Fiind trecut printr-o sumedenie de prigoane și greutăți pe parcursul vieții sale de un veac, Starețul Antonie a rămas în conștiința celor care l-au cunoscut drept o pildă vie a credinței lucrătoare, un om al rugăciunii adânci și care este cu neputință să fi e ademenit de nălucirile vremelnice ale acestei lumi. Tocmai de aceea, cuvântul luminător și ziditor al Starețului Antonie are puterea să lucreze asemenea unui bisturiu, vădind cangrenele sufletești și deopotrivă lucrând la curățirea noastră de stricăciunea îndobitocirii în cugetele pământești ale confortului și ale bunăstării materialnice.
Cel căruia Starețul Antonie a socotit de cuviință să-i încredințeze tainele și experiențele sale lăuntrice a fost preotul Alexandru Krasnov, el fiind cel care avea să publice cele două volume în care erau însemnate cuvintele mărturisitoare ale întâlnirilor sale cu încercatul și iscusitul bătrân.
Nu ne îndoim că starețul l-a ales pe părintele Alexandru prin luminarea harului lui Dumnezeu, încredințând prețioasele sale cuvinte unui preot ce se afl a atunci în jurul vârstei de patruzeci de ani și care intrase în slujirea preoțească după căderea Uniunii Sovietice.
Părintele Alexandru Krasnov s-a născut în anul 1958 într-o familie de muncitori. Mama sa a crescut orfană și mai apoi a lucrat într-o uzină ca strungar și tehnician. Tatăl său a absolvit studiile politehnice și a profesat ca inginer. Familia părintelui Alexandru era una credincioasă: își săvârșeau zilnic rânduiala de rugăciune, iar peste zi acopereau icoanele ca să le ferească de privirile iscoditoare ale celor care i-ar fi putut denunța. Dar iată cum evocă părintele Alexandru anii copilăriei: „Aveam destul de multe cărți duhovnicești, începând de la Sfânta Scriptură până la Cazanii. Erau printre ele și cărți liturgice - o moștenire de la nașa tatălui meu, o călugăriță, sora bunicii mele. Atât cunoștințele religioase elementare, cât și simțământul prezenței lui Dumnezeu, mi-au fost altoite de părinți la o vârstă foarte fragedă, cum s-ar zice, prin laptele matern. Iar o cunoaștere mai temeinică despre rugăciune, despre viețuirea în credință, despre necesitatea citirii unor scrieri duhovnicești - toate acestea mi le-a transmis bunica mea”.
Între 1976-1978 tânărul Alexandru și-a făcut stagiul militar. A plecat în armată având la gât o cruciuliță și o icoană a Sfântului Serghie - ocrotitorul familiei lor - și s-a întors tot cu ele la gât, fără să le dea jos, răbdând toate apostrofările și șicanările ofițerilor sau ale colegilor. După terminarea armatei și-a început studiile la Politehnică, unde a întâlnit-o și pe cea cu care avea să întemeieze o familie, Dumnezeu binecuvântându-i cu un băiat pe nume Andrei.
După absolvirea Politehnicii, Alexandru a început să lucreze într-o uzină ca maistru, apoi ca șef de secție, devenind în cele din urmă director adjunct și inginer proiectant. În anul 1990, datorită rezultatelor sale deosebite, a fost numit director al unei întreprinderi autonome de cercetare și producție, fi ind angajat în dezvoltarea și fabricarea de echipamente neconvenționale. În paralel a început să publice literatură ortodoxă, iar cartea pe care a scris-o pentru fi ul său: Evanghelia pentru copii, avea să fi e acreditată de consiliul bisericesc și să devină manual pentru învățământul gimnazial. După câțiva ani, a renunțat la cariera lumească, moment despre care își amintea: „Primind binecuvântarea, le-am lăsat pe toate și am primit hirotonia. Am fost trimis să slujesc, de cele mai multe ori, în unele dintre bisericile rurale părăsite. Domnul mă ajuta, mă întărea să le îndur pe toate - și geruri de minus patruzeci de grade, și difi cultăți materiale, toate...”.
Despre aplecarea sa spre truda cărturărească, mărturisea astfel: „Am scris dintotdeauna. La început acesta a fost doar un îndemn interior, apoi, la un moment dat, vlădica mi-a zis: «Dacă nu vei scrie, vei da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare clipă petrecută în zădărnicie!». Așa că îmi duc crucea. Fie că îi place cuiva, fi e nu”.
Dacă starețul Antonie a viețuit un veac pe acest pământ, zilele părintelui Alexandru au fost pe jumătate, căci înainte de a împlini cincizeci de ani a trecut la Domnul, în 21 august 2007, în urma unei boli grave și îndelungate.
Fiul său, Andrei Krasnov, i-a continuat munca editorială, publicând o parte din scrisorile Starețului Antonie, care rămăseseră adunate în arhiva tatălui său. Redăm în continuare o scrisoare asemenea unui testament, în care monahul centenar se adresa unui preot ce îi era ucenic apropiat. Dar cuvintele Starețului Antonie sunt deopotrivă și o adresare către fi ecare dintre noi:
Dragul meu părinte N.!
