Pelerinajul meu din aprilie 1999 mi-a prilejuit întâlnirea cu un monah român foarte cunoscut, părintele Dionisie (Ignat), care vieţuieşte în chiliile Sfântul Gheorghe de la schitul Kaletzi (în română Colciu), situat între mănăstirile Pantocrator şi Vatoped, mai aproape de cea din urmă. Născut în 1909, a intrat în Athos în 1926, urmându-l pe fratele său mai mare Ghimnazie. Cei doi fraţi, după ce au vieţuit în două chilii de la Kapsala, s-au dus în 1937 să stea în chiliile Sfântul Gheorghe, unde au şi rămas. Părintelp Dionisie a fost hirotonit preot în 1935 şi rânduit duhovnic în 1945.

A dobândit de atunci încet-încet un mare renume pentru discernământul său duhovnicesc, pentru harisma cardiognosiei (citirea în inima omului) şi înţelepciunea sfaturilor sale duhovniceşti, chiar printre greci, pentru că românii, împiedicaţi de regimul comunist să iasă din ţară, erau pe atunci puţini la număr în Sfântul Munte. însuşi bătrânul Iosif cel Nou, când a venit să se stabilească la mănăstirea Vatoped, în 1987, cu obştea sa, mergea la el ca să se spovedească şi să primească sfat, şi la el îi trimitea pe monahii de la Vatoped.

Fireşte, pentru monahii români din Athos şi pentru numeroşii preoţi şi pelerini din România (care vin în valuri după căderea comunismului), el este părintele duhovnicesc prin excelenţă. Din 1979 până în 1989, după trecerea la Domnul a primilor săi tovarăşi de nevoinţă, a vieţuit aici singur, doar cu părintele Ioan (Şova) - pe care îl întâlnisem în 1978 -, apoi au venit vreo zece monahi tineri, ca să sporească numărul celor din obşte. Lucru necesar pentru a o face să trăiască, pentru că, la începutul anilor ’90, părintele Dionisie a orbit; departe de a se plânge, el a dat pentru aceasta slavă lui Dumnezeu, pentru că aşa a putut fi cu o mai mare luare-aminte la viaţa sa lăuntrică şi s-a putut adânci şi mai mult în rostirea Rugăciunii lui Iisus. Unii chiar spun că orbirea fizică i-a sporit străvederea duhovnicească.

In timpul acestei întâlniri, părintele Dionisie ne vorbeşte despre anii de trudă de după venirea lui la Athos. Aici, chiliile ţin de marile mănăstiri, iar monahii care vin să se stabilească în ele trebuie să le cumpere; atunci când părăsesc lumea aceasta, bunurile lor revin acestor mănăstiri, şi nou-veniţii trebuie iar să le cumpere. Părintele Dionisie, fratele său Ghimnazie şi un alt monah, Sebastian, la început au muncit din greu ca să poată cumpăra aşezământul monahal Buna Vestire de la Kapsala. Având a plăti 5000 de drahme şi câştigând numai 20 de drahme pe zi la mănăstirea Iviron, unde erau constrânşi să lucreze, nu le mai rămâne nici cât să-şi cumpere două pâini pe zi... Au trăit într-o mare sărăcie.

Când, după câţiva ani, au dobândit chiliile de la Colciu, îi aştepta o muncă enormă de reconstrucţie a clădirii, de defrişare şi de întreţinere a pământurilor. Chiar dacă erau cu
totul osteniţi de zilele de muncă aspră, se străduiau totuşi să împlinească aşa cum se cuvine toate slujbele prescrise de tipic... Amintindu-şi acea perioadă, părintele Dionisie ne spune, nu fără tristeţe, că pe fratele său Ghimnazie l-a prăpădit munca, şi a murit înainte de vreme sleit de puteri.

Cum sunt profesor şi tată, părintele Dionisie abordează problema educării copiilor. Insistă asupra răbdării de care trebuie să se dea dovadă în ceea ce-i priveşte şi asupra răspunderii pe care o au părinţii referitor la evoluţia lor duhovnicească de creştini ortodocşi. Principalul pericol, în epoca noastră care se tot descreştinează, o constituie desele contacte cu cei din afara mediului familial: prieteniile rele îl pot strica şi pe cel mai bun copil. Numai rugându-se pentru copiii lor pot părinţii să-i ţină pe calea cea bună.

Rugăciunea pentru copii este cel mai bun lucru ce poate fi făcut pentru ei.

Părintele Dionisie ne vorbeşte apoi de un lucru drag inimii sale: smerenia, virtute pe care o consideră temelia şi izvorul tuturor celorlalte virtuţi („Dacă aveţi smerenie, spune el întotdeauna, vin şi toate celelalte”). A fi smerit depinde de noi, şi este foarte uşor. Nu trebuie decât să fii pururea conştient de propria ta nimicnicie, spunându-ţi întotdeauna: „Din pământ sunt, pe pământ am venit şi în pământ am să mă întorc.” Stăruie asupra importanţei pe care o are răbdarea (un alt subiect favorit al său). Ea le este tuturor de trebuinţă, dar mai ales monahilor, pentru că este „începutul şi culmea vieţii monahale”.

Părintele Dionisie are 90 de ani (va părăsi această lume cinci ani mai târziu). Sunt uimit de vioiciunea minţii sale, de însufleţirea cu care vorbeşte despre viaţa duhovnicească.

Munca fizică anevoioasă pe care a împlinit-o toată viaţa sa şi nevoinţă aspră la care s-a supus nu l-au slăbit, ci, dimpotrivă, l-au întărit. Orbirea i-a închis ochii, dar se arată ca unul care lăuntric le vede pe toate. Are pe chip o bucurie şi o lumină care vin din harul sălăşluit în el. Smerenia pe care o propovăduieşte necontenit, Ia el nu este o simplă vorbă deşartă. Se arată ca unul care a ajuns la o desăvârşită simplitate (aplosis) lăuntrică. Potrivit cuvântului lui Hristos către ucenicii Săi, s-a făcut pe sine duhovniceşte ca un prunc.

Mai ales prin aceste virtuţi, care în lume par a ţine de slăbiciune, este el mângâietor şi convingător.

JEAN-CLAUDE LARCHET

Fragment din cartea "ATHOSUL ŞI DUHOVNICII PE CARE I-AM CUNOSCUT", Editura Sophia

Cumpara cartea "ATHOSUL ŞI DUHOVNICII PE CARE I-AM CUNOSCUT"

• Avva Dionisie de la Colciu
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: