Rugăciunea lui Iisus constă în repetarea, pe cât este cu putință, a unei formule scurte de rugăciune îndreptată către Hristos.
În tradiția greacă, această formulă este în general „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!”. Uneori, dar foarte rar, se adaugă cuvântul „păcătosul”.1
În tradiția slavă, mai recentă, formula este extinsă astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”
Se cuvine notat faptul că, în anumite cazuri şi ca o completare, sunt folosite alte formule asemănătoare. Când este vorba de o rugăciune pentru mai multe persoane, formula capătă forma: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑ne!
Când rugăciunea se îndreaptă către Maica Domnului, ea este formulată astfel: „Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, miluieşte‑mă!” sau „...miluieşte‑ne!”. Iar când este adresată unui sfânt: „Sfinte (numele), roagă‑te pentru mine!” sau „...pentru noi!”.
Formula de bază se cuvine totuşi să rămână cea mai frecventă, pentru că scopul Rugăciunii lui Iisus, prin caracterul ei repetitiv, este acela de a fi întipărită în minte, apoi în inimă, până ce ajunge să se facă de la sine (rămânând însă starea de conştiență) şi permanent.
Sfântul Sofronie, chiar dacă îndeamnă la o formulă de rugăciune constantă, admite totuşi schimbarea cuvintelor atunci când atenția slăbită trebuie întărită sau când în rugăciune este cuprins aproapele ori chiar întreaga lume.
După cum am spus mai înainte, numeroase alte formule scurte repetitive au fost folosite în primele veacuri, dar formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!”, atestată în secolul al VI‑lea, s‑a impus treptat până a devenit normativă în tradiția duhovnicească a Răsăritului creştin. Ea a părut fără îndoială drept cea mai cuvenită, unind cererea milei („miluieşte‑mă”) cu mărturisirea lui Hristos ca Dumnezeu („Doamne”) şi ca Persoană având o natură umană şi o natură divină („Iisuse Hristoase”).
Arhimandritul Emilianos, care consideră această rugăciune „singura desăvârşită”, rezumă astfel conținutul ei:
„Cine nu cunoaşte rugăciunea Sfântului Munte? Ea constă dintr‑o mică frază, ale cărei cuvinte se numără pe degetele de la o mână.
Începe prin acest strigăt răsunător: «Doamne», prin care dăm slavă lui Dumnezeu, Îi slăvim măreția, Îl slăvim pe Împăratul lui Israel, pe Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, înaintea Căruia se cutremură serafimii şi heruvimii.
Apoi se continuă cu această invocare, această chemare dulce «Iisuse», mărturisind că Hristos, Mântuitorul nostru, este de față. Şi Îi mulțumim cu recunoştință că ne‑a mântuit şi a gătit pentru noi viața veşnică.
Cu al treilea cuvânt, «Hristoase» teologhisim, mărturisind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu. Nu un om oarecare ne‑a mântuit, nici vreun înger, ci Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat.
Apoi, prin cererea personală «miluieşte‑mă pe mine», ne prosternăm şi Îi cerem să Se milostivească de noi împlinind cererile noastre cele spre mântuire, dorințele şi nevoile inimii noastre. Iar acest «pe mine» ce lărgime are! Nu e vorba doar de mine însumi, ci de tot poporul lui Hristos, de Sfânta Biserică, de toți cei care sunt mădulare ale trupului Său.
În sfârşit, pentru ca rugăciunea noastră să fie deplină, încheiem prin cuvântul «păcătosul», prin care ne mărturisim pe noi înşine a fi păcătoşi, după cum şi suntem, precum au mărturisit toți sfinții, iar prin această mărturisire s‑au făcut fii ai luminii şi ai zilei.
Din toate acestea înțelegem că Rugăciunea lui Iisus are în ea laudă, mulțumire, teologie, rugăciune şi mărturisire”.
Sfântul Sofronie apără adăugirile din formula slavă, spunând:
„Formula completă a Rugăciunii lui Iisus este aceasta: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» În prima parte a rugăciunii Îl mărturisim pe Hristos‑Dumnezeu, Care S‑a întrupat pentru mântuirea noastră; în a doua, recunoaştem în duh de căință căderea noastră, starea noastră păcătoasă şi răscumpărarea noastră. Mărturisirea dogmatică unită cu căința oferă rugăciunii un conținut mai complet.”
