"Inchinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui! "(Ps 28, 2)
Starea în picioare înaintea lui Dumnezeu la rugăciune este expresia profundului respect pe care îl arată creatura în faţa Creatorului ei. Aceeaşi atitudine interioară o exprimă omul biblic şi printr-un alt gest: închinarea în sens de adoraţie (proskynesis). Fiindcă în faţa măreţiei Domnului universului orice creatură trebuie să se plece, îngerii1 nu mai puţin decât „toţi împăraţii”2, ba chiar „întreg pământul”3.
In principiu, această „plecăciune până la pământ”4 este aşadar un gest care se cuvine numai Persoanei Atotputernicului Dumnezeu5, respectiv, într-o formă derivată, locului în care El „locuieşte”, „templul”6, în ale cărui „sfinte curţi”7 omul evlavios se închină în adoraţie până la pământ în faţa „locului picioarelor Lui”8. Atunci însă ea poate fi adresată şi unor oameni cărora le revine o autoritate spirituală deosebită acordată lor de către Dumnezeu. Astfel, oamenii cad „cu faţa la pământ” înaintea lui Hristos atunci când devin conştienţi de misterul divinităţii Sale9, când îl roagă pentru ajutor10 sau vor să-I mulţumească pentru ajutorul primit11. Acelaşi lucru se întâmplă mai târziu cu Apostolii care păşesc şi acţionează în puterea şi autoritatea Sa12.
Foarte adeseori în vechea literatură monahală se vorbeşte că un monah se închină în faţa altuia, îi „face” adică „o metanie”, cum se spune. însă aici, acest gest de cea mai adâncă smerenie are un sens cu totul precis. El subliniază cererea de iertare. De aceea şi denumirea de „metanie” (metanoia) - căinţă, pocăinţă, întoarcere - pe care acest gest o poartă. Monah autentic este numai cel gata la această smerire de sine chiar şi înaintea celui care îl nedreptăţeşte. De aici înţelegem cum un Părinte poate merge atât de departe încât să afirme că Satana a fost cel care l-a făcut pe Adam să se ascundă în rai după căderea sa, ca nu cumva întâlnindu-L pe Dumnezeu să facă o metanie şi să fie iertat13...
*
Ca gest de rugăciune, „metania” (prostratio) face parte constitutivă din viaţa duhovnicească încă din epoca biblică atât în Răsărit, cât şi - pentru mai mult de un mileniu - în Occident.
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „E bine să fac multe metanii?” Bătrânul a zis: „Vedem că atunci când Dumnezeu S-a arătat lui Iosua, fiul lui Nun, acesta stătea cu faţa la pământ ”14
După cum se vede, rugătorul se aruncă la pământ cu tot trupul întinzându-se pe sol. „Se aruncă cu faţa sa la pământ şi se roagă lui Dumnezeu”15, aşa cum a făcut deja Hristos în grădina Ghetsimani16. Un gest menţionat încă în Occident între cele Nouă moduri ale rugăciunii ale sfântului Dominic şi care în forma aşa-numitei venia, ca expresie a smereniei în faţa fratelui, s-a păstrat la dominicani până în epoca modernă. In spaţiul Bisericii Răsăritene s-au constituit de timpuriu două forme diferite de prosternare.
Rânduiala prosternării este următoarea: trebuie să cădem înaintea crucii până când genunchiul şi fruntea ating pământul. La plecăciune, dimpotrivă, genunchii nu ating pământul, ci numai mâna şi capul, în vreme ce trupul rămândin aer.17
In Răsăritul bizantin aceste atitudini corespund până astăzi „metaniei mari”, în care genunchii, mâinile şi fruntea ating solul, şi respectiv, „metaniei mici” (profunda monahilor latini), în care numai mâna dreaptă atinge solul. Nu există nicio rugăciune, fie ea comunitară sau privată, care să nu fie însoţită în Răsăritul creştin până astăzi de nenumărate „metanii”. Ce ar fi în fapt o rugăciune fără metanii? Ea ar rămâne „banală, rece şi goală” (jausep Busnaya).
Fireşte, şi pentru metanii este valabil ceea ce s-a spus mai sus despre îngenuncheri: în ziua Domnului şi în întreaga perioadă a Cincizecimii metaniile mari sunt oprite, fiindcă ele sunt gesturi de căinţă.
