anastasie I se poate ca Melodul sa fi sosit la Constantinopol la jumatatea veacului al VI-lea, deci spre sfarsitul domniei imparatului. Aceasta ar presupune si existenta unui sfert de veac de poezie anterioara momentului reprezentat de Roman.

Ipoteza plasarii activitatii lui in vremea lui Anastasie I e sustinuta si de o mai recenta descoperire a lui Papadopulos Kerameus care, prin intermediul unui manuscris grecesc, confirma faptul ca imnele lui Roman erau cantate in biserica pe vremea lui Heraclius (611-641), iar Melodul era deja venerat ca sfant .

Reprezentantii scolii germane inscriu epoca activitatii poetice a lui Roman intre anii 536 si 556, bazandu-se pe referirile imnului 62 la restaurarea bisericii Sfanta Sofia, ruinata in urma rascoalei Nika (532), si cele ale imnului 14 la cutremurul din 15 august 555.

In continuare, sinaxarul ne relateaza despre obiceiul tanarului diacon de a merge la biserica Vlachernelor, de unde se inapoia la biserica din Chir. Probabil la aceasta perioada se refera si istorisirea minunii savarsite de Nascatoarea de Dumnezeu in noaptea dinspre sarbatoarea Craciunului, prin care poetul a primit darul alcatuirii imnelor. Traditia imnografica pune pe seama acestei minuni manifestarea deplina a vocatiei poetice, ceea ce i-a si creat Melodului o situatie privilegiata la curtea de la Constantinopol in timpul lui Iustinian. In acest sens, e foarte probabil ca poetul sa fie identificat cu un cleric cu acelasi nume care a fost randuit preot si defensor bisericesc (ekklhsiekdikoV) in anul 536 la biserica Sfanta Sofia. Acest preot primeste ordin sa aduca la sinodul local de la Constantinopol pe Antim, impotriva caruia se organizase aceasta adunare. De altfel, rapoartele alcatuite de preotul respectiv in legatura cu acest sinod depasesc ca intindere pe celelalte, ceea ce ar constitui un motiv in plus ca autorul lor sa fie Roman, mai ales ca ele se disting prin tonul si figurile poetice specifice.

Cercetarile intreprinse de P. Maas si C. A. Trypanis considera autentice numai 59 din cele 85 de condace pastrate sub numele Melodului. Cartile noastre de ritual pastreaza, de regula, numai primele doua strofe din aceste poeme, sub denumirea de “condac” si “icos”, ele reprezentand ramasitele unor cantari mai intinse ale lui Roman, disparute insa in cea mai mare parte.

Incercarea de a lamuri pe scurt terminologia imnografica intampina unele greutati datorate orginii obscure a majoritatii termenilor. S-a presupus ca substantivul “kontakion”ar fi un diminuitiv derivat al lui “kontax”, care, popular, inseamna “aruncare” sau “sulita de aruncat”; astfel, prin analogie, s-au numit “condace” proodele lansate sau aruncate de poet in fruntea alcaturilor sale. O explicatie mai plauzibila ar fi aceea potrivit careia, substantivul “o kontoV” (prajina, baston, tepusa) e asociat semantic substantivului tomoV- tom, sul de papirus sau pergament. Astfel, imnele erau scrise pe membrane infasurate in jurul unui bastonas de lemn; cand membranele erau scrise pe ambele parti, ele deveneau “kontakia”. In acest caz, e foarte probabil ca imnele insesi sa fi preluat denumirea de la aceste membrane infasurate pe suluri.

Literatura bizantina cultiva vreme indelungata genul poetic reprezentat de condac, cu toate ca, se pare, aceasta denumire caracteristica nu apare in texte mai devreme de secolul al IX-lea. Condacul se prezinta ca un imn alcatuit din 18 pana la 30 de strofe (foarte rar depasesc numarul de 30) cu aceeasi structura metrica. Fiecare strofa, cunoscuta sub numele de “tropar” sau “icos”, e alcatuita dupa modelul primei strofe, intitulata “irmos”, incat toate celelalte strofe corespund ca numar de silabe, accente tonice si din punct de vedere melodic cu irmosul.

Inceputul condacului e constituit de prooimion sau cuculion, independent metric si melodic fata de irmos. Prooimionul anunta, in linii mari, subiectul imnului, cuprinzand si o rugaciune sau o invocatie cu functie doxologica. Acestea din urma pot constitui chiar refrenul “efumnion”, care se si repeta la sfarsitul fiecarei strofe a condacului. Literele initiale ale fiecarei strofe a condacului formeaza un acrostih, indicand de obicei numele autorului.

In privinta icosului -oikoV- etimologia este iarasi incerta. Se pare ca ipoteza cea mai acceptabila presupune influenta limbii ebraice, in care cuvantul “casa” insemna si “poezie, cantare in genul strofei”.

Irmosul poate fi pus in relatie cu cuvantul corespunzator, care desemna pe “cel ce leaga”, in cazul nostru constituind elementul care da unitate intregului imn, melodia lui si structura metrica stand la baza celorlalte strofe al imnului. Zonaras, in comentariul la canonul Invierii, alcatuit de Sfantul Ioan Damaschinul, defineste irmosul ca fiind o melodie careia i se adapteaza un limbaj ritmat si incarcat de sens, care are drept cadru un text cu numar fix de silabe; el constituie principiul troparelor si al canoanelor, fiind o “inlantuire”, adica textul si melodia sunt legate unele de altele dupa reguli (kanwn).

Critica recenta e derutata de aparitia brusca a condacului in literatura bizantina si, in acelasi timp, de lipsa unui tip de poezie de tranzitie. Se pare ca elemente izolate asemanatoare acestui gen, anterioare lui Roman, s-au manifestat in literatura crestina siriaca a secolului IV si V (“madrasha” si “sogitha”); de la acestea Melodul a preluat nota dramatica mai ales sub forma dialogului folosit in imnele sale. O productie premergatoare condacului ar constitui-o si predica bizantina a veacurilor IV-V, caracterizata de o puternica tendinta poetica si retorica (Sfantul Chiril al Ierusalimului, Vasile de Seleucia si Omiliile Sfantului Proclu).

In dezacord cu parerile criticii moderne, care, accentuand aceste influente, urmareste desfiintarea originalitatii si autenticitatii poetului, traditia imnografica confera Melodului locul cuvenit. Ea isi explica cu mult mai simplu inflorirea brusca a acestui gen poetic, justificand inspiratia si talentul lui Roman prin prisma minunii care i-a harazit vocatia de melod.

Consacrarea lui e demonstrata si de aparitia ulterioara a unei adevarate scoli de cantareti, asupra carora opera lui Roman a exercitat influente covarsitoare. Dintre acestia se remarca Grigorie, Chiriac, Dometius, Anastasie si Helias. Poetul nu a fost scutit, din pacate, nici de atitudinea necugetata a unor asa-zisi imnografi, care au incercat sa-si consacre talentul prin nenumarate contrafaceri, prin care isi atribuiau in mod fals poemele Melodului.

Originalitatea autorului nostru ramane insa inconfundabila nu numai in privinta universului poetic ales, ci si a metrului folosit, a limbajului, dar mai ales a formei dialogate, prin care Roman reuseste cu atata maiestrie sa integreze Scriptura spatiului ecclesial, intr-o maniera extrem de vie.

Extras din studiul  "Roman Melodul si poezia sa imnografica", Sabin Preda si Cristina Rogobete

• Teologia imnelor din slujba inmormantarii
  Publicat in : Viata liturgica
• Cantarile de origine nescripturistica
  Publicat in : Cantarea
• Imnografi si melozi
  Publicat in : Cantarea
• Epoca de inflorire a condacului in imnografia bisericeasca
  Publicat in : Cantarea
• Canonul Sfantului Andrei Criteanul
  Publicat in : Viata liturgica