Părintele Teoclit, personalitate teologică şi duhovnicească din mănăstirea Dionisiu († 2006), notează:
„Această rugăciune foarte scurtă, «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», cuprinde cele patru forme cunoscute ale tuturor rugăciunilor: lauda, cererea, mulțumirea şi doxologia. Părinții neptici văd în această invocare, formată în greacă din cinci cuvinte, împlinirea cuvântului apostolic: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (...) decât zece mii de cuvinte în limbi» (I Corinteni 14, 19). [...] Aceste cinci cuvinte sunt deopotrivă un rezumat al teologiei - pentru că Iisus este mărturisit ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu - şi al spiritualității - pentru că în «miluieşte‑mă» sunt condensate toate cererile omului păcătos.”2
La începutul veacului al XX‑lea, onomatodocşii (în mare parte monahi ruşi din Sfântul Munte) au centrat această rugăciune pe numele lui Iisus, ajungând să afirme că numele se identifică cu Hristos Însuşi. Lucrul acesta a produs o controversă cu urmări dramatice, care ar fi putut fi evitată prin afirmația mai prudentă că, dacă într‑adevăr numele lui Iisus ne pune în legătură cu El, lucrul acesta se face în acelaşi fel în care o icoană ne pune în legătură cu sfânta persoană pe care o reprezintă. Părinții greci la care ne referim se distanțează de o asemenea interpretare. Se cuvine să amintim că Sfântul Siluan, care era monah în mănăstirea Sfântul Pantelimon atunci când controversa era în toi, s‑a distanțat de ea. Sfântul Sofronie subliniază însemnătatea numelui, dar, când vorbeşte de invocarea numelui, el se referă la întreaga rugăciune, compară pe bună dreptate „teologia numelui” cu teologia icoanei [162] şi observă, urmând Evangheliei (cf. Matei 7, 21‑23), că „în sine, invocarea numelui dumnezeiesc nu este de ajuns”.3
Jean-Claude Larchet
Fragment din cartea “MICĂ FILOCALIE ATHONITĂ CONTEMPORANĂ”, Editura Sophia
Cumpara cartea “MICĂ FILOCALIE ATHONITĂ CONTEMPORANĂ”
Note:
1 Cum e cazul, uneori, la arhimandritul Emilianos [260; 277] şi la părintele Teoklitos de la Dionisiu (Dialoguri athonite referitor la Rugăciunea inimii, tr. fr. în Écrits du Mont Athos, Axios, Grez‑Doiceau, 1990, p. 115); [tr. rom., Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos - între cer şi pământ. I, Monahismul Sfântului Munte. II. Teologia rugăciunii minții, Deisis, 2015, tr. Pr. prof. Ioan Ică sr].
2 Dialogues athonites sur la théologie de la Prières du cœur, tr. fr. în Écrits du Mont Athos, Axios, Grez‑Doiceau, 1990, pp. 139‑140 [tr. rom. cit. supra].
3 Contra poziției pe care o are Un monah al Bisericii de Răsărit (Părintele Lev Gillet), care afirmă că Rugăciunea lui Iisus poate fi redusă la numele lui Iisus (La Prière de Jésus, Chevetogne, ed. a IV‑a, 1963) [tr. rom., Lev Gillet: Un monah al Bisericii de Răsărit, Ed. Renaşterea, 2020], şi‑a scris pr. Irénée Hausherr cartea sa de referință pe această temă: Noms du Christ et voie d’oraison, Roma, 1960 [tr. rom., Irénée Hausherr, Numele lui Iisus şi căile rugăciunii, Herald, 2022]. Acesta arată îndeosebi că: 1) multe dintre rugăciunile scurte folosite în mod repetitiv, mai înainte de a se fi impus formula tradițională a Rugăciunii lui Iisus, nu conțineau numele lui Iisus, ci îl invocau cel mai adesea ca „Domnul”; 2) toate rugăciunile scurte şi de asemenea formula tradițională a Rugăciunii lui Iisus cuprindeau o cerere de ajutor şi de milă, şi lucrul acesta făcea din ele rugăciuni propriu‑zise. De observat totuşi că părintele Haralambie consideră că, după o anumită sporire în rugăciune, formula acesteia poate fi redusă (de pildă: „Iisuse al meu, miluieşte‑mă!”, sau: „Iisuse preadulce, miluieşte‑mă!”), limitându‑se - odată atins un nivel înalt de comuniune cu Hristos - la singur numele lui Iisus, mai înainte ca, în stare de răpire, orice formulă [81] şi rugăciunea însăşi să fie depăşite, căci ce rost mai are să se ceară harul atunci când acesta este prezent în deplinătatea sa?
-
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.