*
Dacă Adam ar fi fost iertat în caz că după căderea sa ar fi făcut cu toată smerenia o metanie în faţa lui Dumnezeu, atunci se înţelege că acest gest este o armă puternică împotriva atacurilor celui rău. Astfel un bătrân îl sfătuieşte pe un frate intens ispitit aşa: Ridică-te, roagă-te şi fă o metanie zicând: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”18
Insă nu numai în rugăciunea lor privată, ci şi în cultul divin comunitar Părinţii făceau un anumit număr de metanii.
Rugăciunile pomenite mai sus le încep şi le sfârşesc astfel: odată ce s-a terminat psalmul, nu se reped să-şi plece genunchii, aşa cum fac unii din acest ţinut: nici nu s-a terminat bine psalmul şi ne şi grăbim să ne aşternem la pământ pentru rugăciune, silindu-ne spre o cât mai repede încheiere a slujbei. Pe de-o parte, vrem să întrecem
măsura stabilită din vechime de către înaintaşi, iar, pe de altă parte, calculând numărul psalmilor rămaşi de citit, ne grăbim să ajungem la sfârşit, gândindu-ne mai degrabă la odihna trupului obosit decât la folosul şi binefacerea rugăciunii!19
Vreme de secole, gestul metaniei la rugăciune, pe care Ioan Cassian îl descrie aici cititorilor săi occidentali, a fost deopotrivă de familiar Occidentului ca şi Răsăritului. Regula Magistri20 îl presupune la fel ca şi Regula Benedicti21. Nu numai monahii, ci şi credincioşii creştini occidentali faceau prosternări în timpul rugăciunilor lor private. Astfel, în secolul XI evlavioasa contesă Ada făcea, aşa cum am văzut, zilnic 20 de prosternări, în vreme ce sfântul eremit Aybert (+ 1140) se arunca la pământ de 50 de ori22. Un tânăr monah din pustia Egiptului facea chiar o sută de mătănii „după obicei”23. Cu aceasta am ajuns din nou la chestiunea măsurii, chestiune ce se pune pentru toate gesturile ce se repetă adeseori. Câte „rugăciuni” trebuie să înălţăm, câte îngenuncheri să facem, câte metanii ?
Cât despre numărul mătăniilor24, ştim că dumnezeieştii noştri Părinţi au rânduit trei sute. Atâtea trebuie să facem în fiecare zi şi noapte în cinci zile ale săptămânii. Căci sâmbăta şi duminica, ca şi în alte zile rânduite prin obicei, ba şi în unele săptămâni, ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea pentru anumite raţiuni tainice şi negrăite.
Dar sunt unii care trec peste acest număr, iar alţii îl împuţinează. Fiecare după cum îi este puterea şi voinţa. Deci fă şi tu după putere! Dar fericit cu adevărat, şi asta în chip înmulţit, este cel ce se forţează pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu. Căci „împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce o silesc o răpesc”.25
Calist şi Ignatie scriau pentru „isihaşti”, adică pentru monahii care vieţuiau în deplină singurătate numai şi numai pentru rugăciune. Măsura proprie va trebui să o afle fiecare împreună cu părintele său duhovnicesc care poate să echilibreze între ele consideraţiile referitoare la vârstă, sănătate şi, mai cu seamă, la maturitatea duhovnicească. In viaţa duhovnicească, „regula” nu este niciodată o lege înţepenită, tiranică. Ea este o linie călăuzitoare pentru ceea ce un om întreprinde de bunăvoie spre slava lui Dumnezeu şi
tămăduirea sufletului său.
*
Astăzi acest exerciţiu comun odinioară întregii creştinătăţi a dispărut practic cu desăvârşire din Occident. Majorităţii fiilor spirituali ai lui Benedict, a cărui „Regulă” prevede încă prosternări la rugăciune, această practică nu le mai este acum cunoscută din experienţe proprii. Simplii credincioşi mai au experienţa ei ca rit liturgic numai în liturghia din Vinerea Mare. Calist şi Ignatie Xanthopol, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate 39
Şi unii şi alţii sunt prin aceasta privaţi de o puternică armă în viaţa duhovnicească.
Ce fel de putere se află însă în metanii ne învaţă Isaac din Ninive. E vorba de acele perioade de paralizie interioară şi de desăvârşită obscuritate lăuntrică prea bine cunoscute omului modern, când nu mai suntem în stare nici măcar să înălţăm cea mai mică rugăciune. Atunci, ne sfătuieşte Isaac, trebuie să ne căutăm scăparea în metaniile dese, chiar dacă nu simţim nimic, şi în interior totul pare să rămână cu desăvârşire rece. Fiindcă nimic nu înfricoşează mai mult pe potrivnicul decât acest gest de adâncă smerenie şi, de aceea, el va pune în lucrare totul pentru a ne împiedica de la aceasta - aşa cum l-a împiedicat şi pe Adam în Paradis să se arunce după căderea sa în adoraţie înaintea lui Dumnezeu.
