În copilărie totul era destul de simplu. Eram prea mici ca să luăm decizii, drept care părinţii făceau asta în locul nostru. Ne‑au educat, ne‑au îngrijit, ne‑au crescut - însă odată cu trecerea anilor copilul devine tot mai independent, nu mai vrea ca alţii să gândească şi să hotărască în locul lui, năzuieşte să facă singur toate astea, să îşi trăiască singur viaţa. Din păcate, cel mai des părinţilor, din numeroase cauze, le vine foarte greu să accepte asta.

Prima dintre aceste cauze este pierderea controlului, a autorităţii asupra propriului copil. Părinţii trebuie să recunoască acest fapt: copilul a crescut deja, prin urmare ei au îmbătrânit. Nu demult, copilul încă mai avea nevoie totală de ei, era inseparabil de ei, iar astăzi... astăzi are deja propria sa părere, propria sa experienţă, dorinţa de a trăi propria viaţă. Deosebit de greu le vine să se împace cu asta acelor părinţi care au trăit „pentru copii”. Pentru aceştia este foarte greu să recunoască faptul că odrasla lor a devenit matură şi de sine stătătoare, fiindcă odată cu asta cade practic întregul sens al vieţii lor! Fiindcă adeseori întregul ritm al vieţii lor, întreaga lor existenţă a fost pentru copii, în numele copiilor. A recunoaşte maturizarea copilului înseamnă pentru ei a crea în viaţa lor un gol uriaş, care nu este umplut cu nimic. În esenţă, ei nu au o viaţă proprie, preocupări proprii, adeseori nici măcar nu au o relaţie armonioasă cu soţul (soţia) şi cu rudele, prietenii şi cunoscuţii - iar odată cu înaintarea în vârstă devine tot mai înfricoşător şi mai complicat pentru ei să dea un nou sens propriei vieţi şi să completeze aceste goluri...

Atunci când, după ce am divorţat, m‑am mutat la bunica mea, am fost nevoită să mă ciocnesc tocmai de acest fapt. A fost mai uşor să pun la punct relaţiile cu mama, fiindcă nu mă văd cu ea zi de zi; pe deasupra, îl are pe fratele meu mai mic, şi aşa poate să accepte mai uşor maturizarea şi separarea mea. Cu bunica însă lucrurile au mers mult mai greu. Am avut conflicte şi certuri cu ea din multe cauze, şi mi‑a fost destul de greu să suport toate astea: deşi eram deja eu însămi mamă, eram tratată ca o fetiţă! Analizând situaţia, am înţeles însă că sensul întregii vieţi a bunicii a constat în copii (iar apoi în nepoţi şi în strănepoţi), că aşa simte că viaţa ei are sens, simte că e utilă. Dacă ar recunoaşte acum că într‑adevăr m‑am maturizat şi nu mai am nevoie să fiu controlată, ce i‑ar mai rămâne? Practic nimic.

Strânsă legată de această cauză este o alta, şi anume nepriceperea de a iubi. Da, oricât de groaznic este să recunoaştem asta, mulţi dintre noi nu se pricep să iubească cu adevărat. Aceasta este o nenorocire care se transmite din generaţie în generaţie. Părinţii nu s‑au priceput să‑şi iubească copiii şi nu i‑au învăţat pe aceştia să iubească, şi tot aşa. De altfel, şi lipsa unor vederi sănătoase ale societăţii cu privire la sfera acestor relaţii se face simţită din plin.

Din pricina nepriceperii de a iubi apare un alt necaz: incapacitatea de a comunica, de a exprima propriile gânduri şi sentimente. Şi noi, fiind copiii părinţilor noştri, avem această problemă. Părinţii simt că ne „pierd”, se tem şi încearcă în mod voluntar sau involuntar să‑şi „păstreze” copiii. Copiii, simţind presiune, în mod inevitabil se distanţează, se străduie să‑şi apere graniţele proprii şi, în consecinţă, pot reduce la minimum contactele cu părinţii, nediscutând cu ei, neîmpărtăşindu‑şi trăirile şi problemele - şi ca să refacă măcar cât de cât comunicarea, părinţii încep să se certe cu copiii, să le facă scandal, iar în continuare problema nu face decât să se agraveze.

Care este ieşirea din cercul vicios? Indiscutabil, organizarea unei comunicări normale. Nu e obligatoriu să ne vărsăm tot sufletul înaintea părinţilor, însă comunicarea trebuie schimbată calitativ. Trebuie să ne interesăm de problemele lor, să‑i întrebăm despre un lucru sau altul, să le cerem părerea sau sfatul. Aceste semne de atenţie le dau de înţeles părinţilor că, orice s‑ar întâmpla, copiii încă au nevoie de ei. De multe ori nici nu e nevoie de mare lucru: trebuie doar să ascultăm şi să dăm din cap a încuviinţare.

Uneori, să povestim ceva noutăţi. Să le cerem părerea cu privire la unele treburi casnice. Să le cerem ajutorul în anumite treburi, să le mulţumim pentru ajutor. Toate acestea par nişte bagatele, dar ele reprezintă micul nostru aport la stabilirea unor relaţii normale, sănătoase, cu părinţii noştri.

De asemenea, nu trebuie să uităm de „comutarea atenţiei”: să le găsim părinţilor o preocupare interesantă şi să ne străduim să‑i susţinem – să discutăm câteodată despre respectiva preocupare, să le punem întrebări privitor la ea, să ne interesăm de succesele lor. Mie, de exemplu, mi‑a ajutat apariţia în casa noastră a unui pisoiaş. Deşi bunica nu se omorâse niciodată după „fraţii noştri mai mici”, pisoiul a cucerit‑o. Din pricina restriştilor îndurate era destul de firav, însă foarte tandru: i se suia cu plăcere în braţe, torcea, i se lipea drăgăstos de ceafă. Astfel, bunica a căpătat încă un punct de concentrare a atenţiei.

Încă o nuanţă este felul în care înşişi copiii îi percep pe părinţi. Foarte adesea oameni ajunşi deja la vârsta maturităţii au o atitudine cumva copilărească faţă de părinţii lor, percepându‑i ca pe nişte arbitri, judecători infailibili, şi reacţionând uneori foarte bolnăvicios la aprecierile pe care aceştia le fac la adresa acţiunilor şi hotărârilor lor. Această atitudine este însă corectă? Nu. Trebuie neapărat să‑i dăm jos pe părinţi de pe piedestal. Ei nu sunt decât nişte oameni ca toţi oamenii, care pot comite greşeli, pot fi conduşi de emoţii, pot face aprecieri greşite. Trebuie să conştientizăm şi să acceptăm acest lucru. Atunci, şi reacţia la dezaprobarea părintească nu va mai fi bolnăvicioasă, ci sănătoasă, fiindcă este un lucru obişnuit ca părerile oamenilor să nu coincidă într‑o problemă sau alta.

Adeseori, rebeliunea împotriva părinţilor este determinată tot de această percepere a lor de către copil. Revoltându‑se, copilul încearcă să‑şi demonstreze sieşi că pentru el nu este importantă părerea părinţilor, că nu depinde de ea, şi în acest scop face totul în pofida lor, ca să‑şi sublinieze şi mai mult „maturitatea”. Alt exemplu de asemenea percepţie greşită este situaţia când copilul care nu a primit suficientă atenţie şi încurajare din partea părinţilor poate pe urmă toată viaţa să se străduiască încercând să demonstreze că este „vrednic”, ca părinţii, în sfârşit, să‑l aprecieze şi să îl laude...

Abordarea: „cu cât sunt mai aproape părinţii de Dumnezeu, cu atât trebuie să ascultăm mai mult de ei” este foarte bună, dar câţi dintre noi se pot lăuda cu nişte părinţi înduhovniciţi? Din păcate, nu prea mulţi. Desigur, asta nu înseamnă că nu merită să ascultăm părerea părinţilor dacă sunt atei sau „credincioşi în sufletul lor”. Şi în sfaturile unor asemenea părinţi poate exista un sâmbure de adevăr, care uneori trebuie neapărat observat şi „curăţat de neghine”.

Şi acum, despre conflicte. Oricât de sănătoasă ar fi relaţia pe care o construim cu părinţii, conflictele sunt greu de evitat, mai ales la început.

Când am început să locuiesc împreună cu bunica, mă durea extrem de mult să aud ce spunea ea când ne certam. „Cum poate un om atât de apropiat să spună asemenea lucruri, să te lovească dinadins în punctele dureroase?” Este greu să fii tratat aşa de către cei apropiaţi, primii de la care aştepţi sprijin şi înţelegere...

M‑a ajutat să înţeleg situaţia o cunoscută care este psiholog ortodox. Deşi discuţia noastră a fost foarte scurtă, am dobândit din ea informaţii foarte interesante, hrană pentru reflecţii, care m‑au ajutat să privesc cu totul altfel conflictele.