Mă tot întrebi despre vremurile de la sfârșitul lumii. Oare tu chiar nu știi că, pentru un om muritor, orice timp este al sfârșitului? Cine cunoaște sau poate să prezică propriul său sfârșit? Nimeni și niciodată. Anume acesta este adevărul.
Trebuie să trăim așa ca și cum ne-am afl a deja în pragul morții și în fi ecare ceas să ne amintim de moarte. Mulți dintre sfi nți și-au pus în chiliile lor sicriul pregătit din timp pentru propria înmormântare, însă nu pentru a stârni tulburare celor care-i vizitau. Nicidecum. Ei, mai întâi de toate, pe sine înșiși se smereau cu gândul la faptul de neocolit al trecerii în cealaltă lume.
Omul se îmbată cu însetarea după viața pământească doar din pricina că vrăjmașul îi insuflă gândul la nestrămutarea existenței sale de acum, la posibilitatea prelungirii acesteia. Uită-te în jurul tău - câte lucruri au fost plăsmuite numai pentru a satisface sforțările zadarnice ale celor care se amăgesc, închipuindu-și că vor trăi veșnic aici? De mii de ani trudesc sârguincios atâția medici la elaborarea „elixirului vieții”. Aceștia au ajuns până și la consumarea cărnii omenești, însă eforturile lor rămân a fi zadarnice. Nu - totul în această lume este muritor. Noi înșine semănăm această moarte, lăsându-ne mânați de chemările vrăjmașului să „devenim asemeni unor dumnezei”.
Părinte, vremea domniei lui antihrist va fi foarte înfricoșătoare. Dar recunoaște, nu este oare mai înfi orător faptul că, în vremurile acestea mai liniștite, care ne lasă încă timp pentru pocăință, îl preferăm lui Hristos pe vrăjmașul Său?! Și totuși, noi tocmai asta facem. Având voință liberă și libertatea de a-și exprima voirea, omul alege tot păcătuirea. Mai mult decât atât - el se complace în păcat și nici nu vrea să mai audă despre pocăință. Cred că acest lucru este mai înfricoșător.
Cine se mai roagă acum? Nu, nu zic despre citirea rugăciunilor, ci despre rugăciunea în sine. Dacă ar mai fi doar câțiva rugători de acest fel, nici nu ar mai veni acele vremuri de sfârșit al lumii. Dar, din păcate, noi doar ne citim pravila de rugăciune, ne citim rugăciunile de dimineață și de seară, însă nu ne rugăm. Pe când Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat El Însuși o pildă de rugăciune - până la sudori cu sânge. Cine își amintește acest lucru?
De Golgota nu ai cum să fugi, doar că trebuie să ne rugăm ca și Hristos în Grădina Ghetsimani. Apostolii dormeau, iar El Se ruga. De aceea a și trecut El prin Golgota, deschizându-ne nouă, muritorilor, calea spre mântuire. Părinte, și pentru noi, o singură cale este cu putință - prin Golgota! O alta nu există și nici nu poate fi , decât numai Golgota. Fiecare o are pe a lui, proprie. Cineva se mântuiește prin beteșugurile copiilor săi, altcineva prin propriile boli sau necazuri ale vieții, însă calea spre Împărăția Cerurilor trece doar prin Golgota.
Îmi aduc aminte că erau acolo, în lagăre, unii care încercau - prin orice mijloace drepte și nedrepte - să-și croiască o soartă mai ușoară, obținând transferul la o muncă mai puțin obositoare, cum ar fi , să zicem, la cantină, sau în orice alt loc. Și iată ce am să-ți spun, omule drag: pe unii ca aceștia, fi e îi aștepta o deplină cădere sufl etească, fi e îi găsea Golgota și la noul lor loc de muncă. Nu, nu avem cum să fugim de ea - până și străduințele noastre de a ne afl a o asemenea scăpare se cuvine să le lepădăm și să-I mulțumim, în schimb, lui Dumnezeu pentru pătimiri. Gândește-te că Fiul lui Dumnezeu a urcat pe Golgota pentru a primi muceniceasca săvârșire. El, Care e fără de păcat, curat, iubitor și smerit! Oare nu ar trebui ca, pentru noi, cei întinați, păcătoși și mândri, să fi e o adevărată fericire urmarea căii Sale?
Mai bine este când întreaga viață devine o necontenită urcare pe Golgota. Nevoitorii tocmai asta năzuiau, tăindu-și voirile, cugetările și poftirile. Ei toată viața lor urcau pe ea, numai și numai pe Golgota. Pentru că fără de aceasta e de neînchipuit viața veșnică. Iată de ce sfi nții se întristau nespus dacă încercările se ridicau de la ei. O altă cale pur și simplu nu există.
Ostenește-te și rabdă, îndură și roagă-te! Părintele Antonie
Fragment din cartea "Am văzut sfârșitul lumii. Mărturisirile unui stareț care a trăit o sută de ani - vol. 2", Editura Sophia
-
Anul 2012 va fi sfarsitul lumii?
Publicat in : Editoriale -
2012 Sfarsitul Lumii ?
Publicat in : Religie -
Iubirea crestina si sfarsitul lumii
Publicat in : Religie -
Criza ecologica si sfarsitul lumii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.