Am întâlnit deja reprezentarea aflată la baza acestor consideraţii, şi anume aceea că demonii observă extrem de atent ceea ce facem şi spunem. Chiar şi atunci când suntem împrăştiaţi şi nu mi avem conştiinţa sensului psalmilor, demonii îi ascultă şi tremură, se spune!* 26 De ce stau aşa lucrurile ne spune un text din Evagrie
Ei iau seama la călcâiele mele: Pentru ca să afle prin observarea a ceea ce facem. Fiindcă demonii nu sunt nicidecum „cunoscători ai inimilor”27.
Cel ce „singur a făcut” [inimile lor] El singur le cunoaşte. De aceea, Dumnezeu este numit pe bună dreptate singurul „cunoscător al inimilor”28.29
Demonul este şi rămâne „străinul” care are doar un acces indirect la „inima” noastră, adică la centrul persoanei noastre. El ştie din experienţă, adică dintr-o acută observaţie, că această „inimă” din care ies toate, chiar şi „gândurile rele”30, se trădează prin acel „limbaj al trupului”, de care în marea majoritate a timpului nu suntem nici măcar conştienţi. Evagrie susţine că din gesturile noastre, din mintea noastră, din tonul vocii noastre, pe scurt din întreaga noastră conduită exterioară, demonii trag concluzii asupra stării inimii noastre şi îşi adaptează tactica lor în mod corespunzător.31
Această unitate dintre trup şi suflet ar trebui să o folosim spre avantajul nostru şi la rugăciune! Şi nu numai în privinţa demonilor care ne pândesc din toate părţile, ci mai cu seamă faţă de rezistenţele inimii noastre oscilante şi infidele. Chiar şi atunci când este săvârşit numai cu trupul, gestul repetat al metaniei rupe ca şi lacrimile acea „asprime” şi „insensibilitate” interioară ce par să ucidă în noi orice viaţă spirituală, în mod tainic, trupul care în atitudinea sa este de fapt „icoana” stării lăuntrice a sufletului (Origen) trage în cele din urmă odată cu sine şi sufletul care rezistă...
Ieroschimonah Gabriel Bunge
Fragment din cartea "Practica rugaciunii personale dupa traditia sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut", Editura Deisis
Note:
1 Ps 96, 7.
2 Ps 71,11.
3 Ps 65, 4.
4 Fc 18, 2 (Avraam înaintea lui Dumnezeu).
5Dt6,13/ Mt 4,10.
6 Ps 5, 8.
7 Ps 28, 2; 95, 9.
8 Ps 98, 5) cf. 131,7.
9 Mt 8, 2; 9,18 şi passim.
10 Lc 5,12.
11 Lc 17, 16.
12 FAp 10, 25.
13 Apophthegmata, Regnault, Serie des anonymes 1765.
14 Apophthegmata, Nau 301; trimitere la Ios 7, 6.10.
15 Apophthegmata, Ioan Colov 43 [Patericul, p. 105].
16 Mt 26, 39.
17 J.-B. Chabot, „Vie du moine Yoaussef Bousnaya”, p. 397.
18 Apophthegmata, Nau 184.
19 Ioan Cassian, De Institutiis 11,7, 1 (Petschenig) [PSB 57, p. 124].
20 Regula Magistri, c. 48,10-11 (de Vogiid).
21 Regula Benedicti 20, 4-5 (de Vogii).
22 R. Scherschel, Der Rosenkranz, pp. 57 58.
23 Apophthegmata, Regnault, Stric des anonymes 1741.
24 Vizate sunt metaniile.
25 Isaac din Ninive, Sermones ascetici et epistulae 49 (trad. Wensinck, Amsterdam, 1923, pp. 228 sq.).
26 Varsanufie şi Ioan, Epistula 711 (Nlkodomos) [FR XI, p. 630].
27 Evagrie, In Ps. 55, 7 5.
28FAp 1,24.
29 Evagrie, In Ps. 32,15 i.
30 Mt 15,19.
31 Evagrie, Epistula 16; In Prov. 6,13 (Gehin 76).
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.