Cunoscuta mea mi‑a vorbit despre o comparaţie foarte nimerită a unui preot, şi anume că omul stăpânit de patimi sau care dă ascultare imboldurilor demonice seamănă cu cineva care a dat drumul hoţilor în casă de bunăvoie. Hoţii l‑au legat pe stăpânul casei, i‑au pus căluş în gură şi încep să‑i chinuie în fel şi chip pe ceilalţi locatari, iar stăpânul casei nu poate interveni cu nimic. La fel şi aici: foarte adesea în certuri vorbeşte nu omul însuşi, ci patimile lui - ba uneori şi dracii îl întărâtă pe om, ştiindu‑i slăbiciunile. Este foarte important deci să facem deosebire între omul care vorbeşte şi cuvintele pe care le spune, să nu le punem la inimă pe acestea din urmă. Cele mai bune lucruri pe care le putem opune vrăjmaşului sunt rugăciunea şi smerenia. Tocmai acestea ne vor ajuta să nu răspundem prin iritare şi mânie. De asemenea, este important să ne amintim că din asemenea momente putem trage folos duhovnicesc şi să‑I mulţumim lui Dumnezeu pentru ele. Eu, de exemplu, sunt recunoscătoare pentru faptul că în asemenea clipe îmi antrenez răbdarea şi smerenia şi că am încă un prilej de a‑mi vedea părţile slabe, prin care vrăjmaşul poate încerca să mă lovească.

Foarte adesea, ceea ce se spune la aprindere în timpul certurilor nu este de fapt critică şi jignire la adresa noastră, ci durere lăuntrică născută din neputinţă. Aşa e structura omului: uneori îi vine greu să‑şi recunoască vinovăţia, îi este mult mai uşor să dea vina pe celălalt. Conştiinţa însă nu doarme, şi de aceea respectivele acuzaţii se şi manifestă adesea sub formă de ţipete. Este important să ne pricepem să recunoaştem situaţiile de acest gen. De exemplu, în spatele cuvintelor: „tu n‑o să te măriţi niciodată, ce nevoie să aibă un bărbat de una ca tine (n‑o să te însori niciodată, ce nevoie să aibă o femeie de unul ca tine)” se ascunde teama de singurătate, teama de pierderea copilului; cuvintele „nu eşti în stare de nimic” înseamnă de fapt „nu am fost în stare să te învăţ”; „mă scoţi din sărite” re prezintă de fapt „nu mai am influenţă asupra ta şi asta mă înspăimântă”.

Este important ca în momentul conflictului să ne comutăm de pe orgoliul nostru rănit şi să fim capabili de milă pentru părintele care ne jigneşte, să înţelegem că şi aşa îi este rău, că în sufletul lui este o furtună, şi ca atare să nu tratăm frazele de acest gen ca pe o apreciere critică la adresa noastră, răspunzând cu aceeaşi monedă. Când părinţii ne spun asemenea lucruri ne putem gândi la ei ca la nişte bolnavi care delirează: nimeni nu s‑ar gândi în mod serios să se supere pe ceea ce spune omul în stare de inconştienţă. De asemenea, nu merită să încercăm să ne justificăm ori să dovedim ceva; mai bine să aşteptăm puţin, până când patimile se potolesc şi îşi reintră în drepturi capacitatea de a gândi logic. Atunci putem încerca să ne spunem părerea.

Principalul este să nu ne pierdem controlul şi să răspundem la jignire cu jignire, la reproş cu reproş, să nu ţipăm. Aceasta nu va duce la nimic bun, ci doar va înrăutăţi situaţia, căci va urma un sentiment de vinovăţie greu de înăbuşit. Dacă nu am reuşit totuşi să ne abţinem, măcar să ne înţelegem apoi greşeala şi să facem primii pasul spre împăcare. Acest mod de a proceda este cel demn de un om matur.

În fine, ţin să observ că oricum ar fi părinţii noştri, tot îi iubim şi trebuie să le fim recunoscători pentru faptul că ne‑au dat viaţă şi ne‑au crescut, chiar dacă nu au făcut aceasta aşa cum am fi dorit noi. Toţi suntem oameni şi nimeni nu e ferit de greşeală. Şi, în general, cel mai bun mijloc de a armoniza relaţia cu cineva, oricine ar fi persoana respectivă, este să ne străduim să ne schimbăm noi înşine, nu să aşteptăm să se schimbe celălalt.

ECATERINA SOKOLOVA, JURIST, REDACTOR ŞI MODERATOR DE SITE ORTODOX

Fragment din cartea "Cum să îmbunătăţim relațiile cu părinții", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum să îmbunătăţim relațiile cu părinții"

• Cresterea copiilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Cresterea copiilor - sfaturile unei preotese
  Publicat in : Viata de familie
• Discernamantul in cresterea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor
  Publicat in : Religie
• Copiii, la poporul evreu
  Publicat in : Iudaism

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: